luni, 17 decembrie 2007
Cum am învăţat poezia “Sergentul”
Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.
Atunci, tata a început să recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.
Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea « Sfântul Gheorghe» , ş-a « României Stea ». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.
După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.
Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.
Nu de mult, am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.
Publicată în Tribuna învăţământului din august 2002
AUTOBIOGRAFIA scrisă în 20 decembrie 1949
M-am născut în comuna Săcel, jud. Maramureş, în anul 1913, luna septembrie, în 20. sunt fiu de ţăran mijlocaş. Tata, Vasile de 72 de ani, agricultor, domiciliat în Săcel. Mama, Maria, de 64 de ani, casnică. Averea părinţilor a fost de circa 10 ha de pământ.
La părinţi am fost 8 copii. Trei au murit în timpul războiului. De la primul, Toader, care a fost executat de hitlerişti, au rămas 4 copii minori. De la Vasile, mort în Cluj, a rămas o fetiţă. Gheorghe, necăsătorit, a căzut în luptele contra hitleriştilor la Târgu Mureş, în septembrie 1944, fiind încorporat în Centrul de Instrucţie Făgăraş.
Ceilalţi fraţi sunt următorii:
- Maria Moţiu de 41 de ani, învăţătoare în Vişeu de Sus,
- Ileana Mogagea de 40 de ani, casnică în Săcel,
- Ioana, de 28 de ani, soră de ocrotire, Borşa –Maramureş,
- Ştefan, de 25 de ani, secretar Comit. Provizoriu. Strâmtura-Maramureş.
Sunt căsătorit cu Maria Badea, învăţătoare. Am o fetiţă de 2 luni, cu numele Maria.
Şcoala primară am făcut-o în Săcel, între anii 1921 şi 1925.
Şcoala Normală am făcut-o la Sighet între 1925 şi 1932.
În 1932/33 am fost şomer, stând la părinţi. În sept.1933 am intrat ca învăţător suplinitor la Şcoala de aplicaţie unde am rămas până în noiembrie 1934 când m-am încorporat.
Stagiul militar l-am făcut la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Ploieşti din nov 1934 până în nov. 1935.
În 1935 nov. 15 am fost numit învăţător în comuna Vişeu de Jos Maramureş, unde am rămas până în august 1940. La acea dată, fiind concentrat la Batalionul 9 vânători de munte, m-am refugiat în jud.. Hunedoara, apoi fiind desconcentrat la 16 nov.1940 şi utilizat la şcoala primară din comuna Dud jud. Arad.
La Dud am stat până în martie 1941 când am fost din nou concentrat la Batalionul 9 vânători de munte în Vulcan-Hunedoara. În iunie am fost trimis cu unitatea în Moldova Eram sublocotenent în rezervă şi comandam un pluton de puşcaşi. Am luat parte la războiul antisovietic participând la luptele de la Rucşin-Hotin, Capustiani, Verhovka şi Malaja Belozerka din iunie până în septembrie 1941. La 26 septembrie am fost rănit la cap şi evacuat la Spitalul din Chişinău, unde m-am vindecat după o lună. În luptele din U.R.S.S. am fost decorat cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a în urma luptelor de la Verhovka pentru „curaj în luptă”.
Întors în ţară, am fost desconcentrat în luna decembrie şi concentrat din nou în ianuarie 1942. Fiind avansat locotenent în rezervă, am fost lăsat în misiunea de a instrui recruţii contingentului 1944. În acest timp, am stat la Vulcan până în iulie, în Deva până în octombrie, la Plaiul Cosminului până în martie 1943, apoi din nou în Vulcan până în aprilie 1944 când am fost trimis pe frontul de la Iaşi. Atunci, cu gradul de locotenent, comandam compania 1. La 22 august am luat parte la lupte de la Ciurea, apoi m-am întors în P.S.
În 11 septembrie mă găseam în luptă pe frontul antihitlerist comandând compania a III-a. Am luat parte pe acest front la luptele de la Vidolm, Buru, Surduc, Hojdate, Stolna, Gilău şi Haiduhadhaz în Ungaria. Am fost decorat cu Ordinul „Steaua României” clasa a V-a pentru „curaj şi spirit de abnegaţie” în cucerirea Gilăului. La 26 oct. 1944 am fost rănit grav la cap, mâini şi piciorul drept. Evacuat, m-am vindecat în spitalul din Sibiu, unde am stat până în martie 1945.
Reîntors la P.S. în Vulcan, am rămas acolo până la 16 mai 1945, când am fost desconcentrat. În iunie m-am întors în Dud, jud. Arad. La 1 septembrie 1945 m-am transferat la şcoala primară din comuna Săcel unde am rămas până în prezent, deţinând funcţia de învăţător director.
În timpul rebeliunii din 1941, nu am luat parte la nici o mişcare. În războiul antisovietic, fiind mai mult pe linia întâi, nu am avut contact cu populaţia civilă.
Despre activitatea mea pot da relaţii:
Din şcoala primară: Dologa Ion, Săcel şi Grad Ştefan, Săcel.
Din şcoala normală: Ruja Alexandru, inspector şcolar Sighet şi Mureşan Alexandru de la securitate Sighet.
Din timpul concentrărilor:Tabuc Bela învăţător Sighet, Liheţ Gheorghe învăţător Strâmtura, Vancea Toader inspector şcolar Sighet.
Din timpul stagiului la Vişeu de Jos, orice membru din organizaţia de bază. Din Dud-Arad: Ilarie Pavel director şcolar.
Înainte de 1944 nu am făcut politică. Nu am fost înscris în nici un partid politic. La alegerile din 1937 am votat cu liberalii, pe care îi simpatizam dintre ceilalţi.
În 30 ianuarie 1946 m-am înscris în P.S.D. trecând în P.M.R. în 1948. Am activat pe linie de partid la alegerile din 1946, când am fost secretarul secţiei Poiana Borşa şi în 1948 ca preşedinte de secţie Şieu. Pe linie sindicală, sunt preşedintele secţiei sindicale a salariaţilor din învăţământ Iza.
Pe teren cultural, activând în Căminul cultural, am căutat să imprim linia partidului, ca şi în şcoală, în mersul ascendent spre socialism.
Săcel, 20 decembrie 1949
semnătura
PORTRETE DE DASCĂLI MARAMUREŞENI
Autorului care va scrie istoria învăţământului din Maramureş îi propune să nu uite numele unui dascăl de excepţie: Dumitru Grad.
S-a născut în 20 septembrie 1913, localitatea Săcel de pe Valea Izei. A fost al 6-lea dintre cei 12 copii ai familiei Vasile şi Maria Grad, ţărani cu stare materială mijlocie. Amândoi părinţii erau ştiutori de carte. Tatăl citea nu numai Gromovnicul, calendar pe o sută de ani, ci şi gazetele ce apăreau la Blaj.
Dumitru se prezintă la şcoala din sat în toamna anului 1921. Învăţători nu erau. Locul lor era suplinit de un singur om: Protopopul Ion Tarţia.
Proaspătul elev avea în trăistuţă un abecedar vechi, o tăbliţă şi condei de piatră, o cârpă de şters şi merinde: prune şi pere uscate, pâine de mălai şi sâmburi de harbuz.
Spre surprinderea protopopului, micul şcolar a citit cursiv din abecedar şi dintr-un manual de clasa a III-a.
Mulţumit, respectabilul cleric l-a aşezat în bancă între elevii de clasa a II-a.
După puţină vreme, protopopul Ioan Tarţia a părăsit şcoala fiind ales senator.
La catedră s-a instalat cantorul.
În anul ce a urmat, au apărut învăţători tineri. Erau elevi din ultimul an, de la Şcolile Normale, trimişi de Ministerul Învăţământului în provinciile alpine.
Fiind elev silitor cu rezultate bune la învăţătură, în anul 1925, Dumitru Grad e trimis la Şcoala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. Era îmbrăcat ţărăneşte, iar pe cap avea o pălărie de păr, care aparţinea tatălui său.
Reuşind la examenul de admitere, s-a aşternut pe muncă. Avea multe lacune, dar, an de an, le-a eliminat. Începând cu clasa a IV-a, s-a plasat în fruntea colegilor, loc pe care l-a păstrat detaşat, până la sfârşitul anilor de studiu.
La examenul de diplomă a obţinut media 9,88, în vreme ce colegii săi, elevi buni, nu s-au ridicat până la 9. Faptul acesta o fost revelat elogios de presa locală. Toţi profesorii l-au notat cu 10, afară de Aurel Micu, maistru de lucru manual, slab pe plan profesional, dar bătăuş fără pereche; toţi elevii îi cunoşteau cârja.
După bucuria reuşitei la examen, a urmat supărarea aşteptării. În învăţământ nu erau posturi libere. Numărul absolvenţilor şomeri depăşea 6.000. Ce putea să facă premiantul Dumitru Grad ?
S-a întors la Săcel, la părinţi. Nu era singur. Tot şomeră era şi sora sa, absolventă de Şcoală Normală.
Profesorul Vasile Pop, directorul Şcolii Normale din Sighet, aflând situaţia fostului elev, l-a angajat bibliotecar.
În toamna acelui an -1933- acest eminent pedagog şi umanist, a înfiinţat, pe lângă Şcoala de Aplicaţie, clasa a V-a. Dumitru Grad a fost angajat să conducă noua clasă, primind un salariu de 1.500de lei, de la Comitetul Şcolar.
A urmat stagiul militar, la Şcoala de Ofiţeri de rezervă din Ploieşti. După un an, reuşind la examenul de absolvire s-a întors acasă şi a fost numit învăţător la şcoala din Vişeu de Jos.
Cu ce zestre s-a prezentat la post?
Pe plan material: un geamantan vechi, de nuiele confecţionat de el în orele de lucru manual de la Şcoala Normală.
Pe plan intelectual: o inteligenţă sclipitoare, gândire logică, imaginaţie bogată, memorie fidelă şi cuprinzătoare putere de analiză şi sinteză, de asociere şi disociere, voinţă neclintită, pregătire profesională excepţională şi cu un entuziasm viguros, tineresc.
Una din primele sale preocupări a fost problema cunoaşterii elevilor. În acest scop lucrările francezilor Binet-Simion şi setul de teste colective elaborate de psihologii de la Universitatea din Cluj, sub conducerea profesorului Fl. Ştefănescu-Goangă i-a fost de un mare folos.
În clasă a predat, cu entuziasm nesecat, lecţii intuitive interesante, clare şi convingătoare, ţinând seamă întotdeauna de capacitatea de înţelegere a elevilor.
Principiile de învăţământ le-a aplicat în mod creator, utilizând constant propria sa experienţă didactică şi metodică.
N-a fost instructor, în sensul cazon al cuvântului, ci misionar, adică un dascăl care ştie să facă precis joncţiunea dintre instrucţie şi educaţie. Elevii l-au iubit fără rezerve.
Dumitru Grad a fost un inventator complet. S-a priceput şi a manifestat interes pentru toate materiile de învăţământ, lucru foarte rar întâlnit.
Nici în activităţile extraşcolare n-a căutat un loc călduţ. S-a plasat unde a fost cel mai greu.
A condus, de asemenea, şi centrul de instrucţie premilitară, obţinând rezultate deosebite.
A urmat avalanşa ordinelor de chemare în armată.
In 1939, activitatea a fost întreruptă .Au rămas fără animator: corul, pepiniera, biblioteca, elevii, premilitarii, etc. Paranoicul Hitler a dat foc Europei. Nouă ni s-a răpit Basarabia şi Bucovina de Nord, apoi o parte însemnată din Ardeal.
In anul 1940, Dumitru Grad a trecut Gutâiul, înşiruindu-se în rândurile refugiaţilor de la căminele lor.
A fost bine primit în comuna Dud din judeţul Arad. După câteva luni, a primit ordin de chemare la Batalionul 9 Vânători de Munte.
Din garnizoana Vulcan, această unitate a fost dislocată în Moldova, unde a prins-o războiul antisovietic.
Botezul focului s-a produs la Noua Suliţă. Prutul a fost trecut prin vad, iar Nistrul pe pod de pontoane.
În luptele grele de la Capuştiani şi Vierhofca sublocotenentul Dumitru Grad a dat dovadă de pricepere, spirit de sacrificiu şi eroism. Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" cu spadă şi panglică de virtute militară, în gradul de cavaler.
In luptele înverşunate de la Malaja Belozerka din 26 septembrie 1941 a fost grav rănit la cap. L-a salvat de la moarte singură casca. A urmat spitalizarea, convalescenţa şi desconcentrarea.
La noul post din satul Burda, comuna Budureasa judeţul Bihor, abia a intrat în a doua săptămână când primeşte un nou ordin de chemare. Locotenentul în rezervă Dumitru Grad a primit sarcina de instructor în zona Cernăuţi. S-a ocupat de instruirea tinerilor din zona Cernăuţi, având în vedere că tinerii din Basarabia şi Bucovina de Nord rămăseseră neinstruiţi. După parcurgerea unei ierni grele, 1942 / 1943, s-a reîntors în garnizoana Vulcan.
Noile contigente de recruţi încorporaţi erau lipsiţi de echipament decent. Erau încălţaţi cu opinci din piele de porc. După bătălia de Stalingrad, trupele sovietice au continuat înaintarea spre vest. În primăvara anului 1944 primele lor elemente ajung pe teritoriul României.
Locotenentul Dumitru Grad, acum comandant de companie, ajunge din nou pe front. Locotenent-colonelul Constantin Constantin, comandantul unităţii, este făcut prizonier. Batalionul s-a retras spre sud, fiind îndrumat spre garnizoana de pace, la Vulcan.
Abia ajuns la Vulcan, locotenentului Dumitru Grad i se încredinţează comanda companiei a doua din Batalionul 9 reorganizat şi în zilele următoare se va afla în lupte pe Valea Arieşului, în Apuseni. După lupte înverşunate, inamicul este respins şi-apoi pus pe fugă de la Lunca Arieşului, Vidolm, Făgetul Ierii, Băişoara, Dealul Sasului şi Kisster. In noaptea de 10-11 octombrie, compania a 2-a are misiunea sa înspre Gilău. Prin lupte la grenadă, la baionetă şi corp la corp, inamicul este azvârlit la nord de Someş, după ce unul dintre comandanţi este făcut prizonier. În cursul dimineţii, Someşul este asaltat prin vad. Podul este aruncat în aer. Cad morţi şi răniţi din ambele tabere. Inamicul îşi abandonează morţii şi răniţii. Compania a 2-a face numeroşi prizonieri în timp ce mulţi încearcă să se salveze cu fuga spre Aghireş. In câteva zile, Vânătorii de Munte din divizia a 2-a ajung pe teritoriul Ungariei, alături de cei ce au luptat la Beiuş, Oradea şi Debreţin. În luptele duse la nord de Hajduhadhaz pentru zdrobirea rezistenţei inamice, locotenentul Dumitru Grad este rănit grav la piciorul drept, braţul şi antebraţul stâng şi la faţă. Va putea fi evacuat după mai bine de patru luni. Tratat la spitalul din Sibiu, se întoarce la unitate în luna martie.
Pentru faptele de arme săvârşite în luptele din Transilvania şi Ungaria a fost citat prin ordin de zi pe U.M. şi decorat cu „ Ordinul Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară şi Frunze de Stejar”.
La 10 mai, este avansat căpitan în rezervă, iar la 16 mai este lăsat la vatră. În prezent, veteranul de război Dumitru Grad are grad de maior în rezervă. A fost cel mai bine apreciat dintre toţi ofiţerii de rezervă din Batalionul 9 Vânători de Munte. Afirm acest lucru deoarece sunt în plină cunoştinţă ce cauză, făcând parte şi eu din acestă unitate.
În această lună mai, când florile răspândesc în aer un miros splendid, Dumitru Grad ajunge în satul său. Tot atunci se reîntoarce din refugiu şi sora lui. Fratele Gheorghe a căzut eroic la Oarba de Mureş. Alt frate – cel mai mare, Toader – rămas acasă, a fost ridicat de la coasă şi împuşcat în locul numit Dosul Tăului la Vişeu de Sus împreună cu alţi 10 români, pe motiv că ar fi avut relaţii cu partizanii. După acesta, au rămas 6 copii orfani. Tatǎl lui Dumitru Grad, cunoscut sub numele de Vasile a lui Toderaş din Săcel, în vârstă de 67 ani a fost ridicat de hortyşti şi închis împreună cu mulţi alţi români în lagărul de Slatina, pentru că “avea copii în România”.
Statornicit în satul natal Dumitru Grad a reînceput munca didactică şi culturală. Lucru important, entuziasmul său era nealterat.
Fiind directorul şcolii, a avut de rezolvat numeroase probleme. Cea mai dificilă a fost lipsa de cadre didactice. A recurs la suplinitori, mai ales fete, absolvente de gimnaziu şi şcoli profesionale.
El a luat clasa I, fiind cea mai numeroasă şi cea mai dificilă. Cu această, clasă a experimentat noua metodă globală Doctor Florica Bagdasar. Ştiind să valorifice părţile bune ale acestei metode a reuşit să obţină rezultate remarcabile.
În ţară, experimentul a dat greş. S-au găsit puţini dascăli de talia Grad, şi s-a abandonat.
O luptă dârză a purtat cu sărăcia părinţilor elevilor. De asemenea, alfabetizarea a constituit o problemă care nu suferea amânare. În preajma încheierii anului şcolar 1949-1950, Dumitru Grad a primit ordinul să ia în primire postul de inspector al plasei Iza, cu sediu în Dragomireşti. După câteva luni, a fost transferat la Vişeu de Sus, odată cu reforma administrativă. Atunci, situaţia era şi mai grea. Peste 3500 de copii erau neşcolarizaţi. Numeroase cătune de pe văile din: Borşa, Poienile de sub Munte şi Crasna nu aveau nici localuri, nici învăţători.
Se cereau măsuri urgente. S-au înfiinţat internate, s-au închiriat localuri de şcoală şi s-au numit învăţători suplinitori. Unde erau localuri ruinate sau devastate, au fost reparate şi amenajate. Suplinitorii nu aveau stabilitate şi din cauza salarizării.
Îmbolnăvindu-se, Dumitru Grad a trecut la Şcoala Numărul 1. Puţină vreme a avut o brumă de linişte.
În 1952 s-a înfiinţat Liceul din Vişeu de Sus. Dar cine să îl organizeze, cine să îl pună în stare de funcţionare? Dumitru Grad… Era greu. Din 30 de cadre didactice numai una era cu studii superioare.
Activitatea grea de pionierat, s-a dovedit epuizantă. Dumitru Grad s-a pomenit din nou în concediu medical. A ajuns la Cluj la Clinica de Ftiziologie. După tratament, a fost silit să se pensioneze de boală. A fǎcut acest lucru, dar a continuat activitatea în calitate de contabil al liceului. Tenace cum îl ştim, a rezolvat o sumedenie de probleme, mai ales de ordin gospodăresc şi administrativ.
Renunţând la pensia de gradul III, a fost numit director al Casei de cultură, pe data de 1 iulie 1959. Sub îndrumarea sa, activitatea tuturor formaţiunilor cultural-artistice s-a intensificat şi s-a extins pe o arie mai mare. Succint amintim: teatru, brigada ştiinţifică, corul, conferinţele, ansamblul folcloric etc. Se cuvine să notăm un lucru demn de lăudă: corul a obţinut diverse premii în concursuri pe ţară, iar ansamblul folcloric a fost distins cu premiul I pe ţară.
Dumitru Grad a condus casa de cultură timp de 8 ani. În tot acest timp s-a plasat între fruntaşii din judeţ.
În 1967, a luat fiinţă la Vişeu de Sus, Şcoala Ajutătoare pentru copii cu deficienţe senzoriale, fizice şi intelectuale. Dar cine să organizeze şi să conducă această unitate de învăţământ? Care ar fi omul cel mai potrivit? Dumitru Grad, priceput la toate.
A muncit şi aici enorm, dar a reuşit să pună şcoala în stare de funcţionare. Copiii cu deficienţe au găsit adăpost, hrană, lumină, jucării, căldură sufletească…
Conştient că în şcoala care pregăteşte copii cu diverse deficienţe în vederea integrării sociale, vor fi necesare mijloace şi metode diferite din cele din învăţământul de masă, Dumitru Grad a socotit necesară vizitarea în prealabil a şcolilor de profil din judeţ, însuşirea experienţei colegilor din aceste şcoli, participarea la cursuri de iniţiere sau perfecţionare pe plan central şi studierea unor lucrări moderne de specialitate.
Prezenţa unor copii cu deficienţe senzoriale, între care hipoacuzici, pe fondul cărora apar deficienţe de vorbire a creat necesitatea cabinetului logopedic. Existenţa unor deficienţe fizice sau motorii ca: cifoză, scolioză, lordoză, pareze, picior plat etc., a creat necesitatea sălii pentru gimnastică medicală şi corectarea acestor deficienţe. Deficienţele intelectuale, dar mai cu seamă tulburările de comportament, au dat mai multă bătaie de cap.
Cu eforturi susţinute de către întregul colectiv s-a reuşit crearea unor condiţii de viaţă decentă, elevii găsind mai ales căldura umană cu care erau înconjuraţi.
Despre contribuţia acestei şcoli la integrarea socială a copiilor cu deficienţe, cât şi la reducerea delincvenţei juvenile, nu trebuie să mai insist. După mai bine de 40 de ani de muncă închinată instruirii şi educării tinerelor generaţii, învăţătorul Dumitru Grad, îndeplinind condiţiile de vechime integrală şi limită de vârstă se pensionează la cerere la 1 mai 1974.
Afirmând că Dumitru Grad a fost un dascăl de vocaţie, nu greşesc, dar adevărul e mult mai cuprinzător. El ar fi putut fi tot atât de strălucit inginer, medic, avocat, economist, cercetător ştiinţific, aviator etc.
În istoria învăţământului maramureşean, rămâne un model de dăruire profesională şi patriotică.
Învăţător ION BERINDE
Am găsit aceste note ale fostului prieten al tatălui meu între dosarele pe care le-am luat din casa părinteasca, după ce ambii mei părinţi au trecut în veşnicie. Notele au fost scrise în 1992, după ce tatăl meu şi-a scris memoriile. Am aprobarea tatei să utilizez toate informaţiile pe care mi le-a lăsat, cum cred de cuviinţă.
Fragment din „Veteranii pe drumul onoarei”
Colonel ( r ) Nerone Lupaşcu scrie:
„Gilău, localitate situată la 15 km vest de Cluj-Napoca, Pe Someşul Cald, nume de care este legată amintirea zilei de 11 octombrie 1944, când batalioanele 8 şi 9 vânători de munte acţionând umăr la umăr, l-au eliberat, cu pierderi minime ( 45 de luptători, din care 4 morţi).*
În cursul nopţii de 10 spre 11 octombrie aceste două batalioane au reuşit să se apropie de liziera de sud a localităţii la distanţa de asalt. Subunităţile de front care urmau să atace de front erau compania 1 din Batalionul 8 vânători de munte, comandant căpitanul Romulus Sirca şi compania 2 din Batalionul 9 vânători de munte comandant locotenentul Dumitru Grad.
Spre ziuă, când luptătorii noştri aşteptau concentraţi la maximum semnalul de asalt, s-a auzit o mică pocnitură şi pe cer au apărut trei stele roşii. Racheta trasă de căpitanul Romulus Sirca era semnalul asaltului. Strigăte prelungite de „ura” au izbucnit din piepturile vânătorilor de munte şi după câteva minute zeci de grenade au explodat în şanţurile de luptă ale inamicului, apoi lupta corp la corp, aspră şi necruţătoare ( la baionetă ai noştri erau neîntrecuţi ), forma de luptă în care măiestria, curajul, puterea îşi spuneau cuvântul.
În scurt timp inamicul din prima linie a fost lichidat şi cele două batalioane au pătruns în localitate. Străzile au fost repartizate pe companii şi a început curăţirea, casă cu casă. Peste tot explodau grenade şi se auzeau rafale de pistol mitralieră.
În fruntea companiei sale, căpitanul Sirca înlătură rezistenţele inamice, reuşind să pună stăpânire pe primul pod peste Someşul Cald. Acolo a fost supus focului de arme automate inamice, instalate în crenelurile din zidul castelului din Gilău, cât şi al celui de artilerie grea şi aruncătoare.
Cu toate acestea, căpitanul Sirca nu s-a oprit şi cu avânt s-a îndreptat spre al doilea pod, dar în timp ce se apropia, podul a fost aruncat în aer, compania fiind nevoită să treacă prin apă.
Ici, acolo, câte un localnic mai curajos apărea din câte o şură sau pivniţă în care se ascunsese şi striga bucuros, « au venit ai noştri!». Când se lumină bine de ziuă, ultimele elemente inamice erau azvârlite la nord de sat.
În scurt timp horthyştii au contraatacat şi după aproape trei ore au fost respinşi.
Mai la est, batalioanele 16 şi 10 vânători de munte, atacând la fel de îndrăzneţ, au reuşit să respingă inamicul şi după ce au pus stăpânire pe şoseaua Gilău-Cluj, au împins elemente uşoare pe înălţimile de la nord de şosea.
Pentru eroismul cu care Batalionul 8 vânători de munte şi compania 2 din Batalionul 9 vânători de munte au luptat înainte de Gilău şi după, au fost citate prin ordin de zi **)de către generalul comandant al diviziei, ordin din care cităm:
« În luptele pentru eliberarea pământului sfânt al Transilvaniei(…), Divizia 2 munte a acţionat cu Batalionul 8 vânători de munte, comandat de locotenent-colonelul Nicolae Negoiţă, pe axul Cacova Ierii - Muntele Băişorii - Vârful Muntele Mare (cota 1827) - Piatra Groşilor(1757) - Vârful Dumitreasa (1640) - Piatra Căţelii(1435) – Festieşul (1241); curăţind până în seara zilei de 23 septembrie 1944 rezistenţele inamice de pe direcţia sa de înaintare, precum şi pe acelea de pe văile Someşului şi Ierii şi căzând în flancul inamicului de pe Dealul Plopilor şi Dealul Cărării a uşurat atacul Grupului 5 vânători de munte din ziua de 24 septembrie.
În ziua de 11 octombrie, folosindu-se de manevra Batalionului 9 vânători de munte, a trecut Someşul şi a atacat pe la sud-est Gilăul reuşind să cucerească şi să cureţe complet partea de sud a satului, producând inamicului pierderi grele şi capturând mult material şi subzistenţe.
De la Batalionul 9 vânători de munte s-a remarcat compania 2, comandată de locotenentul Grad Dumitru. Prin luptele la grenadă şi la baionetă, această companie a fost prima subunitate care a intrat în Gilău, reuşind să ocupe repede partea de nord-est şi nord a satului.
Pentru priceperea şi vitejia dovedită (…), se citează prin ordin de zi pe Divizia 2 munte, locotenent-colonelul Negoiţă Nicolae şi Batalionul 8 vânători munte, precum şi locotenentul Grad Dumitru şi compania 2 din Batalionul 9 vânători munte».
*) Între flancul stâng al Armatei 4 române şi Divizia 2 munte acţiona Corpul 104 armată sovietic.
**)Ordin de zi nr. 77 din 30 noiembrie 1944
paginile 340 si 341 (vol. IV)
duminică, 2 decembrie 2007
Maria Magdalena Bob ( KUKI ) îşi aminteşte
Cu nespusă emoţie, m-am aşezat să scriu câteva cuvinte despre şcoala începutului meu de carieră. Gândurile mele se întorc spre acel septembrie 1972, când, cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, am venit la această şcoală, nutrind speranţa întoarcerii noastre la Cluj nu după un trimestru, ci după fiecare zi. „Ziua” şederii mele în Vişeu de Sus a fost ceva mai lungă. Suficientă pentru a lăsa în amintirea mea anii tinereţii mele, a primelor relaţii de muncă şi, ceea ce e mai important, anii în care am încercat să aplic ceea ce am învăţat pe băncile facultăţii.
Mă-ntorc din nou la 1 septembrie 1972, când păşind ca începător pe poarta şcolii, întâmpinată sunt de un om ce venea dintr-un grup de muncitori angajaţi pentru renovare. Era directorul. Un om simplu, modest, angajat permanent, ca şi în acea primă zi când l-am cunoscut, în toate treburile şcolii. Un adevărat enciclopedist căruia-i făcea deosebită plăcere să antreneze în discuţii pe teme profesionale pe toţi dascălii şcolii şi toate astea la câte o cafea, ca şi cum ar fi avut adevărate plantaţii.
În acea primă zi, ne-a întâmpinat cu versurile lui Coşbuc care, pentru mine, şi acum, au o semnificaţie aparte:
„Dintr-alte ţări de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!”
M-au impresionat atâtea versuri. Aşa de bine implantate într-un moment aşa semnificativ pentru mine atunci, dar şi acum. Am venit!
Primul meu director, care, după câţiva ani s-a pensionat, rămâne mereu tânăr în amintirea mea pentru că aşa este şi constituţia lui spirituală. Întinerea cu fiecare generaţie de dascăli ajunşi sub conducerea lui, cu fiecare generaţie de elevi!
„Ziua” şederii mele în Vişeu a fost de 16 ani. Am asistat la o adevărată transformare a şcolii. Atunci când am plecat, a arătat ca un adevărat cămin în care fiecare dintre noi am încercat să aşezăm tot ce este mai folositor, mai bun, mai util, mai deosebit, încercând să facem din ea un adevărat „centru metodic”, cum ar spune actualii mei colegi.
Sufletul înnoirii îl imprima mica, dar marea noastră directoare, Minerva Trif, care, cu un nesecat dinamism, antrena întregul personal în activitate. A realizat foarte mult într-o perioadă în care, după cum ştim, obstacolele erau la tot pasul.
Această şcoală arată ca un adevărat giuvaier. Păcat că acest giuvaier nu l-am întâlnit acolo unde ani de-a rândul am tânjit să ajung. Păcat că acest giuvaier nu este cunoscut şi de cei care consideră că în acest „nord sălbatic”, cum le plăcea să numească ţinutul de unde am venit la Cluj, hărnicia, ştiinţa, competenţa profesională sunt pe locul I.
Prof. Bob Maria Magdalena
1992
Mă-ntorc din nou la 1 septembrie 1972, când păşind ca începător pe poarta şcolii, întâmpinată sunt de un om ce venea dintr-un grup de muncitori angajaţi pentru renovare. Era directorul. Un om simplu, modest, angajat permanent, ca şi în acea primă zi când l-am cunoscut, în toate treburile şcolii. Un adevărat enciclopedist căruia-i făcea deosebită plăcere să antreneze în discuţii pe teme profesionale pe toţi dascălii şcolii şi toate astea la câte o cafea, ca şi cum ar fi avut adevărate plantaţii.
În acea primă zi, ne-a întâmpinat cu versurile lui Coşbuc care, pentru mine, şi acum, au o semnificaţie aparte:
„Dintr-alte ţări de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!”
M-au impresionat atâtea versuri. Aşa de bine implantate într-un moment aşa semnificativ pentru mine atunci, dar şi acum. Am venit!
Primul meu director, care, după câţiva ani s-a pensionat, rămâne mereu tânăr în amintirea mea pentru că aşa este şi constituţia lui spirituală. Întinerea cu fiecare generaţie de dascăli ajunşi sub conducerea lui, cu fiecare generaţie de elevi!
„Ziua” şederii mele în Vişeu a fost de 16 ani. Am asistat la o adevărată transformare a şcolii. Atunci când am plecat, a arătat ca un adevărat cămin în care fiecare dintre noi am încercat să aşezăm tot ce este mai folositor, mai bun, mai util, mai deosebit, încercând să facem din ea un adevărat „centru metodic”, cum ar spune actualii mei colegi.
Sufletul înnoirii îl imprima mica, dar marea noastră directoare, Minerva Trif, care, cu un nesecat dinamism, antrena întregul personal în activitate. A realizat foarte mult într-o perioadă în care, după cum ştim, obstacolele erau la tot pasul.
Această şcoală arată ca un adevărat giuvaier. Păcat că acest giuvaier nu l-am întâlnit acolo unde ani de-a rândul am tânjit să ajung. Păcat că acest giuvaier nu este cunoscut şi de cei care consideră că în acest „nord sălbatic”, cum le plăcea să numească ţinutul de unde am venit la Cluj, hărnicia, ştiinţa, competenţa profesională sunt pe locul I.
Prof. Bob Maria Magdalena
1992
Minerva Trif îşi aminteşte
din Note monografice, 1992
Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus
Anul 1974 avea să devină în viaţa mea profesională un an de cotitură. Era prin a douăzecea (douăzecia) zi a lui februarie când se hotărăşte numirea mea în funcţia de director – urmarea unui şir de întâmplări pe care primul meu director, domnul Dumitru Grad, îl asociază unor evenimente istorice, astfel: „Folosind atmosfera creată, la 11/23 februarie 1866, adversarii săi, cu ajutorul câtorva ofiţeri, l-au silit să abdice. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una dintre cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român.” Şi concluzionează, citându-l pe Bolontineanu:
„Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”
Sunt versurile care m-au însufleţit într-o muncă extrem de dificilă şi pentru care nici măcar psihologic n-am fost pregătită de nimeni.
Şcoala era „oaia neagră” a învăţământului maramureşean, era şcoala cu cei mai mulţi „foşti” directori şi simţeam că eram considerată un intrus venit să tulbure liniştea fiecăruia, simţeam că cei mai mulţi nu erau cu sufletul aproape de mine.
În acea zi de 20 februarie mă tulbura încă un fapt care altădată nu m-ar fi sensibilizat. După şedinţă, dl Grad îmi dă în faţa inspectorilor cheia de la birou spunându-mi, primul, „tovarăşă directoare!”.
Ciudat, nu pot descuia uşa. Insist. În cele din urmă, reuşesc. Domnul Grad îmi spune: „Anume v-am dat cheia cu care se deschide cel mai greu, ca să mă conving că alegerea mea este bună. Aţi reuşit.”
Mi-am dat seama că reuşita mea trebuie să fie pe măsura investiţiei morale ce s-a făcut, ceea ce a avut darul să mă încăpăţâneze într-o ambiţie constructivă, cred.
Am înţeles, nu prea greu, că nu se poate reuşi în acţiunile ce ni le propuneam decât printr-o constrângere la bine, care obliga, prin diferite avantaje, toată populaţia şcolii, să accepte de bună voie „jugul civilizaţiei”.
În plan profesional am acordat o atenţie deosebită perfecţionării dascălilor ştiind că nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici chiar baza materială a şcolii, nu pot avea asupra elevului o influenţă care să se poată compara cu cea a dascălului.
Nu poţi trăi în colectivitatea şcolară şi să te mărgineşti la ora ta şi la lecţia ta din manual. Este marele adevăr pe care l-am înţeles de-a lungul anilor, din contactul cu oamenii care, voit sau din întâmplare, au devenit cadre didactice ale acestei şcoli.
Treptat, am înlocuit prejudecăţile cu înţelepciunea şi am renunţat la a-i stăpâni pe copii din afară, cu „nuiaua”.
Reuşita profesională în şcoala noastră presupune a nu acţiona asupra copilului cerându-i ceea ce noi am vrea ca el să fie, ci influenţându-l prin felul nostru de a fi.
Anii ce au urmat au fost anii de ascensiune a cultului personalităţii dictatorului de tristă amintire.
Desigur, în condiţiile deosebit de grele ale anilor 1981-1989, cotele exigenţei au scăzut invers proporţional cu ale toleranţei şi îngăduinţei, dar chiar în aceste condiţii adevăraţii dascăli nu s-au dezis de sine, nu s-au lăsat copleşiţi de „indicaţii”, ci şi-au găsit refugiul în munca, mai plină de nerv, durere şi dăruire, cu elevii.
A fost o dizidenţă mută, tacită despre care poate nimeni nu va scrie. Dar noi,dascălii, am simţit-o fără să ne opunem, fără să facem caz de ea. Căci a te opune răului înseamnă nu numai a ieşi în stradă şi a te bate în piept, ci şi această formă voalată, disimulată prin care îl înveţi pe copil să fie cinstit, sincer, generos, omenos, demn. Sădind în sufletele lor demnitate, ne-am păstrat de fapt propria noastră demnitate.
Şi totuşi, lumea nu s-a oprit în loc, nu ne-am pierdut speranţa, nu ne-a învins teama ori frigul de acasă, dar mai ales de la şcoală. Ca director, am făcut eforturi uriaşe pentru a menţine şcoala pe o relativă linie de plutire şi spre a nu o lăsa să alunece în derivă. În tot acest timp, un punct forte l-a constituit unitatea colectivului, coeziunea sa, relaţiile camaradereşti care-l caracterizează. La bine şi la rău, aceşti oameni au fost pentru şcoală, au lăsat o parte din sufletul lor aici, au ţinut la prestigiul şcolii. Aş aminti (cu riscul de a-mi scăpa anumite nume): Bichiceanu Cristina, Bob Maria Magdalena, Ciurtin Florica, Cian Maria, Covaci Ilie, Duma Elena, Frone Aurelia, Griga Valer, Iaţu Iulia, Jurj Ileana, Konradi Mariana, Kovacs Viorica, Lzăr Alexandra, Man Ioan, Oana Eugenia, Ofrim Ilona, Ratin Magdalena, Sasu Maria, Şimon Vasile, Vraja Petru,Vulturar Emilia, Szabo Alexandru.
Anul 1989 ne-a găsit nepregătiţi, trezindu-ne parcă dintr-un lung somn al inconştienţei. Gândurile şi sentimentele s-au răvăşit profund, anunţând o lungă sedimentare.
Oamenii au devenit imprevizibili, uneori demoni, alteori îngeri, sau un amestec disproporţionat dintre aceştia. Istoria a dovedit încă o dată în plus cât de greu e să fii om. Dar şansa o are fiecare.
După o perioadă de penitenţă, am început să ne scuturăm ca după un vis urât şi să ne apucăm de treabă. Ar fi păcat să pierdem pariul cu noi înşine şi să facem mai rău din conştiinţă şi în libertate decât ceea ce am făcut înainte, sub ameninţare şi în silă.
Copiii handicapaţi, instituţiile care se ocupă de pregătirea lor şi-au recăpătat (dobândit) statutul corespunzător şi lucrurile astfel aşezate au şansa să ducă la rezultate bune. Avem încredere în oameni şi în puterile lor sufleteşti.
Director: prof. Minerva Trif
Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus
Anul 1974 avea să devină în viaţa mea profesională un an de cotitură. Era prin a douăzecea (douăzecia) zi a lui februarie când se hotărăşte numirea mea în funcţia de director – urmarea unui şir de întâmplări pe care primul meu director, domnul Dumitru Grad, îl asociază unor evenimente istorice, astfel: „Folosind atmosfera creată, la 11/23 februarie 1866, adversarii săi, cu ajutorul câtorva ofiţeri, l-au silit să abdice. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una dintre cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român.” Şi concluzionează, citându-l pe Bolontineanu:
„Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”
Sunt versurile care m-au însufleţit într-o muncă extrem de dificilă şi pentru care nici măcar psihologic n-am fost pregătită de nimeni.
Şcoala era „oaia neagră” a învăţământului maramureşean, era şcoala cu cei mai mulţi „foşti” directori şi simţeam că eram considerată un intrus venit să tulbure liniştea fiecăruia, simţeam că cei mai mulţi nu erau cu sufletul aproape de mine.
În acea zi de 20 februarie mă tulbura încă un fapt care altădată nu m-ar fi sensibilizat. După şedinţă, dl Grad îmi dă în faţa inspectorilor cheia de la birou spunându-mi, primul, „tovarăşă directoare!”.
Ciudat, nu pot descuia uşa. Insist. În cele din urmă, reuşesc. Domnul Grad îmi spune: „Anume v-am dat cheia cu care se deschide cel mai greu, ca să mă conving că alegerea mea este bună. Aţi reuşit.”
Mi-am dat seama că reuşita mea trebuie să fie pe măsura investiţiei morale ce s-a făcut, ceea ce a avut darul să mă încăpăţâneze într-o ambiţie constructivă, cred.
Am înţeles, nu prea greu, că nu se poate reuşi în acţiunile ce ni le propuneam decât printr-o constrângere la bine, care obliga, prin diferite avantaje, toată populaţia şcolii, să accepte de bună voie „jugul civilizaţiei”.
În plan profesional am acordat o atenţie deosebită perfecţionării dascălilor ştiind că nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici chiar baza materială a şcolii, nu pot avea asupra elevului o influenţă care să se poată compara cu cea a dascălului.
Nu poţi trăi în colectivitatea şcolară şi să te mărgineşti la ora ta şi la lecţia ta din manual. Este marele adevăr pe care l-am înţeles de-a lungul anilor, din contactul cu oamenii care, voit sau din întâmplare, au devenit cadre didactice ale acestei şcoli.
Treptat, am înlocuit prejudecăţile cu înţelepciunea şi am renunţat la a-i stăpâni pe copii din afară, cu „nuiaua”.
Reuşita profesională în şcoala noastră presupune a nu acţiona asupra copilului cerându-i ceea ce noi am vrea ca el să fie, ci influenţându-l prin felul nostru de a fi.
Anii ce au urmat au fost anii de ascensiune a cultului personalităţii dictatorului de tristă amintire.
Desigur, în condiţiile deosebit de grele ale anilor 1981-1989, cotele exigenţei au scăzut invers proporţional cu ale toleranţei şi îngăduinţei, dar chiar în aceste condiţii adevăraţii dascăli nu s-au dezis de sine, nu s-au lăsat copleşiţi de „indicaţii”, ci şi-au găsit refugiul în munca, mai plină de nerv, durere şi dăruire, cu elevii.
A fost o dizidenţă mută, tacită despre care poate nimeni nu va scrie. Dar noi,dascălii, am simţit-o fără să ne opunem, fără să facem caz de ea. Căci a te opune răului înseamnă nu numai a ieşi în stradă şi a te bate în piept, ci şi această formă voalată, disimulată prin care îl înveţi pe copil să fie cinstit, sincer, generos, omenos, demn. Sădind în sufletele lor demnitate, ne-am păstrat de fapt propria noastră demnitate.
Şi totuşi, lumea nu s-a oprit în loc, nu ne-am pierdut speranţa, nu ne-a învins teama ori frigul de acasă, dar mai ales de la şcoală. Ca director, am făcut eforturi uriaşe pentru a menţine şcoala pe o relativă linie de plutire şi spre a nu o lăsa să alunece în derivă. În tot acest timp, un punct forte l-a constituit unitatea colectivului, coeziunea sa, relaţiile camaradereşti care-l caracterizează. La bine şi la rău, aceşti oameni au fost pentru şcoală, au lăsat o parte din sufletul lor aici, au ţinut la prestigiul şcolii. Aş aminti (cu riscul de a-mi scăpa anumite nume): Bichiceanu Cristina, Bob Maria Magdalena, Ciurtin Florica, Cian Maria, Covaci Ilie, Duma Elena, Frone Aurelia, Griga Valer, Iaţu Iulia, Jurj Ileana, Konradi Mariana, Kovacs Viorica, Lzăr Alexandra, Man Ioan, Oana Eugenia, Ofrim Ilona, Ratin Magdalena, Sasu Maria, Şimon Vasile, Vraja Petru,Vulturar Emilia, Szabo Alexandru.
Anul 1989 ne-a găsit nepregătiţi, trezindu-ne parcă dintr-un lung somn al inconştienţei. Gândurile şi sentimentele s-au răvăşit profund, anunţând o lungă sedimentare.
Oamenii au devenit imprevizibili, uneori demoni, alteori îngeri, sau un amestec disproporţionat dintre aceştia. Istoria a dovedit încă o dată în plus cât de greu e să fii om. Dar şansa o are fiecare.
După o perioadă de penitenţă, am început să ne scuturăm ca după un vis urât şi să ne apucăm de treabă. Ar fi păcat să pierdem pariul cu noi înşine şi să facem mai rău din conştiinţă şi în libertate decât ceea ce am făcut înainte, sub ameninţare şi în silă.
Copiii handicapaţi, instituţiile care se ocupă de pregătirea lor şi-au recăpătat (dobândit) statutul corespunzător şi lucrurile astfel aşezate au şansa să ducă la rezultate bune. Avem încredere în oameni şi în puterile lor sufleteşti.
Director: prof. Minerva Trif
Toderică îşi aminteşte IV
În septembrie 1952, este numit director la nou înfiinţatul liceu din Vişeu de Sus – ŞCOALA MEDIE DE 10 ANI.
Cei veniţi din alte localităţi au fost cazaţi la un internat improvizat într-o fostă sinagogă. Erau acolo elevi români, ucraineni, maghiari (veniţi de la Borşa). Aproape în fiecare seară, directorul liceului era prezent în internat, supraveghea programul şi rămânea cu noi la poveşti, multe dintre acestea având ca tematică întâmplări de pe front.
Îmi amintesc un episod din luptele purtate de compania pe care o comanda pentru eliberarea localităţii Gilău, în 1944. Înaintarea companiei pe dealurile din jurul Gilăului a fost oprită de un bombardament puternic al unităţilor germane. Explozia unui obuz în apropierea punctului de comandă, l-a azvârlit şi pe comandant într-o groapă unde a rămas cava vreme, crezând că e mort. La un moment dar a înţeles că, de fapt, gândeşte şi simte durere şi o greutate ce-i apasă corpul. Însemna că nu e mort. A început să se mişte şi s-a pomenit eliberat din apăsare. Mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că greutatea ce-l apăsa nu era pământul, ci corpul ordonanţei sale, un ostaş tot din Săcel, cu numele Bizău Gavrilă Micu. Acesta l-a trântit în groapă şi l-a acoperit cu corpul său pentru a-l apăra. Au fost răniţi, dar au scăpat cu viaţă!
S-au întâlnit de mai multe ori în anii care au urmat războiului. Ultima revedere dintre comandant şi ordonanţă s-a petrecut în luna septembrie 2000, cu ocazia înmormântării unchiului Ştefan Grad. A fost o scenă foarte emoţionantă la vederea celor doi camarazi de luptă, ajunşi la aproape 90 de ani, îmbrăţişându-se pentru ultima oară.
Acum s-au întâlnit pe un alt tărâm!
prof. Teodor Grad
Cei veniţi din alte localităţi au fost cazaţi la un internat improvizat într-o fostă sinagogă. Erau acolo elevi români, ucraineni, maghiari (veniţi de la Borşa). Aproape în fiecare seară, directorul liceului era prezent în internat, supraveghea programul şi rămânea cu noi la poveşti, multe dintre acestea având ca tematică întâmplări de pe front.
Îmi amintesc un episod din luptele purtate de compania pe care o comanda pentru eliberarea localităţii Gilău, în 1944. Înaintarea companiei pe dealurile din jurul Gilăului a fost oprită de un bombardament puternic al unităţilor germane. Explozia unui obuz în apropierea punctului de comandă, l-a azvârlit şi pe comandant într-o groapă unde a rămas cava vreme, crezând că e mort. La un moment dar a înţeles că, de fapt, gândeşte şi simte durere şi o greutate ce-i apasă corpul. Însemna că nu e mort. A început să se mişte şi s-a pomenit eliberat din apăsare. Mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că greutatea ce-l apăsa nu era pământul, ci corpul ordonanţei sale, un ostaş tot din Săcel, cu numele Bizău Gavrilă Micu. Acesta l-a trântit în groapă şi l-a acoperit cu corpul său pentru a-l apăra. Au fost răniţi, dar au scăpat cu viaţă!
S-au întâlnit de mai multe ori în anii care au urmat războiului. Ultima revedere dintre comandant şi ordonanţă s-a petrecut în luna septembrie 2000, cu ocazia înmormântării unchiului Ştefan Grad. A fost o scenă foarte emoţionantă la vederea celor doi camarazi de luptă, ajunşi la aproape 90 de ani, îmbrăţişându-se pentru ultima oară.
Acum s-au întâlnit pe un alt tărâm!
prof. Teodor Grad
Toderică îşi aminteşte III
Tot în perioada în care a fost director la Săcel, amintesc preocuparea pentru crearea unor condiţii bune de învăţare tuturor copiilor de ţărani din Săcel. În acest sens, este de menţionat realizarea unui INTERNAT ŞCOLAR, primul de pe Valea Izei, prin reamenajarea spaţiilor din fosta clădire a Jandarmeriei. S-au făcut dormitoare, sală de mese, bucătărie etc. Aici au fost cazaţi circa 50 de elevi din Săcel, Săliştea de Sus, Bocicoel şi Borşa care frecventau cursurile şcolare la Săcel.
Întrucât bucătăria internatului nu avea cuptor, pâinea era coaptă în gospodăriile părinţilor, prin rotaţie. Se mânca pâine albă, văzută şi gustată pentru prima oară în viaţă de către cei mai mulţi copii din această zonă. Apoi, diferitele feluri de mâncare preparată şi servită copiilor a schimbat, în mare măsură, meniul tradiţional aici – mămăligă cu brânză şi cu lapte.
Aceste schimbări s-au lăsat însă şi cu surprize. Aşa bunăoară, după o mâncare preparată din spanac, necunoscută până atunci în comună, mai mult de jumătate din elevii interni au făcut diaree şi, în ziua următoare, în jurul şcolii şi a internatului era plin de murdărie.
Parcă aud şi acum vocea răstită a directorului şcolii care întreba: „Ce-i cu paznicii ăştia în curtea şcolii?”
A găsit vinovaţii şi i-a sancţionat pe bucătăreasă şi, atenţie!, pe învăţătoarea Maria Badea, viitoarea lui soţie, care răspundea de administraţia internatului.
Mai târziu, această întâmplare a devenit motiv de amuzament pe seama „paznicilor” şcolii.
prof. Teodor Grad
Întrucât bucătăria internatului nu avea cuptor, pâinea era coaptă în gospodăriile părinţilor, prin rotaţie. Se mânca pâine albă, văzută şi gustată pentru prima oară în viaţă de către cei mai mulţi copii din această zonă. Apoi, diferitele feluri de mâncare preparată şi servită copiilor a schimbat, în mare măsură, meniul tradiţional aici – mămăligă cu brânză şi cu lapte.
Aceste schimbări s-au lăsat însă şi cu surprize. Aşa bunăoară, după o mâncare preparată din spanac, necunoscută până atunci în comună, mai mult de jumătate din elevii interni au făcut diaree şi, în ziua următoare, în jurul şcolii şi a internatului era plin de murdărie.
Parcă aud şi acum vocea răstită a directorului şcolii care întreba: „Ce-i cu paznicii ăştia în curtea şcolii?”
A găsit vinovaţii şi i-a sancţionat pe bucătăreasă şi, atenţie!, pe învăţătoarea Maria Badea, viitoarea lui soţie, care răspundea de administraţia internatului.
Mai târziu, această întâmplare a devenit motiv de amuzament pe seama „paznicilor” şcolii.
prof. Teodor Grad
Toderică îşi aminteşte II
În anul şcolar 1949-1950, ca director al şcolii, avea, şi atunci, obligaţia de a preda câteva ore la clasă. Şi-a luat ore de matematică la clasele a V-a şi a VI-a. Se manifesta cu severitate şi exigenţă atât în ceea ce însemna pregătirea şi predarea cunoştinţelor, dar şi în privinţa însuşirii acestora de către elevi. Se remarca prin tact pedagogic şi spirit de dreptate şi adevăr, calităţi care i-au asigurat stima şi aprecierea elevilor, a părinţilor.
Rareori îşi ieşea din pepeni şi recurgea la măsuri de corecţie. Aşa s-a întâmplat că, la o oră de matematică, majoritatea elevilor nu şi-au făcut tema şi astfel s-a ajuns la tratamente ce s-au lăsat cu plânsete. Pentru a restabili buna dispoziţie în clasă, avea obiceiul să apeleze la poveşti. Şi aşa, elevii treceau de la plâns la râs.
Îmi amintesc că, într-un astfel de moment, când el a început cu: „A fost odată un moş şi-o babă”, un elev „mai hâtru, bun de glume” a replicat imediat: „S-a c… la tine-n barbă” stârnind explozii de râsete şi veselie în clasă, dar şi spaimă.
Contrar aşteptărilor noastre, elevul nu a fost pedepsit, ba i s-a spus că rima este bună şi că ar putea deveni poet. Elevul s-a ruşinat totuşi şi s-a scuzat precizând că l-a confundat pe director cu tatăl lui care, tot aşa, începea poveştile, seara, înainte de culcare.
Tot acest şcolar, Grad Ioan al Morarului, la o oră de limba română la care asista şi directorul şcolii a făcut mai multe dezacorduri în exprimare. La sfârşitul orei, directorul i-a cerut să spună un substantiv de genul neutru. Fără să stea prea mult pe gânduri, elevul a răspuns: „un ţap, două capre”, ceea ce l-a făcut celebru pentru mulţi ani de zile.
prof. Teodor Grad
Rareori îşi ieşea din pepeni şi recurgea la măsuri de corecţie. Aşa s-a întâmplat că, la o oră de matematică, majoritatea elevilor nu şi-au făcut tema şi astfel s-a ajuns la tratamente ce s-au lăsat cu plânsete. Pentru a restabili buna dispoziţie în clasă, avea obiceiul să apeleze la poveşti. Şi aşa, elevii treceau de la plâns la râs.
Îmi amintesc că, într-un astfel de moment, când el a început cu: „A fost odată un moş şi-o babă”, un elev „mai hâtru, bun de glume” a replicat imediat: „S-a c… la tine-n barbă” stârnind explozii de râsete şi veselie în clasă, dar şi spaimă.
Contrar aşteptărilor noastre, elevul nu a fost pedepsit, ba i s-a spus că rima este bună şi că ar putea deveni poet. Elevul s-a ruşinat totuşi şi s-a scuzat precizând că l-a confundat pe director cu tatăl lui care, tot aşa, începea poveştile, seara, înainte de culcare.
Tot acest şcolar, Grad Ioan al Morarului, la o oră de limba română la care asista şi directorul şcolii a făcut mai multe dezacorduri în exprimare. La sfârşitul orei, directorul i-a cerut să spună un substantiv de genul neutru. Fără să stea prea mult pe gânduri, elevul a răspuns: „un ţap, două capre”, ceea ce l-a făcut celebru pentru mulţi ani de zile.
prof. Teodor Grad
Toderică îşi aminteşte I
Imediat după război, în toamna anului 1945, revenit de pe front la Săcel, a început campania de recenzare a copiilor de vârstă şcolară, în scopul reluării activităţii şcolii în limba română ( în perioada sept.1940 – iunie 1945, în Săcel, ca şi în celelalte sate din Maramureşul istoric, se învăţa ungureşte).
Ajutat de autorităţile locale şi de preoţi - mai ales de preotul Ioan Găzdac - de cadrele sanitare ( între care Ioana Grad a avut un rol important ) şi de unele familii mai „răsărite”, a reuşit să reorganizeze învăţământul primar cu câte o clasă în fiecare an de studii, precum şi o clasă de gimnaziu în care a înscris elevi de clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a la care s-a lucrat simultan.
Numit director al şcolii, a trebuit să se ocupe foarte serios de încadrarea învăţătorilor şi profesorilor care să lucreze cu elevii şi, totodată, să asigure condiţiile materiale necesare funcţionării normale a şcolii. Ţinând seamă că, după război, aici domnea o „sărăcie lucie” şi că noua guvernare adusă la putere nu avea bani, a înţeles că greul pentru asigurarea acestor condiţii cade tot pe umerii sătenilor. A apelat la oameni, a ştiut să le vorbească şi să-i mobilizeze la renovarea celor două localuri de şcoală existente, la igienizarea spaţiilor de învăţare, la repararea mobilierului şi tot sătenii au aprovizionat şcolile cu lemne de foc în perioada de iarnă.
S-a făcut remarcat prin spirit de iniţiativă, de organizare şi conducere. A manifestat chibzuinţă în luarea deciziilor şi a urmărit cu perseverenţă finalizarea lor în interesul comunităţii locale, nu a urmărit niciodată interese personale sau clientelare.
Se poate afirma cu certitudine că a fost primul intelectual din Săcel care s-a implicat cu pasiune în viaţa satului şi a avut o contribuţie deosebit de importantă la îndrumarea populaţiei, a tineretului în special, pe calea culturii şi civilizaţiei.
prof. Teodor Grad
Ajutat de autorităţile locale şi de preoţi - mai ales de preotul Ioan Găzdac - de cadrele sanitare ( între care Ioana Grad a avut un rol important ) şi de unele familii mai „răsărite”, a reuşit să reorganizeze învăţământul primar cu câte o clasă în fiecare an de studii, precum şi o clasă de gimnaziu în care a înscris elevi de clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a la care s-a lucrat simultan.
Numit director al şcolii, a trebuit să se ocupe foarte serios de încadrarea învăţătorilor şi profesorilor care să lucreze cu elevii şi, totodată, să asigure condiţiile materiale necesare funcţionării normale a şcolii. Ţinând seamă că, după război, aici domnea o „sărăcie lucie” şi că noua guvernare adusă la putere nu avea bani, a înţeles că greul pentru asigurarea acestor condiţii cade tot pe umerii sătenilor. A apelat la oameni, a ştiut să le vorbească şi să-i mobilizeze la renovarea celor două localuri de şcoală existente, la igienizarea spaţiilor de învăţare, la repararea mobilierului şi tot sătenii au aprovizionat şcolile cu lemne de foc în perioada de iarnă.
S-a făcut remarcat prin spirit de iniţiativă, de organizare şi conducere. A manifestat chibzuinţă în luarea deciziilor şi a urmărit cu perseverenţă finalizarea lor în interesul comunităţii locale, nu a urmărit niciodată interese personale sau clientelare.
Se poate afirma cu certitudine că a fost primul intelectual din Săcel care s-a implicat cu pasiune în viaţa satului şi a avut o contribuţie deosebit de importantă la îndrumarea populaţiei, a tineretului în special, pe calea culturii şi civilizaţiei.
prof. Teodor Grad
Doamna Mimi
Text publicat în "Universul şcolii", noiembrie 2003
Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“
Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.
Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
(august, 2003)
Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“
Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.
Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
(august, 2003)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)