miercuri, 5 mai 2010

Copertă

Am înlocuit coperta postată în 4 mai cu cea finală. Lipseşte doar sigla editurii.

Viorica Alecu despre "Amintiri..."

Citind „Printre amintiri”, de Dumitru Grad, m-am revăzut „învăţătoare suplinitoare” la 4 clase simultane, într-un sat de munte. Tare bine mi-ar fi prins multe dintre cele citite în cartea domnului învăţător Grad! Consider că şi celor care predau astăzi sau „vor lucra în învăţământ” nu le-ar strica să citească această carte „cu creionul în mână”, notând tot ce ţine de metodica şi psihologia predării la clasele I-XII şi la şcoli cu „predare specială”.

Dacă nu mă credeţi, citiţi cartea toţi cei care vă străduiţi să formaţi azi, OM-ul de mâine, indiferent de vârsta copilului şi obiectul de studiu.

Amintirile domnului Grad sunt şi o lecţie de patriotism astăzi, când sunt uitaţi adevăraţii eroi din sângele cărora s-a clădit România în care trăim şi noi.

Limba română şi istoria României ar ajuta să nu uităm că ne-am câştigat dreptul de a fi aici şi respectul oricărui popor, lucru citit atât direct cât şi printre rândurile cărţii pe care o recomand atât pentru lărgirea orizontului nostru cultural, cât şi pentru relaxare în momentele când oboseala îşi spune cuvântul.

Amintirile domnului învăţător şi ofiţer Grad pot sta cu cinste alături de amintirile scriitorilor cu care veghează asupra noastră din lumea în care vom merge cu toţii... cândva...

... Şi câteva precizări

Anul 1989 îl găseşte pe Dumitru Grad, veteran de zăzboi, decorat cu ordinul Steaua României, Coroana României şi multe alte decoraţii, cu gradul de căpitan. În scurt timp, el este avansat la gradul de maior.

În 1992, când şi-a scris Memoriile, avea gradul de locotenent-colonel şi deţinea funcţia de preşedintele subfilialei Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război din Vişeu de Sus.

În 1995 primeşte medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945.

A fost preşedinte de onoare a filialei Maramureş a Uniunii Vatra Românească.

În 19 mai 1998 a fost înaintat la gradul de colonel în retragere.

A activat până la sfârşitul anului 2001 la subfiliala A.N.V.R. din Vişeu de Sus, iar după Anul Nou, a suferit un atac cerebral.

În 7 ianuarie 2002, a fost condus pe ultimul său drum de un număr foarte mare de rude, prieteni, veterani de război. A fost înmormântat cu onoruri militare.
Pe monumentul funerar scrie, aşa cum şi-a dorit:

Colonel (r) Dumitru Grad, veteran de război (20 septembrie 1913 – 5 ianuarie 2002).

Povestea cărţii

Această carte are o istorie frumoasă, care a început în 1991, chiar dacă ea vorbeşte despre evenimente care cuprind aproape un secol.

Am avut marele avantaj de a veni pe lume într-o familie de învăţători, tatăl meu fiind aproape tot timpul în funcţii de conducere. Am avut şi avantajul de a locui în incinta şcolii şi am avut bucuria de a putea asculta programele Radioului Naţional la un difuzor instalat în „apartamentul” pe care îl ocupam în clădirea liceului din Vişeu de Sus. Poveşti despre experienţa cunoaşterii radioului vor apărea în altă carte. Aici, e suficient să spunem că o mare parte din cultura generală pe care ne-am dobândit-o i se datorează Radioului. Teatrul radiofonic, poveştile de seară, muzica de toate genurile erau prezente în viaţa noastră.

Într-un fel, cartea apare şi datorită colaborării cu unii realizatori de emisiuni radio. În 1991, am trimis o scrisoare pe adresa redacţiei emisiunilor militare de radio, o scrisoare despre tatăl meu, veteran de război, considerând că un om ca tata e bine să fie cunoscut. M-a sunat Eugen Pelin şi m-a anunţat că scrisoarea pe care am trimis-o „va intra pe post vineri, 12 iulie, în emisiunea «Îţi scriu carte din armată»” şi mi-a mai spus să-l rog pe tata să scrie ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.

În scurt timp, l-am informat pe tata, am aflat frecvenţa postului Radio Romania Tineret şi mi-am anunţat prietenii. O mare parte din scrisoare a fost citită pe post, iar la Anexe poate fi găsită.

Tata, aflat la 78 de ani, ne scria mai rar. Dar atunci a reuşit să ne trimită o scrisoare din care am citat în Capitolul al II-lea. Apoi, pentru că şi un fost coleg, învăţător şi veteran de război, Ion Berinde, i-a cerut date pentru o lucrare, a început să-şi redacteze memoriile.

În vara anului 1992, am fost la Vişeu şi tata mi-a încredinţat un exemplar al lucrării sale. Am considerat că efortul lui trebuie să fie răsplătit şi ne facem o datorie de onoare în a publica, pentru cei care l-au cunoscut, acele pagini. Dumitru Grad merită o carte în care şi unii dintre cei care l-au cunoscut să publice câteva cuvinte, să povestească întâmplări şi situaţii cu care să întregim imaginea celui care a fost un tată, un dascăl şi un cetăţean model.

Cartea apare prin contribuţia copiilor lui. O contribuţie importantă are Nina, cea care a fost alături de părinţi până în ultima ei clipă. Ea a adunat, cu multă grijă, pozele pe care le vom însera în carte. Ceilalţi doi copii îşi unesc eforturile pentru realizarea acestui proiect visat de mult timp.

Meritul cărţii este acela de a reda cetăţenilor de azi, atâţia cât vor dori să citească, un exemplu de viaţă dedicată neamului şi şcolii. Vrem să fie o carte din care să se poată afla cum era învăţământul în ţara noastră în diferite perioade ale secolului al XX-lea.

Nu ne lăudăm cu o lucrare document, ci cu o lucrare de suflet. Pentru că, prin amintirile noastre, un OM trăieşte. Şi acel om chiar merită.