memorii

Am găsit o fotografie

2012-01-27T09:12:00.001+02:00

Ştiam că e undeva. Acum, căutând altceva, am găsit-o!

După zece ani

2012-01-10T23:13:00.003+02:00

Au trecut 10 ani de când nu am mai vorbit cu tata. Şi tare mult îmi mai plăcea să-l ascult. La orice subiect, avea ceva intresant de spus, despre orice îl întrebam putea să îmi spună ceva, eventual, să mă trimită la dicţionar, la bibliotecă...

Am recitit câteva scrisori vechi. Voi posta un fragment din scrisoarea care a fost publicată în „Viaţa militară”:

„El avea timp să-mi povestească, el ştia cum să fie interesant, el simţea că are un interlocutor deosebit. (Mama spunea mereu că sunt un fel de Atena, un fel de creaţie a minţii tatălui meu. Desigur, glumea. )

În 2002, de Sfântul Ioan, a fost ultima oară când l-am văzut pe tata. M-am ţinut tare. De la el am învăţat că e bine să te poţi abţine de faţă cu lumea. Am învăţat de mică să-mi stăpânesc lacrimile. (…de ciudă plâng eu numai, mamă…) În acea ultimă zi, au venit un grup de 7-8 veterani de război (cu care lucrase la subfiliala A.N.V.R.), comandantul unităţii militare a trimis o grupă de militari care a făcut de gardă la catafalc, iar în cimitir, au tras trei salve de pistol automat. ( A.K.M.) Şi era atât de frig, era atâta zăpadă şi atât de albastru cerul!”

Sper să revin cu subiecte pe acest blog. Că prea stă cuminte...

Un premiu pentru carte

2011-02-02T15:49:00.008+02:00

De Ziua Armatei, a sosit plicul cu diploma şi medalia acordate de Asociaţia culturală "FLOREMA DESIGN" din Orăştie.

Nu am reuşit să le scanez, dar le-am pozat, de Sântul Dimitrie/Dumitru, ziua onomastică a tatălui meu.

Sunt bucuroasă şi emoţionată! Se mai pot primi premii post mortem...
Mulţumesc, "FLOREMA DESIGN"!

Articol din Observatorul militar

2010-07-29T23:11:00.000+03:00

În numărul 30 din acest an al Observatorului militar, colonelul Dan Gîju, redactorul şef al acestui săptămânal, scrie:

"Chiar în ajunul aniversării zilei noastre, a jurnaliştilor militari, am primit de undeva de departe, de la Cugir, alături de o scrisoare de felicitare această interesantă carte de memorii, în parte de front, a învăţătorului Dumitru Grad (1913-2002), intitulată simplu, Printre amintiri, şi apărută recent la Editura Pim din Iaşi, sub îngrijirea copiilor săi, inginerul Toderaş Grad şi profesoara Maria Tirenescu, cea care, de altfel, ne-a şi trimis acest binevenit dar de ziua noastră. Spun binevenit, deoarece în „povestea cărţii", care ţine loc de „cuvânt înainte", Maria Tirenescu ne dezvăluie că, într-un fel, cartea a apărut şi datorită colaborării cu jurnaliştii militari de la Ora armatei, mai exact cu Eugen Pelin, cel care, prin 1991, primind o scrisoare pe adresa emisiunii militare de radio despre protagonistul de acum al acestor memorii, în speţă învăţătorul Dumitru Grad, i-a sugerat fiicei sale să aştearnă pe hârtie tot ceea ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.

Aşa că, astăzi, avem în faţă aceste amintiri efectiv valoroase; în parte, din câte reţin, publicate şi de noi acum ceva ani, în revista Viaţa militară. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, în mod deosebit ne interesează capitolul 1940-1945, adică amintirile din perioada cât Dumitru Grad s-a aflat mobilizat sub steagul Batalionului 16 Vânători de Munte, cu care a luptat pe frontul antisovietic, pentru eliberarea Basarabiei, apoi cu Batalionul 9 VM, la comanda companiei a doua, cu care a luptat în Vest; lupte crâncene, în prima linie, din care iese rănit de schije de brand, pe 26 octombrie 1944. Va scăpa după patru luni de spitalizare, astfel că memoriile urcă până în primăvara lui 1992, când autorul era deja locotenent-colonel în rezervă, reprezentant de frunte al ANVR-ului din Vişeul de Sus, şi, dincolo de interesul strict militar, cartea sa se constituie mai departe într-o secvenţă nu lipsită de importanţă pentru istoria învăţământului românesc, de un anumit nivel, din anii comunismului. Prin urmare, o carte cât se poate de instructivă, scrisă în registru simplu şi direct, cu mare drag pentru armată şi pentru meseria de dascăl apărută, nu trebuie trecut cu vederea, graţie copiilor lui. (D. GÎJU)"

Nr. 30 (28 iulie - 3 august 2010), pagina 20
http://www.presamil.ro/

Copertă

2010-05-05T09:05:00.001+03:00

Am înlocuit coperta postată în 4 mai cu cea finală. Lipseşte doar sigla editurii.

Viorica Alecu despre "Amintiri..."

2010-05-05T08:43:00.000+03:00

Citind „Printre amintiri”, de Dumitru Grad, m-am revăzut „învăţătoare suplinitoare” la 4 clase simultane, într-un sat de munte. Tare bine mi-ar fi prins multe dintre cele citite în cartea domnului învăţător Grad! Consider că şi celor care predau astăzi sau „vor lucra în învăţământ” nu le-ar strica să citească această carte „cu creionul în mână”, notând tot ce ţine de metodica şi psihologia predării la clasele I-XII şi la şcoli cu „predare specială”.

Dacă nu mă credeţi, citiţi cartea toţi cei care vă străduiţi să formaţi azi, OM-ul de mâine, indiferent de vârsta copilului şi obiectul de studiu.

Amintirile domnului Grad sunt şi o lecţie de patriotism astăzi, când sunt uitaţi adevăraţii eroi din sângele cărora s-a clădit România în care trăim şi noi.

Limba română şi istoria României ar ajuta să nu uităm că ne-am câştigat dreptul de a fi aici şi respectul oricărui popor, lucru citit atât direct cât şi printre rândurile cărţii pe care o recomand atât pentru lărgirea orizontului nostru cultural, cât şi pentru relaxare în momentele când oboseala îşi spune cuvântul.

Amintirile domnului învăţător şi ofiţer Grad pot sta cu cinste alături de amintirile scriitorilor cu care veghează asupra noastră din lumea în care vom merge cu toţii... cândva...

... Şi câteva precizări

2010-05-05T08:32:00.000+03:00

Anul 1989 îl găseşte pe Dumitru Grad, veteran de zăzboi, decorat cu ordinul Steaua României, Coroana României şi multe alte decoraţii, cu gradul de căpitan. În scurt timp, el este avansat la gradul de maior.

În 1992, când şi-a scris Memoriile, avea gradul de locotenent-colonel şi deţinea funcţia de preşedintele subfilialei Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război din Vişeu de Sus.

În 1995 primeşte medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945.

A fost preşedinte de onoare a filialei Maramureş a Uniunii Vatra Românească.

În 19 mai 1998 a fost înaintat la gradul de colonel în retragere.

A activat până la sfârşitul anului 2001 la subfiliala A.N.V.R. din Vişeu de Sus, iar după Anul Nou, a suferit un atac cerebral.

În 7 ianuarie 2002, a fost condus pe ultimul său drum de un număr foarte mare de rude, prieteni, veterani de război. A fost înmormântat cu onoruri militare.
Pe monumentul funerar scrie, aşa cum şi-a dorit:

Colonel (r) Dumitru Grad, veteran de război (20 septembrie 1913 – 5 ianuarie 2002).

Povestea cărţii

2010-05-05T08:20:00.002+03:00

Această carte are o istorie frumoasă, care a început în 1991, chiar dacă ea vorbeşte despre evenimente care cuprind aproape un secol.

Am avut marele avantaj de a veni pe lume într-o familie de învăţători, tatăl meu fiind aproape tot timpul în funcţii de conducere. Am avut şi avantajul de a locui în incinta şcolii şi am avut bucuria de a putea asculta programele Radioului Naţional la un difuzor instalat în „apartamentul” pe care îl ocupam în clădirea liceului din Vişeu de Sus. Poveşti despre experienţa cunoaşterii radioului vor apărea în altă carte. Aici, e suficient să spunem că o mare parte din cultura generală pe care ne-am dobândit-o i se datorează Radioului. Teatrul radiofonic, poveştile de seară, muzica de toate genurile erau prezente în viaţa noastră.

Într-un fel, cartea apare şi datorită colaborării cu unii realizatori de emisiuni radio. În 1991, am trimis o scrisoare pe adresa redacţiei emisiunilor militare de radio, o scrisoare despre tatăl meu, veteran de război, considerând că un om ca tata e bine să fie cunoscut. M-a sunat Eugen Pelin şi m-a anunţat că scrisoarea pe care am trimis-o „va intra pe post vineri, 12 iulie, în emisiunea «Îţi scriu carte din armată»” şi mi-a mai spus să-l rog pe tata să scrie ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.

În scurt timp, l-am informat pe tata, am aflat frecvenţa postului Radio Romania Tineret şi mi-am anunţat prietenii. O mare parte din scrisoare a fost citită pe post, iar la Anexe poate fi găsită.

Tata, aflat la 78 de ani, ne scria mai rar. Dar atunci a reuşit să ne trimită o scrisoare din care am citat în Capitolul al II-lea. Apoi, pentru că şi un fost coleg, învăţător şi veteran de război, Ion Berinde, i-a cerut date pentru o lucrare, a început să-şi redacteze memoriile.

În vara anului 1992, am fost la Vişeu şi tata mi-a încredinţat un exemplar al lucrării sale. Am considerat că efortul lui trebuie să fie răsplătit şi ne facem o datorie de onoare în a publica, pentru cei care l-au cunoscut, acele pagini. Dumitru Grad merită o carte în care şi unii dintre cei care l-au cunoscut să publice câteva cuvinte, să povestească întâmplări şi situaţii cu care să întregim imaginea celui care a fost un tată, un dascăl şi un cetăţean model.

Cartea apare prin contribuţia copiilor lui. O contribuţie importantă are Nina, cea care a fost alături de părinţi până în ultima ei clipă. Ea a adunat, cu multă grijă, pozele pe care le vom însera în carte. Ceilalţi doi copii îşi unesc eforturile pentru realizarea acestui proiect visat de mult timp.

Meritul cărţii este acela de a reda cetăţenilor de azi, atâţia cât vor dori să citească, un exemplu de viaţă dedicată neamului şi şcolii. Vrem să fie o carte din care să se poată afla cum era învăţământul în ţara noastră în diferite perioade ale secolului al XX-lea.

Nu ne lăudăm cu o lucrare document, ci cu o lucrare de suflet. Pentru că, prin amintirile noastre, un OM trăieşte. Şi acel om chiar merită.

Dumitru Grad - Printre amintiri

2010-01-28T11:47:00.001+02:00

Am dat întâmplător de adresa Editurii Online Semănătorul. Căutasem ceva pe Google...

După ce m-am informat, am socotit că e un prilej să public o carte pe care mi-o imaginasem de atâtea ori, dar nu îndrăzneam... An/ani de criză...

Domnul Nicolae N. Tomoniu a citit manuscrisul, mi-a făcut câteva observaţii, mi-a spus ce trebuie să mai scriu, ce să trimit la Editură. Şi, într-un timp neaşteptat de scurt, cartea a apărut on-line. Acum, poate fi citită.

http://www.editura-online.ro/html/proza.html

http://www.semanatorul.ro/imagini/coperte/D_Grad-Printre_amintiri-coperta.pdf

http://www.semanatorul.ro/editura/2010/Dumitru_Grad-Printre_amintiri.pdf

Poate e doar un pas, poate va mai urma unul... Dar am conştiinţa împăcată că am făcut ceva pentru tatăl meu, o personalitate a meleagurilor maramureşene.

Alte poze

2009-10-17T14:37:00.000+03:00

În 20 septembrie, adică în ziua în care tata ar fi împlinit 96 de ani, fratele meu, Doru, mi-a adus câteva albume vechi. Din ele am scanat pozele bunicilor. E cazul să le postez.

Casa bunicilor din Eforie-Sud, 1972

2008-05-26T07:57:00.001+03:00

Cum am învăţat poezia “Sergentul”

2007-12-17T20:59:00.000+02:00

Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.

Atunci, tata a început să recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea « Sfântul Gheorghe» , ş-a « României Stea ». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

Nu de mult, am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.

Publicată în Tribuna învăţământului din august 2002

Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945

2007-12-17T20:32:00.000+02:00

AUTOBIOGRAFIA scrisă în 20 decembrie 1949

2007-12-17T20:27:00.000+02:00

M-am născut în comuna Săcel, jud. Maramureş, în anul 1913, luna septembrie, în 20. sunt fiu de ţăran mijlocaş. Tata, Vasile de 72 de ani, agricultor, domiciliat în Săcel. Mama, Maria, de 64 de ani, casnică. Averea părinţilor a fost de circa 10 ha de pământ.

La părinţi am fost 8 copii. Trei au murit în timpul războiului. De la primul, Toader, care a fost executat de hitlerişti, au rămas 4 copii minori. De la Vasile, mort în Cluj, a rămas o fetiţă. Gheorghe, necăsătorit, a căzut în luptele contra hitleriştilor la Târgu Mureş, în septembrie 1944, fiind încorporat în Centrul de Instrucţie Făgăraş.

Ceilalţi fraţi sunt următorii:

- Maria Moţiu de 41 de ani, învăţătoare în Vişeu de Sus,

- Ileana Mogagea de 40 de ani, casnică în Săcel,

- Ioana, de 28 de ani, soră de ocrotire, Borşa –Maramureş,

- Ştefan, de 25 de ani, secretar Comit. Provizoriu. Strâmtura-Maramureş.

Sunt căsătorit cu Maria Badea, învăţătoare. Am o fetiţă de 2 luni, cu numele Maria.

Şcoala primară am făcut-o în Săcel, între anii 1921 şi 1925.

Şcoala Normală am făcut-o la Sighet între 1925 şi 1932.

În 1932/33 am fost şomer, stând la părinţi. În sept.1933 am intrat ca învăţător suplinitor la Şcoala de aplicaţie unde am rămas până în noiembrie 1934 când m-am încorporat.

Stagiul militar l-am făcut la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Ploieşti din nov 1934 până în nov. 1935.

În 1935 nov. 15 am fost numit învăţător în comuna Vişeu de Jos Maramureş, unde am rămas până în august 1940. La acea dată, fiind concentrat la Batalionul 9 vânători de munte, m-am refugiat în jud.. Hunedoara, apoi fiind desconcentrat la 16 nov.1940 şi utilizat la şcoala primară din comuna Dud jud. Arad.

La Dud am stat până în martie 1941 când am fost din nou concentrat la Batalionul 9 vânători de munte în Vulcan-Hunedoara. În iunie am fost trimis cu unitatea în Moldova Eram sublocotenent în rezervă şi comandam un pluton de puşcaşi. Am luat parte la războiul antisovietic participând la luptele de la Rucşin-Hotin, Capustiani, Verhovka şi Malaja Belozerka din iunie până în septembrie 1941. La 26 septembrie am fost rănit la cap şi evacuat la Spitalul din Chişinău, unde m-am vindecat după o lună. În luptele din U.R.S.S. am fost decorat cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a în urma luptelor de la Verhovka pentru „curaj în luptă”.

Întors în ţară, am fost desconcentrat în luna decembrie şi concentrat din nou în ianuarie 1942. Fiind avansat locotenent în rezervă, am fost lăsat în misiunea de a instrui recruţii contingentului 1944. În acest timp, am stat la Vulcan până în iulie, în Deva până în octombrie, la Plaiul Cosminului până în martie 1943, apoi din nou în Vulcan până în aprilie 1944 când am fost trimis pe frontul de la Iaşi. Atunci, cu gradul de locotenent, comandam compania 1. La 22 august am luat parte la lupte de la Ciurea, apoi m-am întors în P.S.

În 11 septembrie mă găseam în luptă pe frontul antihitlerist comandând compania a III-a. Am luat parte pe acest front la luptele de la Vidolm, Buru, Surduc, Hojdate, Stolna, Gilău şi Haiduhadhaz în Ungaria. Am fost decorat cu Ordinul „Steaua României” clasa a V-a pentru „curaj şi spirit de abnegaţie” în cucerirea Gilăului. La 26 oct. 1944 am fost rănit grav la cap, mâini şi piciorul drept. Evacuat, m-am vindecat în spitalul din Sibiu, unde am stat până în martie 1945.

Reîntors la P.S. în Vulcan, am rămas acolo până la 16 mai 1945, când am fost desconcentrat. În iunie m-am întors în Dud, jud. Arad. La 1 septembrie 1945 m-am transferat la şcoala primară din comuna Săcel unde am rămas până în prezent, deţinând funcţia de învăţător director.

În timpul rebeliunii din 1941, nu am luat parte la nici o mişcare. În războiul antisovietic, fiind mai mult pe linia întâi, nu am avut contact cu populaţia civilă.

Despre activitatea mea pot da relaţii:

Din şcoala primară: Dologa Ion, Săcel şi Grad Ştefan, Săcel.

Din şcoala normală: Ruja Alexandru, inspector şcolar Sighet şi Mureşan Alexandru de la securitate Sighet.

Din timpul concentrărilor:Tabuc Bela învăţător Sighet, Liheţ Gheorghe învăţător Strâmtura, Vancea Toader inspector şcolar Sighet.

Din timpul stagiului la Vişeu de Jos, orice membru din organizaţia de bază. Din Dud-Arad: Ilarie Pavel director şcolar.

Înainte de 1944 nu am făcut politică. Nu am fost înscris în nici un partid politic. La alegerile din 1937 am votat cu liberalii, pe care îi simpatizam dintre ceilalţi.

În 30 ianuarie 1946 m-am înscris în P.S.D. trecând în P.M.R. în 1948. Am activat pe linie de partid la alegerile din 1946, când am fost secretarul secţiei Poiana Borşa şi în 1948 ca preşedinte de secţie Şieu. Pe linie sindicală, sunt preşedintele secţiei sindicale a salariaţilor din învăţământ Iza.

Pe teren cultural, activând în Căminul cultural, am căutat să imprim linia partidului, ca şi în şcoală, în mersul ascendent spre socialism.

Săcel, 20 decembrie 1949

semnătura

PORTRETE DE DASCĂLI MARAMUREŞENI

2007-12-17T20:15:00.001+02:00

Autorului care va scrie istoria învăţământului din Maramureş îi propune să nu uite numele unui dascăl de excepţie: Dumitru Grad.

S-a născut în 20 septembrie 1913, localitatea Săcel de pe Valea Izei. A fost al 6-lea dintre cei 12 copii ai familiei Vasile şi Maria Grad, ţărani cu stare materială mijlocie. Amândoi părinţii erau ştiutori de carte. Tatăl citea nu numai Gromovnicul, calendar pe o sută de ani, ci şi gazetele ce apăreau la Blaj.

Dumitru se prezintă la şcoala din sat în toamna anului 1921. Învăţători nu erau. Locul lor era suplinit de un singur om: Protopopul Ion Tarţia.

Proaspătul elev avea în trăistuţă un abecedar vechi, o tăbliţă şi condei de piatră, o cârpă de şters şi merinde: prune şi pere uscate, pâine de mălai şi sâmburi de harbuz.

Spre surprinderea protopopului, micul şcolar a citit cursiv din abecedar şi dintr-un manual de clasa a III-a.

Mulţumit, respectabilul cleric l-a aşezat în bancă între elevii de clasa a II-a.

După puţină vreme, protopopul Ioan Tarţia a părăsit şcoala fiind ales senator.

La catedră s-a instalat cantorul.

În anul ce a urmat, au apărut învăţători tineri. Erau elevi din ultimul an, de la Şcolile Normale, trimişi de Ministerul Învăţământului în provinciile alpine.

Fiind elev silitor cu rezultate bune la învăţătură, în anul 1925, Dumitru Grad e trimis la Şcoala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. Era îmbrăcat ţărăneşte, iar pe cap avea o pălărie de păr, care aparţinea tatălui său.

Reuşind la examenul de admitere, s-a aşternut pe muncă. Avea multe lacune, dar, an de an, le-a eliminat. Începând cu clasa a IV-a, s-a plasat în fruntea colegilor, loc pe care l-a păstrat detaşat, până la sfârşitul anilor de studiu.

La examenul de diplomă a obţinut media 9,88, în vreme ce colegii săi, elevi buni, nu s-au ridicat până la 9. Faptul acesta o fost revelat elogios de presa locală. Toţi profesorii l-au notat cu 10, afară de Aurel Micu, maistru de lucru manual, slab pe plan profesional, dar bătăuş fără pereche; toţi elevii îi cunoşteau cârja.

După bucuria reuşitei la examen, a urmat supărarea aşteptării. În învăţământ nu erau posturi libere. Numărul absolvenţilor şomeri depăşea 6.000. Ce putea să facă premiantul Dumitru Grad ?

S-a întors la Săcel, la părinţi. Nu era singur. Tot şomeră era şi sora sa, absolventă de Şcoală Normală.

Profesorul Vasile Pop, directorul Şcolii Normale din Sighet, aflând situaţia fostului elev, l-a angajat bibliotecar.

În toamna acelui an -1933- acest eminent pedagog şi umanist, a înfiinţat, pe lângă Şcoala de Aplicaţie, clasa a V-a. Dumitru Grad a fost angajat să conducă noua clasă, primind un salariu de 1.500de lei, de la Comitetul Şcolar.

A urmat stagiul militar, la Şcoala de Ofiţeri de rezervă din Ploieşti. După un an, reuşind la examenul de absolvire s-a întors acasă şi a fost numit învăţător la şcoala din Vişeu de Jos.

Cu ce zestre s-a prezentat la post?

Pe plan material: un geamantan vechi, de nuiele confecţionat de el în orele de lucru manual de la Şcoala Normală.
Pe plan intelectual: o inteligenţă sclipitoare, gândire logică, imaginaţie bogată, memorie fidelă şi cuprinzătoare putere de analiză şi sinteză, de asociere şi disociere, voinţă neclintită, pregătire profesională excepţională şi cu un entuziasm viguros, tineresc.

Una din primele sale preocupări a fost problema cunoaşterii elevilor. În acest scop lucrările francezilor Binet-Simion şi setul de teste colective elaborate de psihologii de la Universitatea din Cluj, sub conducerea profesorului Fl. Ştefănescu-Goangă i-a fost de un mare folos.

În clasă a predat, cu entuziasm nesecat, lecţii intuitive interesante, clare şi convingătoare, ţinând seamă întotdeauna de capacitatea de înţelegere a elevilor.

Principiile de învăţământ le-a aplicat în mod creator, utilizând constant propria sa experienţă didactică şi metodică.

N-a fost instructor, în sensul cazon al cuvântului, ci misionar, adică un dascăl care ştie să facă precis joncţiunea dintre instrucţie şi educaţie. Elevii l-au iubit fără rezerve.

Dumitru Grad a fost un inventator complet. S-a priceput şi a manifestat interes pentru toate materiile de învăţământ, lucru foarte rar întâlnit.

Nici în activităţile extraşcolare n-a căutat un loc călduţ. S-a plasat unde a fost cel mai greu.

A condus, de asemenea, şi centrul de instrucţie premilitară, obţinând rezultate deosebite.

A urmat avalanşa ordinelor de chemare în armată.

In 1939, activitatea a fost întreruptă .Au rămas fără animator: corul, pepiniera, biblioteca, elevii, premilitarii, etc. Paranoicul Hitler a dat foc Europei. Nouă ni s-a răpit Basarabia şi Bucovina de Nord, apoi o parte însemnată din Ardeal.

In anul 1940, Dumitru Grad a trecut Gutâiul, înşiruindu-se în rândurile refugiaţilor de la căminele lor.

A fost bine primit în comuna Dud din judeţul Arad. După câteva luni, a primit ordin de chemare la Batalionul 9 Vânători de Munte.

Din garnizoana Vulcan, această unitate a fost dislocată în Moldova, unde a prins-o războiul antisovietic.

Botezul focului s-a produs la Noua Suliţă. Prutul a fost trecut prin vad, iar Nistrul pe pod de pontoane.

În luptele grele de la Capuştiani şi Vierhofca sublocotenentul Dumitru Grad a dat dovadă de pricepere, spirit de sacrificiu şi eroism. Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" cu spadă şi panglică de virtute militară, în gradul de cavaler.

In luptele înverşunate de la Malaja Belozerka din 26 septembrie 1941 a fost grav rănit la cap. L-a salvat de la moarte singură casca. A urmat spitalizarea, convalescenţa şi desconcentrarea.

La noul post din satul Burda, comuna Budureasa judeţul Bihor, abia a intrat în a doua săptămână când primeşte un nou ordin de chemare. Locotenentul în rezervă Dumitru Grad a primit sarcina de instructor în zona Cernăuţi. S-a ocupat de instruirea tinerilor din zona Cernăuţi, având în vedere că tinerii din Basarabia şi Bucovina de Nord rămăseseră neinstruiţi. După parcurgerea unei ierni grele, 1942 / 1943, s-a reîntors în garnizoana Vulcan.

Noile contigente de recruţi încorporaţi erau lipsiţi de echipament decent. Erau încălţaţi cu opinci din piele de porc. După bătălia de Stalingrad, trupele sovietice au continuat înaintarea spre vest. În primăvara anului 1944 primele lor elemente ajung pe teritoriul României.

Locotenentul Dumitru Grad, acum comandant de companie, ajunge din nou pe front. Locotenent-colonelul Constantin Constantin, comandantul unităţii, este făcut prizonier. Batalionul s-a retras spre sud, fiind îndrumat spre garnizoana de pace, la Vulcan.

Abia ajuns la Vulcan, locotenentului Dumitru Grad i se încredinţează comanda companiei a doua din Batalionul 9 reorganizat şi în zilele următoare se va afla în lupte pe Valea Arieşului, în Apuseni. După lupte înverşunate, inamicul este respins şi-apoi pus pe fugă de la Lunca Arieşului, Vidolm, Făgetul Ierii, Băişoara, Dealul Sasului şi Kisster. In noaptea de 10-11 octombrie, compania a 2-a are misiunea sa înspre Gilău. Prin lupte la grenadă, la baionetă şi corp la corp, inamicul este azvârlit la nord de Someş, după ce unul dintre comandanţi este făcut prizonier. În cursul dimineţii, Someşul este asaltat prin vad. Podul este aruncat în aer. Cad morţi şi răniţi din ambele tabere. Inamicul îşi abandonează morţii şi răniţii. Compania a 2-a face numeroşi prizonieri în timp ce mulţi încearcă să se salveze cu fuga spre Aghireş. In câteva zile, Vânătorii de Munte din divizia a 2-a ajung pe teritoriul Ungariei, alături de cei ce au luptat la Beiuş, Oradea şi Debreţin. În luptele duse la nord de Hajduhadhaz pentru zdrobirea rezistenţei inamice, locotenentul Dumitru Grad este rănit grav la piciorul drept, braţul şi antebraţul stâng şi la faţă. Va putea fi evacuat după mai bine de patru luni. Tratat la spitalul din Sibiu, se întoarce la unitate în luna martie.

Pentru faptele de arme săvârşite în luptele din Transilvania şi Ungaria a fost citat prin ordin de zi pe U.M. şi decorat cu „ Ordinul Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară şi Frunze de Stejar”.

La 10 mai, este avansat căpitan în rezervă, iar la 16 mai este lăsat la vatră. În prezent, veteranul de război Dumitru Grad are grad de maior în rezervă. A fost cel mai bine apreciat dintre toţi ofiţerii de rezervă din Batalionul 9 Vânători de Munte. Afirm acest lucru deoarece sunt în plină cunoştinţă ce cauză, făcând parte şi eu din acestă unitate.

În această lună mai, când florile răspândesc în aer un miros splendid, Dumitru Grad ajunge în satul său. Tot atunci se reîntoarce din refugiu şi sora lui. Fratele Gheorghe a căzut eroic la Oarba de Mureş. Alt frate – cel mai mare, Toader – rămas acasă, a fost ridicat de la coasă şi împuşcat în locul numit Dosul Tăului la Vişeu de Sus împreună cu alţi 10 români, pe motiv că ar fi avut relaţii cu partizanii. După acesta, au rămas 6 copii orfani. Tatǎl lui Dumitru Grad, cunoscut sub numele de Vasile a lui Toderaş din Săcel, în vârstă de 67 ani a fost ridicat de hortyşti şi închis împreună cu mulţi alţi români în lagărul de Slatina, pentru că “avea copii în România”.

Statornicit în satul natal Dumitru Grad a reînceput munca didactică şi culturală. Lucru important, entuziasmul său era nealterat.

Fiind directorul şcolii, a avut de rezolvat numeroase probleme. Cea mai dificilă a fost lipsa de cadre didactice. A recurs la suplinitori, mai ales fete, absolvente de gimnaziu şi şcoli profesionale.

El a luat clasa I, fiind cea mai numeroasă şi cea mai dificilă. Cu această, clasă a experimentat noua metodă globală Doctor Florica Bagdasar. Ştiind să valorifice părţile bune ale acestei metode a reuşit să obţină rezultate remarcabile.

În ţară, experimentul a dat greş. S-au găsit puţini dascăli de talia Grad, şi s-a abandonat.

O luptă dârză a purtat cu sărăcia părinţilor elevilor. De asemenea, alfabetizarea a constituit o problemă care nu suferea amânare. În preajma încheierii anului şcolar 1949-1950, Dumitru Grad a primit ordinul să ia în primire postul de inspector al plasei Iza, cu sediu în Dragomireşti. După câteva luni, a fost transferat la Vişeu de Sus, odată cu reforma administrativă. Atunci, situaţia era şi mai grea. Peste 3500 de copii erau neşcolarizaţi. Numeroase cătune de pe văile din: Borşa, Poienile de sub Munte şi Crasna nu aveau nici localuri, nici învăţători.

Se cereau măsuri urgente. S-au înfiinţat internate, s-au închiriat localuri de şcoală şi s-au numit învăţători suplinitori. Unde erau localuri ruinate sau devastate, au fost reparate şi amenajate. Suplinitorii nu aveau stabilitate şi din cauza salarizării.

Îmbolnăvindu-se, Dumitru Grad a trecut la Şcoala Numărul 1. Puţină vreme a avut o brumă de linişte.

În 1952 s-a înfiinţat Liceul din Vişeu de Sus. Dar cine să îl organizeze, cine să îl pună în stare de funcţionare? Dumitru Grad… Era greu. Din 30 de cadre didactice numai una era cu studii superioare.

Activitatea grea de pionierat, s-a dovedit epuizantă. Dumitru Grad s-a pomenit din nou în concediu medical. A ajuns la Cluj la Clinica de Ftiziologie. După tratament, a fost silit să se pensioneze de boală. A fǎcut acest lucru, dar a continuat activitatea în calitate de contabil al liceului. Tenace cum îl ştim, a rezolvat o sumedenie de probleme, mai ales de ordin gospodăresc şi administrativ.

Renunţând la pensia de gradul III, a fost numit director al Casei de cultură, pe data de 1 iulie 1959. Sub îndrumarea sa, activitatea tuturor formaţiunilor cultural-artistice s-a intensificat şi s-a extins pe o arie mai mare. Succint amintim: teatru, brigada ştiinţifică, corul, conferinţele, ansamblul folcloric etc. Se cuvine să notăm un lucru demn de lăudă: corul a obţinut diverse premii în concursuri pe ţară, iar ansamblul folcloric a fost distins cu premiul I pe ţară.

Dumitru Grad a condus casa de cultură timp de 8 ani. În tot acest timp s-a plasat între fruntaşii din judeţ.

În 1967, a luat fiinţă la Vişeu de Sus, Şcoala Ajutătoare pentru copii cu deficienţe senzoriale, fizice şi intelectuale. Dar cine să organizeze şi să conducă această unitate de învăţământ? Care ar fi omul cel mai potrivit? Dumitru Grad, priceput la toate.

A muncit şi aici enorm, dar a reuşit să pună şcoala în stare de funcţionare. Copiii cu deficienţe au găsit adăpost, hrană, lumină, jucării, căldură sufletească…

Conştient că în şcoala care pregăteşte copii cu diverse deficienţe în vederea integrării sociale, vor fi necesare mijloace şi metode diferite din cele din învăţământul de masă, Dumitru Grad a socotit necesară vizitarea în prealabil a şcolilor de profil din judeţ, însuşirea experienţei colegilor din aceste şcoli, participarea la cursuri de iniţiere sau perfecţionare pe plan central şi studierea unor lucrări moderne de specialitate.

Prezenţa unor copii cu deficienţe senzoriale, între care hipoacuzici, pe fondul cărora apar deficienţe de vorbire a creat necesitatea cabinetului logopedic. Existenţa unor deficienţe fizice sau motorii ca: cifoză, scolioză, lordoză, pareze, picior plat etc., a creat necesitatea sălii pentru gimnastică medicală şi corectarea acestor deficienţe. Deficienţele intelectuale, dar mai cu seamă tulburările de comportament, au dat mai multă bătaie de cap.

Cu eforturi susţinute de către întregul colectiv s-a reuşit crearea unor condiţii de viaţă decentă, elevii găsind mai ales căldura umană cu care erau înconjuraţi.

Despre contribuţia acestei şcoli la integrarea socială a copiilor cu deficienţe, cât şi la reducerea delincvenţei juvenile, nu trebuie să mai insist. După mai bine de 40 de ani de muncă închinată instruirii şi educării tinerelor generaţii, învăţătorul Dumitru Grad, îndeplinind condiţiile de vechime integrală şi limită de vârstă se pensionează la cerere la 1 mai 1974.

Afirmând că Dumitru Grad a fost un dascăl de vocaţie, nu greşesc, dar adevărul e mult mai cuprinzător. El ar fi putut fi tot atât de strălucit inginer, medic, avocat, economist, cercetător ştiinţific, aviator etc.

În istoria învăţământului maramureşean, rămâne un model de dăruire profesională şi patriotică.

Învăţător ION BERINDE

Am găsit aceste note ale fostului prieten al tatălui meu între dosarele pe care le-am luat din casa părinteasca, după ce ambii mei părinţi au trecut în veşnicie. Notele au fost scrise în 1992, după ce tatăl meu şi-a scris memoriile. Am aprobarea tatei să utilizez toate informaţiile pe care mi le-a lăsat, cum cred de cuviinţă.

Fragment din „Veteranii pe drumul onoarei”

2007-12-17T20:10:00.000+02:00

Colonel ( r ) Nerone Lupaşcu scrie:

„Gilău, localitate situată la 15 km vest de Cluj-Napoca, Pe Someşul Cald, nume de care este legată amintirea zilei de 11 octombrie 1944, când batalioanele 8 şi 9 vânători de munte acţionând umăr la umăr, l-au eliberat, cu pierderi minime ( 45 de luptători, din care 4 morţi).*

În cursul nopţii de 10 spre 11 octombrie aceste două batalioane au reuşit să se apropie de liziera de sud a localităţii la distanţa de asalt. Subunităţile de front care urmau să atace de front erau compania 1 din Batalionul 8 vânători de munte, comandant căpitanul Romulus Sirca şi compania 2 din Batalionul 9 vânători de munte comandant locotenentul Dumitru Grad.

Spre ziuă, când luptătorii noştri aşteptau concentraţi la maximum semnalul de asalt, s-a auzit o mică pocnitură şi pe cer au apărut trei stele roşii. Racheta trasă de căpitanul Romulus Sirca era semnalul asaltului. Strigăte prelungite de „ura” au izbucnit din piepturile vânătorilor de munte şi după câteva minute zeci de grenade au explodat în şanţurile de luptă ale inamicului, apoi lupta corp la corp, aspră şi necruţătoare ( la baionetă ai noştri erau neîntrecuţi ), forma de luptă în care măiestria, curajul, puterea îşi spuneau cuvântul.

În scurt timp inamicul din prima linie a fost lichidat şi cele două batalioane au pătruns în localitate. Străzile au fost repartizate pe companii şi a început curăţirea, casă cu casă. Peste tot explodau grenade şi se auzeau rafale de pistol mitralieră.

În fruntea companiei sale, căpitanul Sirca înlătură rezistenţele inamice, reuşind să pună stăpânire pe primul pod peste Someşul Cald. Acolo a fost supus focului de arme automate inamice, instalate în crenelurile din zidul castelului din Gilău, cât şi al celui de artilerie grea şi aruncătoare.

Cu toate acestea, căpitanul Sirca nu s-a oprit şi cu avânt s-a îndreptat spre al doilea pod, dar în timp ce se apropia, podul a fost aruncat în aer, compania fiind nevoită să treacă prin apă.

Ici, acolo, câte un localnic mai curajos apărea din câte o şură sau pivniţă în care se ascunsese şi striga bucuros, « au venit ai noştri!». Când se lumină bine de ziuă, ultimele elemente inamice erau azvârlite la nord de sat.

În scurt timp horthyştii au contraatacat şi după aproape trei ore au fost respinşi.

Mai la est, batalioanele 16 şi 10 vânători de munte, atacând la fel de îndrăzneţ, au reuşit să respingă inamicul şi după ce au pus stăpânire pe şoseaua Gilău-Cluj, au împins elemente uşoare pe înălţimile de la nord de şosea.

Pentru eroismul cu care Batalionul 8 vânători de munte şi compania 2 din Batalionul 9 vânători de munte au luptat înainte de Gilău şi după, au fost citate prin ordin de zi **)de către generalul comandant al diviziei, ordin din care cităm:

« În luptele pentru eliberarea pământului sfânt al Transilvaniei(…), Divizia 2 munte a acţionat cu Batalionul 8 vânători de munte, comandat de locotenent-colonelul Nicolae Negoiţă, pe axul Cacova Ierii - Muntele Băişorii - Vârful Muntele Mare (cota 1827) - Piatra Groşilor(1757) - Vârful Dumitreasa (1640) - Piatra Căţelii(1435) – Festieşul (1241); curăţind până în seara zilei de 23 septembrie 1944 rezistenţele inamice de pe direcţia sa de înaintare, precum şi pe acelea de pe văile Someşului şi Ierii şi căzând în flancul inamicului de pe Dealul Plopilor şi Dealul Cărării a uşurat atacul Grupului 5 vânători de munte din ziua de 24 septembrie.

În ziua de 11 octombrie, folosindu-se de manevra Batalionului 9 vânători de munte, a trecut Someşul şi a atacat pe la sud-est Gilăul reuşind să cucerească şi să cureţe complet partea de sud a satului, producând inamicului pierderi grele şi capturând mult material şi subzistenţe.

De la Batalionul 9 vânători de munte s-a remarcat compania 2, comandată de locotenentul Grad Dumitru. Prin luptele la grenadă şi la baionetă, această companie a fost prima subunitate care a intrat în Gilău, reuşind să ocupe repede partea de nord-est şi nord a satului.

Pentru priceperea şi vitejia dovedită (…), se citează prin ordin de zi pe Divizia 2 munte, locotenent-colonelul Negoiţă Nicolae şi Batalionul 8 vânători munte, precum şi locotenentul Grad Dumitru şi compania 2 din Batalionul 9 vânători munte».

*) Între flancul stâng al Armatei 4 române şi Divizia 2 munte acţiona Corpul 104 armată sovietic.
**)Ordin de zi nr. 77 din 30 noiembrie 1944

paginile 340 si 341 (vol. IV)

Tata a comandat poza în iulie 2001

2007-12-17T20:00:00.000+02:00

Ultima poză în care am fost toţi.

Maria Magdalena Bob ( KUKI ) îşi aminteşte

2007-12-02T12:35:00.000+02:00

Cu nespusă emoţie, m-am aşezat să scriu câteva cuvinte despre şcoala începutului meu de carieră. Gândurile mele se întorc spre acel septembrie 1972, când, cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, am venit la această şcoală, nutrind speranţa întoarcerii noastre la Cluj nu după un trimestru, ci după fiecare zi. „Ziua” şederii mele în Vişeu de Sus a fost ceva mai lungă. Suficientă pentru a lăsa în amintirea mea anii tinereţii mele, a primelor relaţii de muncă şi, ceea ce e mai important, anii în care am încercat să aplic ceea ce am învăţat pe băncile facultăţii.

Mă-ntorc din nou la 1 septembrie 1972, când păşind ca începător pe poarta şcolii, întâmpinată sunt de un om ce venea dintr-un grup de muncitori angajaţi pentru renovare. Era directorul. Un om simplu, modest, angajat permanent, ca şi în acea primă zi când l-am cunoscut, în toate treburile şcolii. Un adevărat enciclopedist căruia-i făcea deosebită plăcere să antreneze în discuţii pe teme profesionale pe toţi dascălii şcolii şi toate astea la câte o cafea, ca şi cum ar fi avut adevărate plantaţii.

În acea primă zi, ne-a întâmpinat cu versurile lui Coşbuc care, pentru mine, şi acum, au o semnificaţie aparte:

„Dintr-alte ţări de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!”

M-au impresionat atâtea versuri. Aşa de bine implantate într-un moment aşa semnificativ pentru mine atunci, dar şi acum. Am venit!

Primul meu director, care, după câţiva ani s-a pensionat, rămâne mereu tânăr în amintirea mea pentru că aşa este şi constituţia lui spirituală. Întinerea cu fiecare generaţie de dascăli ajunşi sub conducerea lui, cu fiecare generaţie de elevi!

„Ziua” şederii mele în Vişeu a fost de 16 ani. Am asistat la o adevărată transformare a şcolii. Atunci când am plecat, a arătat ca un adevărat cămin în care fiecare dintre noi am încercat să aşezăm tot ce este mai folositor, mai bun, mai util, mai deosebit, încercând să facem din ea un adevărat „centru metodic”, cum ar spune actualii mei colegi.

Sufletul înnoirii îl imprima mica, dar marea noastră directoare, Minerva Trif, care, cu un nesecat dinamism, antrena întregul personal în activitate. A realizat foarte mult într-o perioadă în care, după cum ştim, obstacolele erau la tot pasul.

Această şcoală arată ca un adevărat giuvaier. Păcat că acest giuvaier nu l-am întâlnit acolo unde ani de-a rândul am tânjit să ajung. Păcat că acest giuvaier nu este cunoscut şi de cei care consideră că în acest „nord sălbatic”, cum le plăcea să numească ţinutul de unde am venit la Cluj, hărnicia, ştiinţa, competenţa profesională sunt pe locul I.

Prof. Bob Maria Magdalena
1992

Minerva Trif îşi aminteşte

2007-12-02T12:32:00.000+02:00

din Note monografice, 1992
Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus

Anul 1974 avea să devină în viaţa mea profesională un an de cotitură. Era prin a douăzecea (douăzecia) zi a lui februarie când se hotărăşte numirea mea în funcţia de director – urmarea unui şir de întâmplări pe care primul meu director, domnul Dumitru Grad, îl asociază unor evenimente istorice, astfel: „Folosind atmosfera creată, la 11/23 februarie 1866, adversarii săi, cu ajutorul câtorva ofiţeri, l-au silit să abdice. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una dintre cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român.” Şi concluzionează, citându-l pe Bolontineanu:

„Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”

Sunt versurile care m-au însufleţit într-o muncă extrem de dificilă şi pentru care nici măcar psihologic n-am fost pregătită de nimeni.

Şcoala era „oaia neagră” a învăţământului maramureşean, era şcoala cu cei mai mulţi „foşti” directori şi simţeam că eram considerată un intrus venit să tulbure liniştea fiecăruia, simţeam că cei mai mulţi nu erau cu sufletul aproape de mine.

În acea zi de 20 februarie mă tulbura încă un fapt care altădată nu m-ar fi sensibilizat. După şedinţă, dl Grad îmi dă în faţa inspectorilor cheia de la birou spunându-mi, primul, „tovarăşă directoare!”.

Ciudat, nu pot descuia uşa. Insist. În cele din urmă, reuşesc. Domnul Grad îmi spune: „Anume v-am dat cheia cu care se deschide cel mai greu, ca să mă conving că alegerea mea este bună. Aţi reuşit.”

Mi-am dat seama că reuşita mea trebuie să fie pe măsura investiţiei morale ce s-a făcut, ceea ce a avut darul să mă încăpăţâneze într-o ambiţie constructivă, cred.

Am înţeles, nu prea greu, că nu se poate reuşi în acţiunile ce ni le propuneam decât printr-o constrângere la bine, care obliga, prin diferite avantaje, toată populaţia şcolii, să accepte de bună voie „jugul civilizaţiei”.

În plan profesional am acordat o atenţie deosebită perfecţionării dascălilor ştiind că nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici chiar baza materială a şcolii, nu pot avea asupra elevului o influenţă care să se poată compara cu cea a dascălului.

Nu poţi trăi în colectivitatea şcolară şi să te mărgineşti la ora ta şi la lecţia ta din manual. Este marele adevăr pe care l-am înţeles de-a lungul anilor, din contactul cu oamenii care, voit sau din întâmplare, au devenit cadre didactice ale acestei şcoli.

Treptat, am înlocuit prejudecăţile cu înţelepciunea şi am renunţat la a-i stăpâni pe copii din afară, cu „nuiaua”.

Reuşita profesională în şcoala noastră presupune a nu acţiona asupra copilului cerându-i ceea ce noi am vrea ca el să fie, ci influenţându-l prin felul nostru de a fi.

Anii ce au urmat au fost anii de ascensiune a cultului personalităţii dictatorului de tristă amintire.

Desigur, în condiţiile deosebit de grele ale anilor 1981-1989, cotele exigenţei au scăzut invers proporţional cu ale toleranţei şi îngăduinţei, dar chiar în aceste condiţii adevăraţii dascăli nu s-au dezis de sine, nu s-au lăsat copleşiţi de „indicaţii”, ci şi-au găsit refugiul în munca, mai plină de nerv, durere şi dăruire, cu elevii.

A fost o dizidenţă mută, tacită despre care poate nimeni nu va scrie. Dar noi,dascălii, am simţit-o fără să ne opunem, fără să facem caz de ea. Căci a te opune răului înseamnă nu numai a ieşi în stradă şi a te bate în piept, ci şi această formă voalată, disimulată prin care îl înveţi pe copil să fie cinstit, sincer, generos, omenos, demn. Sădind în sufletele lor demnitate, ne-am păstrat de fapt propria noastră demnitate.

Şi totuşi, lumea nu s-a oprit în loc, nu ne-am pierdut speranţa, nu ne-a învins teama ori frigul de acasă, dar mai ales de la şcoală. Ca director, am făcut eforturi uriaşe pentru a menţine şcoala pe o relativă linie de plutire şi spre a nu o lăsa să alunece în derivă. În tot acest timp, un punct forte l-a constituit unitatea colectivului, coeziunea sa, relaţiile camaradereşti care-l caracterizează. La bine şi la rău, aceşti oameni au fost pentru şcoală, au lăsat o parte din sufletul lor aici, au ţinut la prestigiul şcolii. Aş aminti (cu riscul de a-mi scăpa anumite nume): Bichiceanu Cristina, Bob Maria Magdalena, Ciurtin Florica, Cian Maria, Covaci Ilie, Duma Elena, Frone Aurelia, Griga Valer, Iaţu Iulia, Jurj Ileana, Konradi Mariana, Kovacs Viorica, Lzăr Alexandra, Man Ioan, Oana Eugenia, Ofrim Ilona, Ratin Magdalena, Sasu Maria, Şimon Vasile, Vraja Petru,Vulturar Emilia, Szabo Alexandru.

Anul 1989 ne-a găsit nepregătiţi, trezindu-ne parcă dintr-un lung somn al inconştienţei. Gândurile şi sentimentele s-au răvăşit profund, anunţând o lungă sedimentare.

Oamenii au devenit imprevizibili, uneori demoni, alteori îngeri, sau un amestec disproporţionat dintre aceştia. Istoria a dovedit încă o dată în plus cât de greu e să fii om. Dar şansa o are fiecare.
După o perioadă de penitenţă, am început să ne scuturăm ca după un vis urât şi să ne apucăm de treabă. Ar fi păcat să pierdem pariul cu noi înşine şi să facem mai rău din conştiinţă şi în libertate decât ceea ce am făcut înainte, sub ameninţare şi în silă.

Copiii handicapaţi, instituţiile care se ocupă de pregătirea lor şi-au recăpătat (dobândit) statutul corespunzător şi lucrurile astfel aşezate au şansa să ducă la rezultate bune. Avem încredere în oameni şi în puterile lor sufleteşti.

Director: prof. Minerva Trif

Toderică îşi aminteşte IV

2007-12-02T12:30:00.000+02:00

În septembrie 1952, este numit director la nou înfiinţatul liceu din Vişeu de Sus – ŞCOALA MEDIE DE 10 ANI.

Cei veniţi din alte localităţi au fost cazaţi la un internat improvizat într-o fostă sinagogă. Erau acolo elevi români, ucraineni, maghiari (veniţi de la Borşa). Aproape în fiecare seară, directorul liceului era prezent în internat, supraveghea programul şi rămânea cu noi la poveşti, multe dintre acestea având ca tematică întâmplări de pe front.

Îmi amintesc un episod din luptele purtate de compania pe care o comanda pentru eliberarea localităţii Gilău, în 1944. Înaintarea companiei pe dealurile din jurul Gilăului a fost oprită de un bombardament puternic al unităţilor germane. Explozia unui obuz în apropierea punctului de comandă, l-a azvârlit şi pe comandant într-o groapă unde a rămas cava vreme, crezând că e mort. La un moment dar a înţeles că, de fapt, gândeşte şi simte durere şi o greutate ce-i apasă corpul. Însemna că nu e mort. A început să se mişte şi s-a pomenit eliberat din apăsare. Mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că greutatea ce-l apăsa nu era pământul, ci corpul ordonanţei sale, un ostaş tot din Săcel, cu numele Bizău Gavrilă Micu. Acesta l-a trântit în groapă şi l-a acoperit cu corpul său pentru a-l apăra. Au fost răniţi, dar au scăpat cu viaţă!

S-au întâlnit de mai multe ori în anii care au urmat războiului. Ultima revedere dintre comandant şi ordonanţă s-a petrecut în luna septembrie 2000, cu ocazia înmormântării unchiului Ştefan Grad. A fost o scenă foarte emoţionantă la vederea celor doi camarazi de luptă, ajunşi la aproape 90 de ani, îmbrăţişându-se pentru ultima oară.

Acum s-au întâlnit pe un alt tărâm!

prof. Teodor Grad

Toderică îşi aminteşte III

2007-12-02T12:29:00.000+02:00

Tot în perioada în care a fost director la Săcel, amintesc preocuparea pentru crearea unor condiţii bune de învăţare tuturor copiilor de ţărani din Săcel. În acest sens, este de menţionat realizarea unui INTERNAT ŞCOLAR, primul de pe Valea Izei, prin reamenajarea spaţiilor din fosta clădire a Jandarmeriei. S-au făcut dormitoare, sală de mese, bucătărie etc. Aici au fost cazaţi circa 50 de elevi din Săcel, Săliştea de Sus, Bocicoel şi Borşa care frecventau cursurile şcolare la Săcel.

Întrucât bucătăria internatului nu avea cuptor, pâinea era coaptă în gospodăriile părinţilor, prin rotaţie. Se mânca pâine albă, văzută şi gustată pentru prima oară în viaţă de către cei mai mulţi copii din această zonă. Apoi, diferitele feluri de mâncare preparată şi servită copiilor a schimbat, în mare măsură, meniul tradiţional aici – mămăligă cu brânză şi cu lapte.

Aceste schimbări s-au lăsat însă şi cu surprize. Aşa bunăoară, după o mâncare preparată din spanac, necunoscută până atunci în comună, mai mult de jumătate din elevii interni au făcut diaree şi, în ziua următoare, în jurul şcolii şi a internatului era plin de murdărie.

Parcă aud şi acum vocea răstită a directorului şcolii care întreba: „Ce-i cu paznicii ăştia în curtea şcolii?”

A găsit vinovaţii şi i-a sancţionat pe bucătăreasă şi, atenţie!, pe învăţătoarea Maria Badea, viitoarea lui soţie, care răspundea de administraţia internatului.

Mai târziu, această întâmplare a devenit motiv de amuzament pe seama „paznicilor” şcolii.

prof. Teodor Grad

Toderică îşi aminteşte II

2007-12-02T12:27:00.000+02:00

În anul şcolar 1949-1950, ca director al şcolii, avea, şi atunci, obligaţia de a preda câteva ore la clasă. Şi-a luat ore de matematică la clasele a V-a şi a VI-a. Se manifesta cu severitate şi exigenţă atât în ceea ce însemna pregătirea şi predarea cunoştinţelor, dar şi în privinţa însuşirii acestora de către elevi. Se remarca prin tact pedagogic şi spirit de dreptate şi adevăr, calităţi care i-au asigurat stima şi aprecierea elevilor, a părinţilor.

Rareori îşi ieşea din pepeni şi recurgea la măsuri de corecţie. Aşa s-a întâmplat că, la o oră de matematică, majoritatea elevilor nu şi-au făcut tema şi astfel s-a ajuns la tratamente ce s-au lăsat cu plânsete. Pentru a restabili buna dispoziţie în clasă, avea obiceiul să apeleze la poveşti. Şi aşa, elevii treceau de la plâns la râs.

Îmi amintesc că, într-un astfel de moment, când el a început cu: „A fost odată un moş şi-o babă”, un elev „mai hâtru, bun de glume” a replicat imediat: „S-a c… la tine-n barbă” stârnind explozii de râsete şi veselie în clasă, dar şi spaimă.

Contrar aşteptărilor noastre, elevul nu a fost pedepsit, ba i s-a spus că rima este bună şi că ar putea deveni poet. Elevul s-a ruşinat totuşi şi s-a scuzat precizând că l-a confundat pe director cu tatăl lui care, tot aşa, începea poveştile, seara, înainte de culcare.

Tot acest şcolar, Grad Ioan al Morarului, la o oră de limba română la care asista şi directorul şcolii a făcut mai multe dezacorduri în exprimare. La sfârşitul orei, directorul i-a cerut să spună un substantiv de genul neutru. Fără să stea prea mult pe gânduri, elevul a răspuns: „un ţap, două capre”, ceea ce l-a făcut celebru pentru mulţi ani de zile.

prof. Teodor Grad

Toderică îşi aminteşte I

2007-12-02T12:25:00.000+02:00

Imediat după război, în toamna anului 1945, revenit de pe front la Săcel, a început campania de recenzare a copiilor de vârstă şcolară, în scopul reluării activităţii şcolii în limba română ( în perioada sept.1940 – iunie 1945, în Săcel, ca şi în celelalte sate din Maramureşul istoric, se învăţa ungureşte).

Ajutat de autorităţile locale şi de preoţi - mai ales de preotul Ioan Găzdac - de cadrele sanitare ( între care Ioana Grad a avut un rol important ) şi de unele familii mai „răsărite”, a reuşit să reorganizeze învăţământul primar cu câte o clasă în fiecare an de studii, precum şi o clasă de gimnaziu în care a înscris elevi de clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a la care s-a lucrat simultan.

Numit director al şcolii, a trebuit să se ocupe foarte serios de încadrarea învăţătorilor şi profesorilor care să lucreze cu elevii şi, totodată, să asigure condiţiile materiale necesare funcţionării normale a şcolii. Ţinând seamă că, după război, aici domnea o „sărăcie lucie” şi că noua guvernare adusă la putere nu avea bani, a înţeles că greul pentru asigurarea acestor condiţii cade tot pe umerii sătenilor. A apelat la oameni, a ştiut să le vorbească şi să-i mobilizeze la renovarea celor două localuri de şcoală existente, la igienizarea spaţiilor de învăţare, la repararea mobilierului şi tot sătenii au aprovizionat şcolile cu lemne de foc în perioada de iarnă.

S-a făcut remarcat prin spirit de iniţiativă, de organizare şi conducere. A manifestat chibzuinţă în luarea deciziilor şi a urmărit cu perseverenţă finalizarea lor în interesul comunităţii locale, nu a urmărit niciodată interese personale sau clientelare.

Se poate afirma cu certitudine că a fost primul intelectual din Săcel care s-a implicat cu pasiune în viaţa satului şi a avut o contribuţie deosebit de importantă la îndrumarea populaţiei, a tineretului în special, pe calea culturii şi civilizaţiei.

prof. Teodor Grad

Doamna Mimi

2007-12-02T12:14:00.000+02:00

Text publicat în "Universul şcolii", noiembrie 2003

Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…

Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…

Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.

Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“

Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.

Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.

Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.

Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.

(august, 2003)

Ultima parte a memoriilor tatălui meu

2007-11-12T20:39:00.000+02:00

1974 – 19..

După pensionare am mai insistat ocazional pe lângă cine m-am priceput şi care a vrut să mă asculte pentru a sprijini în continuare prin aprobare de credite etc. în vederea definitivării lucrărilor atacate, dar nefinisate, precum şi alte lucrări încă neîncepute.

La Ziua Învăţătorului, colegii la adunarea festivă mi-au trimis flori prin pionieri, m-au felicitat, oficialii au adus laude şi mulţumiri etc. (fel de fel de... nimicuri)

La masa comună organizată la şcoală mi s-au oferit cadouri, amintiri... Apoi viaţa îşi urmează cursul.

După doi ani, când împlineam vârsta integrală de vechime şi dreptul de a suplini timp de 4 luni într-un an şcolar, am încercat experienţa de a face pe educatorul în aceeaşi unitate de învăţământ. Experienţa a fost utilă, dar nu şi plăcută. O parte dintre „foşti” voiau să ştie dacă în orele de program stau cu elevii sau fumez în sala profesorală. N-am reuşit să le fac bucuria de a demonstra lipsa de punctualitate.

Clasa la care am lucrat era o „adunătură” de elevi noi cu care nu ne cunoşteam şi care în general s-au adaptat anevoios în noul tip de şcoală, pentru ei. Din principiu (!), din instinct (!) sau pur şi simplu că nu le place educatorul, mi-au jucat destule feste. Elevilor mici (poate şi mai mari) nu le place să lucreze cu oameni în vârstă, cu ochelari, care se mişcă mai încet... Nu am reuşit să realizez atât cât aş fi dorit, cu tot efortul depus. Nu ştiu dacă un altul ar fi reuşit mai mult, dar s-ar putea.

Am fost uneori solicitat să stau de vorbă cu elevii despre participarea ostaşilor români la războiul antifascist şi antiimperialist. Asemenea solicitări mi s-au făcut şi cu ocazia Zilei Victoriei din 9 Mai... sau sporadice prezenţe în prezidiul unor adunări festive.

O contribuţie modestă îmi aduc în calitate de preşedinte al comisiei de cenzori la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor.

De asemenea am contribuit modest la clarificarea şi ajutorarea veteranilor de război în obţinerea avantajelor acordate de statul nostru acestor categorii de cetăţeni (spor de pensii, reduceri sau scutiri de taxe la transport pe CFR sau pe mijloace interne de transport în comun).

Pensionarea

2007-11-12T20:38:00.000+02:00

De la această dată am mai predat câteva ore de geografie, apoi am intrat în concediu de boală.

Având în vedere că şcoala ajutătoare se va putea descurca şi fără aportul meu de acum încolo, am solicitat aprobarea ieşirii la pensie pe baza art. 7 din lege... cu vechime integrală, la cerere. Cu promisiunile inspectorului general de a-mi susţine cererea, am înaintat-o la Minister. Acesta a răspuns că nu poate aproba asemenea cereri în timpul anului şcolar. Am înaintat un certificat medical. Hârtiile s-au mai plimbat puţin, apoi am primit decizia din care am extras: „Consiliul Popular al Judeţului Maramureş, Decizia nr. 17441. Urmare examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat la cererea 3388 din anul 1974, luna mai, ziua 7 privind pe Grad V. Dumitru... născut la anul 1913, luna septembrie, ziua 20, vârsta 60 ani, având ultima funcţie înainte de pensionare director Şcoala Specială Vişeu de Sus... constată următoarele: vechimea totală în muncă 39 ani... Având în vedere cele constatate, oficiul de pensii în baza dispoziţiilor din Legea nr. 27/1966, admite cererea de pensionare... cu începere de la 1 mai 1974... cu drept de contestaţie în termen de 60 zile... Dată azi, 10.05.1974...”

Cam aici se încheie relaţiile mele cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Inspectoratul Şcolar al judeţului Maramureş îmi comunică Dispoziţia 4885 prin care se desface contractul de muncă cu data de 1 mai 1974.

Demisia

2007-11-12T20:34:00.000+02:00

Înainte de înmânarea cererii, am solicitat un moment în care le-am citit din „Istoria poporului român” de la pagina 275. „...Folosind atmosfera creată, la 11/12 februarie 1866, adversarii săi l-au silit să abdice cu ajutorul câtorva ofiţeri. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una din cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român...” Cred că merită să adaug că inspectorul era profesor de istorie, iar cererea s-a înmânat în acele zile ale lui februarie, dar anul era 1974.

Juristul a râs, cam amar, apoi m-a felicitat pentru ideea avută. Drept urmare, ei i-au zis o nouă „monstruoasă coaliţie”. Cererea a fost aprobată operativ.

***

Pentru „Termopile Leonida şi apărarea Spartei şi a legilor ei...”, pentru „ostracizarea lui Aristide cel Drept...” pentru alte personaje mitologice şi istorice am devenit incomod pentru unii care ar fi dorit o muncă lejeră, comodă, lipsită de „indicaţii”, iar pentru fiecare mic succes să li se cânte osanale. Incomod am devenit şi pentru cei mulţi „foşti” care ar fi dorit să mai fie. Incomode au fost şi memoriile înaintate, insistenţele depuse pentru urgentarea rezolvării unor probleme grele în calea dezvoltării şi modernizării învăţământului. Incomodă era şi pentru mine vârsta mea şi indolenţa unora... Accidentul de muncă a fost o ocazie care a atras atenţia asupra noastră, iar unii abia aşteptau ghilotinarea directorului. Colectivul de elevi era de altă părere...

Fără tergiversări (aşa a fost mai bine pentru ca să se menţină asemănarea cu ... istoria), Inspectoratul Şcolar a trimis pe inspectorul general adjunct şi inspectorul de rută să execute Decizia nr. 2435/1974 din 20 februarie 1974. Din partea oraşului au venit directorul coordonator şi delegatul (nu preşedintele) comitetului executiv.

Necunoscând mai de-aproape atmosfera din şcoală, inspectorul general adjunct a vorbit cam în doi peri. „Ce-aţi zice de funcţia de director adjunct?” „Aut Caesar, aut nihil”, am gândit şi zis.

„Am ordin să vă aduc elogii din partea Executivului Judeţean.” M-am gândit atunci că dacă şefii aceştia mari nu vin cu acuze şi critici exagerate la lipsurile care mai dăinuie în şcoală, atunci nici eu n-am nevoie de argumente şi dovezi în apărare.

Adunarea cadrelor didactice pentru instalarea noii conduceri s-a desfăşurat în atmosferă de „calm”. Inspectorul general adjunct a spus motivul pentru care se afla printre noi, având ezitări şi căutând să evite eventuala partinitate. În timp ce inspectorul de rută se aştepta să mă refer la „monstruoasa coaliţie”, m-am referit la înfrângerea de la Războieni şi legenda cu Daniil Sihastrul.

Delegatul executivului orăşenesc a adus elogii pentru activitatea depusă. „Directorul Grad este cunoscut în toate localităţile din jur şi este singurul dascăl din Văile Izei şi Vişeului pe pieptul căruia vezi strălucind la sărbători «Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară» pentru activitatea sa din timpul războiului pentru eliberarea Transilvaniei. Noua directoare şi-a stăpânit greu emoţiile luând cuvântul, în timp ce între colaboratoarele dintru începuturi se mai ştergeau şi lacrimi. Cu urările de succes pentru noile numite, cu angajamentul de a ajuta pe cât posibil la dobândirea unei experienţe mai bogate, am încheiat şi această etapă.

Redau mai jos în extras dispoziţia Inspectoratului Şcolar: „Dispoziţia nr. 2435/1974. Inspectorul şcolar general al Inspectoratului Judeţean Maramureş, având în vedere referatul din 18 II 19 întocmit de Tov. Bălăneanu Alexandru – inspector şcolar, prin care propune eliberarea, la cerere, a Tov. Grad Dumitru din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare din Vişeu de Sus, văzând cererea Tov. Grad Dumitru înregistrată şa nr. 809/18.02.1974... în baza art. 55... dispune: Art. 1 Tov. Grad Dumitru se eliberează, la cerere, din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare Vişeu de Sus, pe data de 20 februarie 1974. Cu aceeaşi dată trece pe post de educator la Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus... Art. 2 ... Baia Mare 20.02.1974. Inspector general profesor Andrei Bălan”

Incidentul

2007-11-12T20:30:00.000+02:00

Colegul nostru, cu experienţă multilaterală, maistrul care făcea lucrări de atelier cu elevii, şi-a confecţionat un fierăstrău circular cu piese importate din URSS. Acesta era bun pentru confecţionat şipci, pentru tăiat lemne mai uşoare, etc. În oraş, la un moment dat, nu mai era cine să taie lemne la instituţii. Noi am considerat că acel circular la confecţionarea căruia s-a consumat şi timp plătit de noi, ar putea tăia deşeuri de fag pentru sobele noastre. Portarul nostru avea şi calificare de circularist. Într-una din zile când o clasă avea multe ore de atelier, s-a hotărât să se folosească circularul în timpul orelor de atelier. Elevii urmau să aducă deşeuri, să transporte deşeurile tăiate, să servească la mâna circularistului deşeurile spre tăiere. Elevii însă doreau să demonstreze că ei ştiu să lucreze la circular şi se pare că uneori li s-a permis acest lucru.

În ziua respectivă îmi programasem o asistenţă la orele de atelier. La începutul orei am intrat în atelier. În faţa lui era instalat circularul pregătit pentru lucru. În timp ce în atelier se distribuiau sarcini de lucru, un elev a voit să cupleze circularul la curent, neatent că acolo era portarul care trebăluia ceva. L-am oprit şi l-am dojenit. După un timp, totuşi circularul a fost pus în mişcare.

Cei din atelier îşi vedeau de treabă, dar un elev întârziat care venea de la clasă s-a aşezat la circular şi sub ochii circularistului care l-a aprobat a început să scurteze deşeuri. Din atelierul cu uşa deschisă larg se vedea ce se întâmplă afară. Să strig din atelier la elev să plece de la maşină putea atrage atenţia şi să provoace un accident. Accidentul s-a produs sub ochii mei. Afară era frig. Deşeurile erau cu zăpadă şi gheaţă. Elevul a luat pe mâini câte două mânuşi de lână. Vârful de atac al fierăstrăului a apucat mânuşa care s-a apropiat prea mult, a tras mâna şi a apucat două degete pe care le-a retezat în mânuşă. Circulatorul a fost oprit. A fost chemată salvarea care a transportat elevul la spital, apoi am anunţat procuratura şi inspectoratul pentru protecţia muncii. Au urmat cercetările pentru a stabili vinovaţii.

Cei de la protecţia muncii au stabilit că acel circular improvizat nu asigura nici un fel de protecţie muncitorului şi că lipseau instrucţiunile de utilizare a acestei „maşini infernale” de către elevi.
Noi spuneam: utilajul nu este al şcolii şi nu face parte din dotarea atelierului. Elevii nu au fost puşi să taie lemne cu acest utilaj. Elevul accidentat lipsea de la oră. El nu a ieşit din atelier, ci venea din altă parte. Circularistul, dar mai ales maistrul de atelier au fost consultaţi dacă pot îndeplini aceste sarcini gospodăreşti, fiind serviţi la mână de elevi. În timpul orelor de atelier nimeni n-a dat vreo dispoziţie cu privire la tăiatul lemnelor, această treabă nu făcea parte din obiectivele urmărite de director.

Discuţiile s-au purtat în contradictoriu. „Eu nu sunt maistru. Am fost forţat...” (minţea; lucra de mai mulţi ani pe baza deciziei de numire dată de Inspectoratul Şcolar, decizie acceptată şi niciodată contestată) „Am avut ordin...” (minţea; nu era nici un ordin, nici scris, nici verbal, cu atât mai mult cu cât era vorba de elevi) „Circularul este al şcolii. Aici l-am făcut...” (inexact; piesele componente erau aduse din URSS pe bani proprii, şcoala nu a investit nici un leu pentru confecţionarea lui şi nici nu-l avea în inventar nici măcar ca donaţie sau autodotare). „L-am făcut ca să servească şcoala” (dar şcolii făcea servicii minime, ocazional. Era, totuşi, bun pentru ciubucăreală. Putea produce vergele valorificabile, şipci, etc. sau alte lucruri utile pentru un meseriaş sau produse pentru care contabilul şi portarul găseau cumpărători.)

Dosarul de cercetare al procuraturii nu a fost încheiat. Nu au fost stabiliţi vinovaţii, dar au fost destui care nu cunoşteau nici legile, nici condiţiile în care s-a produs accidentul, nici gravitatea urmărilor pentru sănătatea accidentatului, dar care ar fi dorit să fie ghilotinat directorul şi cât mai repede. De altă părere erau toţi elevii, marea majoritate a cadrelor didactice şi parte din personalul tehnic-administrativ.

Se pare că asemenea accidente de muncă se cercetează şi se implică până la organe mai înalte. De aceea a intrat în funcţie şi Inspectoratul Şcolar Judeţean şi juristul acestui organ... Am răspuns unui chestionar întocmit de Protecţia Muncii. Am răspuns unui chestionar dat de Procuratură. Organele citeau şi voiau să afle dacă mă plâng de lipsa de sprijin şi de greutatea condiţiilor în care ne zbăteam şi nu găseau nici o acuză. „Nu simţi nevoia să te aperi?”, m-a întrebat cineva. „Deocamdată, nu văd acuzele. Când va fi cazul şi va fi necesar, mă voi apăra.”

Memoriile făcute la toate organele, până şi prefectului personal, promisiunile date de organul local şi hotărârile sesiunilor, ori deciziile comitetului executiv votate, aprobate, dar neonorate, fapte la care mă refeream în memorii, puteau fi şi capete de acuzare.

Presiunile interne (bănuiesc) asupra primarului au avut şi oarecare influenţă. De la un timp, aveam impresia că Primăria nici nu-i dispusă să-mi ajute la rezolvarea problemelor dificile. Mai mult, aveam impresia că unele organe de control judeţean erau trimise să-mi facă zile acre, pentru aspecte care nu erau cu nimic mai plăcute în alte instituţii. Un caz e tipic. De la Baza Contra Incendiilor care m-au felicitat şi m-au dat ca exemplu de întocmirea planurilor de evacuare în caz de incendiu (planuri întocmite după concepţia mea care sunt şi azi afişate), a venit unul care m-a amendat tocmai pentru asemenea plan. (Motivul: nu este actualizat. O femeie de serviciu se pensionase, iar alta i-a luat locul.)

După discuţii lungi cu juristul despre toate şi cu inspectorul despre accidente, în care au adăugat că ei n-au sancţionat pe nimeni, mi-a sugerat ideea că poate o demisie ar fi mai potrivită. „Oare, dacă voi demisiona voi fi mai puţin vinovat? Când plecaţi spre Baia Mare? Veţi pleca cu cererea mea de demisie.”

Alte exemple

2007-11-12T20:26:00.000+02:00

Într-o programă analitică bătută la maşină găsim cuvântul ergaterapie. Ce-o fi însemnând? Aici în programele acestea sunt mulţi termeni care nu ne sunt familiari. Trebuie căutate explicaţii în altă parte. Dar nicăieri nu găsim asemenea cuvânt. Este compus. Învăţând despre Descartes am citit „Cogito, ergo sum”. Dar „erga”? Mai căutăm, ne mai consultăm, apoi după mai multă gândire: „Dar dacă e vreo greşeală a dactilografei?”… Şi era… Ergoterapie trebuia. Aşa, da. Am înţeles noi. Nu era nici un secret.

***

Localul repartizat şcolii ajutătoare era în poziţia cea mai centrală oraşului. (Vis–à–vis de primărie, între biserica nemţească şi cea ortodoxă, lângă biblioteca raională şi în faţa tribunalului). Pentru poziţia aceasta şi faptul că progresele la studii sunt minore la oligofreni (nu din cauza profesorului), s-au găsit mulţi doritori să lucreze aici: colegi sau colege, mai ales cu catedre în şcolile periferice, pentru a evita deplasările zilnice pe orice vreme, soţii de „şefi”, directori eliberaţi din funcţii la cerere, transferaţi sau apropiere de soţi sau mai ştiu eu ce motive. Foştilor directori eliberaţi sau transferaţi li se acorda prioritate. La un moment dat erau aici circa zece „foşti” directori. Un şugubăţ a zis că e „şcoala directorilor”.

În general, cam toţi aceştia erau mai tineri ca directorul în funcţie. Fiecare avea experienţa mai bogată sau mai puţin bogată şi vederi, uneori altele personale. Se adaptau bucuroşi că au prins un post – cu spor la salar – în loc bun. Cred că se gândeau şi la faptul că directorul în titlu era mai în vârstă şi merge spre pensie şi poate fi moştenit, ori, de ce nu, înlocuit (dacă nu dă randament sau nu mai e pe placul şefilor).

La acest lucru se mai gândeau şi cadre tinere cu pregătire specială, cu calificare specifică acestei şcoli. Acte de indisciplină în grup sau individual nu s-au produs, dar discuţii pe „alături” se duceau. Directorul era şi ironic (însuşire negativă). Discuta despre personaje mitologice care semănau cu unii (fără a nominaliza), făcea comparaţii cu personaje din istoria antică, etc. Era cunoscută replica analfabetului elen care s-a rugat de Aristide să-i scrie numele pe o cărămidă pentru ostracizare. „Îl cunoşti pe Aristide?” „Nu.” „Ce rău ţi-a făcut că vrei să fie ostracizat?” „Nu mi-a făcut nici un rău, dar m-am săturat să tot aud vorbindu-se de «Aristide cel Drept»”.

Odată în preajma unei vacanţe, un grup de dansatoare din colectivul nostru, care se pregătea de o plecare în străinătate cu ansamblul casei de cultură, s-au gândit să propună acordarea vacanţei cu două zile mai devreme. Propunerea a făcut-o unul care se credea mai convingător. La refuzul meu, a zis: „Dumneavoastră vă opuneţi. Nu vedeţi că nu aderă colectivul la părerea Dumneavoastră?” „Eu sunt pus aici să văd dacă se respectă legea. Dacă vreţi, călcaţi voi legea fără încuviinţarea mea. Aveţi curajul? La ce trebuie aprobarea mea? La Termopile, regele spartan Leonida a căzut împreună cu cei 300 eroi. O inscripţie care dăinuie şi azi conţine aproximativ următorul text: «Trecătorule, spune spartanilor că am murit apărând Sparta şi legile ei». Deci, faceţi cum credeţi, iar eu voi face cum cere legea şi regulamentul şcolii”.

Asemenea expresii şi istorioare îi supăra mai ales pe aceia care mai gândeau că şcoala este o instituţie de asistenţă socială pentru cadre didactice.

Şi puţină veselie...

2007-11-12T20:18:00.000+02:00

Un mic – hai să-i zicem – incident. Trebuie relatat?... Eram la o oră de muzică. Profesoara îşi programase să-i înveţe pe copii un cântec popular. În text era şi versul „Şi-am zis verde matostat”. Procedând metodic, profesoara cântă întregul cântec, apoi trece la învăţarea textului.

Să se convingă că textul este înţeles de toţi copiii, întreabă (între altele): „Voi ştiţi ce-i matostatul?” „Daaaa!”, răspund în cor. „Cine vrea să ne spună?” „Un copac (!)”, zice un elev şi se uită spre mine. Apoi o mai drege. „E un copac, dar nu prea mare”. Schiţează cu mâna un copăcel… Apoi lecţia continuă. Melodia plăcută, text uşor – poate mai auzit -, cântecul a fost uşor învăţat. La sfârşit de oră l-au cântat în întregime aproape impecabil. După oră: „Dumneavoastră aţi văzut cum arată matostatul?” „Nu” „De unde ştiţi că e o plantă?”… În sala profesorală, în pauză: „Cine a văzut planta numită matostat?” Toată lumea ştia că e o plantă, dar nimeni nu o văzuse. O profesoară care spunea că a cunoscut un geolog ar fi zis că este şi o piatră cu numele acesta… Atunci mergem la dicţionar: „piatră semipreţioasă care se mai numeşte şi jasp”. De plantă nici vorbă.

La cofetărie, la o cafea: „Domnule Huciu, eşti naturalist. Spune ce e matostatul?” „O plantă.” „Cum arată? Ai vazut-o” „Nu. Sunt sigur că e o plantă.” „Descrie-o”. Nu poate…

În altă zi, tot la o cafea, cu un alt profesor naturalist: „Domnule Moraru, ce-i matostatul? O plantă? Ai văzut-o? Poţi s-o descrii?” „Nu.” „Ai văzut-o?” „Păi, cum? Cine n-a văzut-o? Este şi un cântec…” „Tocmai de la cântec ni se trage…”

De vorbă cu un geolog: „Domnule Moldovan, ce este matostatul?” „Noi, geologii, spunem matostat la o piatră verde semipreţioasă, dar se pare că ar exista şi o plantă. Eu n-o cunosc.”

Dacă elevul nu şi-ar fi „corectat” planta făcând-o mai mică, rămâneam cu ce ştiam mai dinainte, că e plantă.

Şcoala Specială Ajutătoare

2007-11-12T20:08:00.001+02:00

1967-1974

Localul destinat învăţământului special era o clădire veche (cea mai veche clădire şcolară în funcţie) ce fusese construită pentru şcolarizarea copiilor coloniştilor ţipţeri) în secolul trecut.

Copiii germani erau şcolarizaţi în localuri mai moderne, din apropierea Ţipţeraiului. După primul război mondial, în acest local a funcţionat o şcoală de arte şi meserii inferioară) până prin 1930.

După închiderea şcolii inferioare de arte şi meserii (din motive bugetare de stat), localul a avut diverse întrebuinţări. Un timp, până în 1933 – a fost capelă ortodoxă şi casă parohială. La atribuirea acestui local, aici am găsit o grupă mare de preşcolari, o clasă aparţinând şcolii nr. 7, un curs pentru surori medicale şi sediul Consiliului raional al pionierilor. În condiţiile dezvoltării învăţământului, localului i s-au mai adăugat patru săli de clasă.

În discuţiile purtate cu vicepreşedinta sfatului popular raional care răspundea de problemele de învăţământ, cu şeful secţiei de învăţământ şi cultură, cu alţi factori de răspundere, am acceptat în principiu funcţia de director. După câteva zile sunt întrebat de către vicepreşedintă de ce nu mă apuc de lucru la noua instituţie. Am răspuns: „Aţi dat decizia de numire? Credeţi că pot dispune de credite bancare fără decizie de numire?”

S-a dat decizia. S-a încadrat contabilul şi administratorul. A început acţiunea de organizare. Totul trebuie luat de la început, de la „lingură şi blid”, până la asigurarea condiţiilor normale de viaţă, muncă şi odihnă. Tot necesarul, dar deocamdată pentru 20-30 de copii, a fost asigurat prin împrumuturi, donaţii, transferuri şi procurări din comerţ. Se ştie că acel ce transferă sau împrumută nu dă cele mai bune lucruri. Bugetul repartizat era suficient pentru a acoperi procurări de cazarmament şi alte necesităţi, dar comerţul ridica restricţii: nu accepta plăţi prin virament pentru materiale din fondul pieţii. Era necesară o planificare de sus şi o repartizare, dar din alte magazine en gross. Aceasta ar fi durat peste un an. Anca nu era de acord să elibereze numerar decât cel planificat. Totuşi s-au rezolvat, mai bine sau mai puţin bine. Pentru început, pături de tip cazon, reformate, însă cearşafurile şi feţele de pernă erau noi, confecţionate din materiale cu care ne-a dotat secţia de învăţământ.

Treptat am reuşit să avem cazarmament nou pentru un număr de peste 60 de copii.

Am convenit ca hrana copiilor să fie preparată la cantina liceului, apoi transportată şi servită la şcoala ajutătoare.

O problemă dificilă a fost lipsa apei din şcoală, internat şi curtea şcolii. Trebuia adusă de pe la vecini: bibliotecă, primărie, de pe şantier sau din alte locuri, unde grupul de elevi era tolerat, pentru că erau neastâmpăraţi.

Localul era lipsit şi de instalaţii sanitare. Improvizaţiile erau relativ departe de clădire, în fundul curţii. Ajungerea acolo pe ploaie, ninsoare, ger era o problemă pentru nişte copii handicapaţi în timpul nopţii. Această problemă s-a rezolvat cu improvizaţii primare... oale, căldări, etc.

Rezolvarea problemelor grele se făcea cu oarecare întârzieri, dar nu rămâneau nefăcute: evacuarea din spaţiul şi incinta şcolii a oaspeţilor indezirabili, modificări în structura internă a spaţiului, prin demolări şi reconstruiri pentru a corespunde noilor necesităţi, înlocuirea mobilierului vechi şi în stare de reformă în clase şi internet, dotarea cu cazarmament nou, etc.

Poate nu e lipsit de interes faptul că atunci când s-a dat ordinul de înfiinţare a şcolii nimeni nu ştia – din cei de aici – cum arată sau cum va arăta această instituţie. După ce a început să lucreze, unii i-au zis „şcoala de surdo-muţi”, „şcoala de ajutor” sau, mai rău, având în vedere că unii elevi aveau şi comportamente deosebite, „şcoala de nebuni”. Un funcţionar comunal şi-a adus copilul să-l şcolarizăm noi, deoarece el înţelegea să nu-şi dea copilul la orice şcoală ordinară, ci doar la una „specială”...

Profesoara Gan Elisabeta care îndeplinea funcţia de vicepreşedinte a sfatului raional, înţelegând despre ce este vorba, a adus proiectanţi de la I.J.P. pentru a face măsurători şi a întocmi proiecte de adaptare, amenajare şi modernizare a locului, lucrări executate (proiectele) prin muncă voluntară. Aceste proiecte au servit ca bază unor lucrări executate peste câţiva ani când s-au acordat şi credite bugetare.

Tot organul raional a luat măsuri pentru aducerea comisiei de diagnostic, triere şi orientare profesională, pentru a vedea copiii cu defecţiuni fizice şi intelectuale şi pentru a recruta elevi la şcoala noastră. La comisie nu s-au prezentat decât un număr redus de copii şi mai ales din aceia care nu erau recuperabili nici după ce erau şcolarizaţi la noi... Diagnosticul de oligofren nu spunea mare lucru...

Considerând că problema localului este, pentru moment, rezolvată, că elevii au fost triaţi, mai rămăsese problema cadrelor.

***

Detaşarea sau transferarea de cadre didactice din alte localităţi în a doua jumătate a anului şcolar a fost rezolvată de secţia de învăţământ, pe baza acceptării acestor cadre. Două erau bucuroase, având în vedere perspectiva apropiată a căsătoriei cu soţ din Vişeu. Aceste două cadre (una din Bogdan Vodă şi a doua din Borşa) ar fi cerut transferul sau cel puţin detaşarea din proprie iniţiativă. Alte două colege din Săliştea au acceptat bucuroase transferarea.

Comisia de diagnosticare şi triere care s-a deplasat în zona noastră a selectat circa 24 de copii, pentru clasele I şi a II-a. Pentru aceste două clase de început, aceste cadre erau suficiente. Iată deci că în condiţii încă de bâjbâială am deschis cursurile la 15 martie 1967.

Apreciind că după şapte ani de activitate în sectorul cultural, deci activitate în afara claselor de elevi, amintirile din şcoala normală nu vor fi suficiente pentru a fi un bun metodist, pedagog şi cu nivel de cunoştinţe corespunzător noilor sarcini primite, am studiat regulamente, am căutat lucrări de pedagogie mai nou apărute, mai ales materiale care tratau probleme ale copilului deficient mintal. În acest sens am găsit puţine lucrări...

Am împrumutat un regulament privind funcţionarea şcolilor pentru copii cu deficienţe fizice şi intelectuale. Am căutat să văd modul de organizare a activităţilor la Şcoala Ajutătoare din Baia Mare. Această şcoală nu avea internat. Copiii se odihneau la ora prânzului pe bănci(!) după ce serveau masa. Seara se întorceau la domiciliul părinţilor. Mi-au zis ca faţă de acest aspect noi vom avea un atu... De la serviciul administrativ-contabil am aflat de creditele bugetare anuale, de sumele alocate pentru hrana elevilor, pentru îmbrăcăminte (nimic...), pentru rechizite şcolare şi altele – încălzit, iluminat, curăţenie. Am vrut să cunosc statul de funcţiuni (încadrarea cu personal administrativ-gospodăresc, etc.)...

Am căutat să aflu cum se ocupă de corectarea deficienţelor fizice (sală de gimnastică, aparataj, utilaje speciale). Am dorit să văd cum se ocupă de corectarea deficienţelor de vorbire. Am văzut cabinetul logopedic şi pe profesoara logoped lucrând cu elevii. Cu multă bunăvoinţă mi-a împărtăşit din experienţa ei; mi-a oferit şi un supliment de cunoştinţe pe care nu le posedam.

Din fericire, după nici trei luni de funcţionare a şcolii noastre, în primele zile ale vacanţei de vară, a fost organizat în Bucureşti un curs de zece zile, la care au participat toţi directorii din învăţământul special şi responsabilii comisiilor metodice. Mi-au prins nespus de bine, mai ales lecţiile demonstrative. (bine regizate, dar puţin convingătoare), expunerile plăcute ale unor conferenţiari cu bogată experienţă, dar mai ales am profitat de schimbul de experienţă, prin contactul direct cu colegi cu practică mai îndelungată în învăţământul special. Din păcate, la internatul la care am fost cazaţi, internat al unei şcoli bucureştene, arăta mai rău ca internatul pe care l-am improvizat – pentru început cu lucruri transferate şi reformate de alţii. Mi-a plăcut modul de organizare, de gospodărire şi de convieţuire a colectivului de la şcoala de nevăzători.

Înainte de a câştiga un minim de experienţă, din prima noastră zi de şcoală, am fost puşi pe gânduri. Diriginta de serviciu care a anunţat intrarea în clasă cu clopoţelul şi cu îndemnul de a intra în ordine, a fost înjurată de mamă. Văzându-le modul de comportare şi ascultând relatările unor părinţi sosiţi aici ca însoţitori, am concluzionat că cunoştinţele dobândite în anii de practică pedagogică nu vor fi suficiente.

M-am gândit la Decroly, la metoda globală după care am predat scris-cititul cu abecedarul Dr. Florica Bagdasar, cu mulţi ani înainte, m-am gândit la sistemul Dr. Maria Montessori şi mi-am zis: „Vom vedea!”. Psihologia deficientului mintal al prof. univ. Mariana Roşca încă nu apăruse sau, cel puţin, nu ajunsese la noi.

Copiii triaţi dintr-o primă tranşă aveau deficienţe mai grave (unii) decât puteam noi şcolariza. Un elev considerat de comisie ca fiind bun pentru clasa a II-a, la sfârşitul anului l-am trecut în clasa I în loc de a III-a. Csatari Ildiko, căreia nici nu-i crescuse păr pe cap şi nu articula cuvinte inteligibile, după luni de zile a reuşit să-şi strige pe nume vecina de pat care o ajuta să se servească (Ilista în loc de Ilişca...). Din trei fraţi veniţi din Bogdan Vodă, două surori păreau recuperabile, dar aveau vicii de comportament, însă fratele mai mare era schizofren.
Am conchis că diagnosticul dat de comisie de „oligofren” sau „retardat” era cam puţin zis pentru a avea în vedere o clasificare, grupare sau orientare...

În al doilea an şcolar (dacă un ultim trimestru din anul anterior poate fi socotit an şcolar) am avut şi clasa a III-a. Am mai primit şi alţi copii, atât pentru clasa a III-a, cât şi pentru primele două. Între aceştia erau din cei cu deficienţe de vorbire, hipoacuzici, dar mai toţi cu tulburări de comportament. Uneori când nu reuşeai sa le captezi atenţia, unii se culcau în bănci sau se apucau de mâncat zgomotos, ori fredonau o melodie numai de ei ştiută, ori plecau afară fără să întrebe pe cineva... În curte se tăvăleau pe jos. Într-o parte a curţii era praf de cărbune rezultat din combustibilul consumat. Acolo era loc de tăvăleală pentru unii, în ciuda insistenţelor noastre şi a încercărilor de a-i „educa”. Se murdăreau ca bivolii şi în băltoacele ce se formau după ploaie...

Se pare că elevii cu tulburări de comportament au fost trimişi la noi la insistenţele unor cadre didactice din învăţământul de masă care i-au prezentat comisiei pentru a-şi face un pic de curăţenie în clasă, pentru a scoate din colectivul lor pe cei ce deranjează lecţiile. Printre aceştia se găseau şi din cei cu „apucături” de vagabondaj. Deseori ne pomeneam fără câte unul-doi în şcoală şi trebuia să mai facem apel şi la organele de poliţie pentru a ne ajuta să-i găsim. Plecările unora erau favorizate şi de unii şoferi care „erau duşi” de fabulaţiile copiilor şi-i duceau la „cerere”...

Dintr-o deficienţă de supraveghere era să se producă un accident cu urmări foarte grave. Lăsaţi nesupravegheaţi, câţiva elevi, zişi bolnavi, se hârjoneau în dormitor. Internatul fiind în plin centru, pe geamuri se vedea primăria, biserica (vecine), iar sub zidurile şcolii trecea artera principală de circulaţie. Era ziua când avea loc căsătoria primarului. Înghesuindu-se pe geam să vadă nunta, o elevă a fost dezechilibrată şi a căzut de la etaj în stradă. Din fericire, în cădere n-a lovit pe nimeni, iar eleva a aterizat în picioare ca şi în situaţia că ar fi dorit acest lucru. Contactul cu trotuarul nu a fost prea violent. S-a produs o simplă fisură de calcaneu. Noroc?...

După ce i-au fixat piciorul în aparat ghipsat, trebuia s-o luăm acasă. Putea frecventa cursurile. Tot colectivul s-a opus. Se susţinea ideea de a fi trimisă acasă şi a nu mai fi primită la şcoală. Personal am avut părerea că eleva trebuie să fie văzută în colectivul şcolii, chiar dacă mai târziu vom lua şi alte măsuri. Acest lucru l-am simţit necesar. Deoarece nefiind văzută după ieşirea din spital, s-ar fi afirmat că a murit, fapt ce putea fi combătut doar de ea.

***

În primii ani am predat pe materii la toate clasele. Mai târziu. La clasele I-IV a predat un singur învăţător, ca în învăţământul de masă, predarea pe materii fiind practicată la clasele V-VII.
Pentru corectarea unor deficienţe s-au organizat grupe aparte cu care au lucrat persoane cu pregătire corespunzătoare (începând din al treilea an al existenţei acestei şcoli). Pentru corectarea deficienţelor de vorbire (CDV = logopedie) ne lipseau materialele ajutătoare specifice (sonde, spatule, oglinzi logopedice, planşe). Pentru deficienţii de vorbire, datorate şi hipoacuziei, nu dispuneam de proteze acustice. La toate aceste lipsuri trebuie să mai adăugăm şi lipsa unui îndrumător al muncii logopedului. În toată regiunea se găsea un singur exemplar la Gârdani.

Avea peste optzeci de pagini dactilografiate. L-am împrumutat pentru a-l copia. Operaţiunea trebuia făcută cu mare atenţie deoarece o singură literă schimbată strica tot înţelesul sau rămâneau de neînţeles termenii specifici care nu ne erau familiari sau care ne erau complet necunoscuţi. Când, în sfârşit, am primit ceva cadre cu specialitatea „psiho-pedagogie specială”, am confecţionat oglindă logopedică, am făcut rost de unele planşe, această activitate a dat roade ceva mai vizibile.

Pentru corectarea deficienţelor fizice (mai frecvente: cifoză, scolioză, lordoză, picior plat) au fost utilizaţi profesori de educaţie fizică. Aceştia erau pregătiţi pentru această muncă. Am creat şi amenajat, cu timpul, sala de gimnastică, dotată cu aparataj corespunzător.

Corectarea deficienţelor fizice sau gimnastica medicală şi corectarea deficienţelor de vorbire făceau parte din munca specifică cu această categorie de elevi. Dacă activitatea de gimnastică medicală şi activitatea în cabinetul logopedic si-au găsit cu timpul o rezolvare satisfăcătoare, problema igienei corporale a fost greu rezolvată şi numai după ani de „suferinţă”. Şcoala şi căminul nu dispuneau de apă curentă. În incinta şcolii nu exista nici o sursă de apă. Apa necesară era transportată cu căldări de la diferite surse din oraş, de la vecinii care îngăduiau grupuri zgomotoase de copii să le calce gospodăria. Aprovizionarea aceasta nu era lipsită de riscuri (accidente de circulaţie, infectarea sursei de apă sau a celei transportate). Elevii practicau spălatul în lavoare (alte riscuri).

Problema igienei corporale şi a igienei în ansamblu a rămas în suferinţă mai mulţi ani în şir. Baia corporală – necesară cel puţin o dată săptămânal – după doi ani de tărăgăneală s-a putut realiza în înţelegere cu secţia de gospodărie comunală, contra cost, în timpul când populaţia oraşului nu aglomera localul. Într-o cabină cu o vană intrau 2-3 elevi în tură. Acest deziderat – baia corporală – a putut fi rezolvat abia după preluarea vechiului local ce a servit ca internat pentru liceu şi pentru care s-a construit un nou local cu condiţii moderne.

Pe măsură ce şcoala se dezvolta, în aceeaşi măsură se năşteau alte probleme ce-şi aşteptau rezolvarea. Acestea se rezolvau din mers. Bunăoară când numărul sălilor de clasă a devenit insuficient pentru clasele de elevi ce urmau să fie şcolarizaţi, au fost necesare restructurări în interiorul aripii noi a şcolii. Sălile mari au fost despărţite prin zidiri noi şi create săli pentru efectivele cuprinse în clase specifice.

Lucrările de amenajări şi restructurări a localului au început în timpul vacanţei de vară, dar unele au întârziat până la întoarcerea elevilor din vacanţă. Constructorii se serveau de elevi în timpul lor liber pentru a îndeplini anumite servicii (transportul cărămizilor la etaj, amestec la mortar, transport mortar la locul de construcţie, etc.) Bine înţeles că elevii priveau la ceea ce se face acolo, dar, când zidarii erau plecaţi, unii elevi s-au apucat să zidească – fie şi numai câteva cărămizi – şi să folosească mortar. Neînţelegând ei destule, au introdus cărămizi în coşurile ce se construiau, turnând şi mortar peste ele. Acest lucru nu a fost observat. Când a venit vremea frigului şi, deci, a focului, sobele respective n-au acceptat focul şi tot fumul s-a întors în sălile de clasă. Chemat coşarul să vadă ce s-a întâmplat, a folosit toate metodele pentru a elibera trecerea fumului. S-a ajuns la bila metalică. Cărămizile au rezistat, iar coşul a început să crape. A fost demontat în porţiuni mici, pe unde s-a scos umplutura, „opera elevilor constructori”, apoi s-a refăcut. Am aflat apoi şi cine au fost „zidarii voluntari”.

Din acestea şi din multele cazuri asemenea am înţeles că aceşti copii nu pot fi lăsaţi singuri mai mult timp. Şi regulamentul de funcţionare a acestor instituţii stipulează că profesorii care lucrează cu copiii dimineaţa vor preda schimbului de după-masa (educatorilor) colectivele de elevi, care vor rămâne cu ei până seara, când vor fi preluaţi de supraveghetorii de noapte.
Convins că „amintirile” din şcoala normală nu mai sunt suficiente pentru a putea obţine bune rezultate în epoca noastră, cu atât mai mult cu cât era vorba de a lucra cu copii despre care şcoala noastră de atunci nici nu pomenea, am încercat a îmbogăţi cunoştinţele pedagogice, didactice, metodologice, atât în ce priveşte propria persoană, cât şi în ce priveşte colegii de muncă. De altfel şi învăţământul de masă trecea prin transformări, îmbunătăţiri, modernizări.

Predând cunoştinţe de limba română, cunoştinţe despre natură, istorie, geografie, etc., colegii păreau mulţumiţi de obţinerea unor mici succese. Se insista în continuare la cultura intelectuală, sprijinindu-se mai mult pe memorie, lăsând necultivate alte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului. Nu rareori în discuţiile noastre profesionale a trebuit să subliniez că nu avem de gând să facem din absolvenţii noştri „academicieni”, ci oameni capabili să se integreze mediului social şi fizic, pentru a trăi în acelaşi ritm cu acesta. O colegă, pentru a arăta ce bine reţin elevii cunoştinţele predate, insista asupra „caracterului sincretic al folclorului” nostru. I-am explicat că asemenea cuvinte cum este „sincretismul” nu se fixează în vocabularul unor asemenea elevi, doar de la o zi la alta...

Se ştie că folosirea în mare măsură a metodei narative-expozitive, pe baza căreia elevii primesc cunoştinţele de-a gata, fără nici un efort propriu pentru a le cuceri prin activitate proprie creează o atmosferă de pasivitate, moleşeală. Când s-a putut lucra cu clasa, şi nu numai cu individul, am întrebuinţat metoda euristică pe scară mai largă. Elevii au fost puşi să observe obiectele (să le vadă forma, culoarea, mărimea), să le pipăie, să le ridice, etc. Despre cele constatate sunt lăsaţi sau solicitaţi să-şi spună părerile. Obiectele pot fi şi desenate sau imitate (executate din hârtie, lemn, argilă, etc.)

Desigur, încercările noastre erau de natură să lucrăm cu toată clasa, dar la aceşti copii mai ales, acest lucru nu este posibil oricând. Nu toţi au acelaşi ritm, aceeaşi putere de înţelegere, aceeaşi posibilitate de a însuşi deprinderi trainice. Este frecventa necesitate a tratării individuale, dar în acest mod înaintarea este mai lentă. Elevii mai descurcăreţi se plictisesc, obosesc aşteptând după cei mai lenţi, ba îşi caută ocupaţie cu care să-şi umple timpul de aşteptare.

La o oră de limba română (scris-citit) la clasa I, unde m-am dus să înlocuiesc o colegă bolnavă, am început prin a verifica dacă textul lecţiei vechi este cunoscut de elevi şi dacă toţi citesc (mai mult sau mai puţin corect şi curent). Cu unii treaba mergea foarte anevoios. Câţiva mai vioi, care cunoşteau bine literele deja învăţate şi care citeau „pe nerăsuflate” scurtul text al lecţiei, se ofereau mereu să citească atunci când se poticnea câte unul. Oprindu-mă la unul mai mult timp pentru a-l ajuta să se descurce, am avut surpriza să mă pomenesc cu clasa citind, în timp ce noi (eu şi Rostaş) ne chinuiam să citim... un cuvânt. Unul din cei cu tulburări de comportament, care în clasă îşi cucerise rolul de lider, pentru că nu mai era solicitat, a îndemnat clasa să cânte. Şi cei mulţi l-au ascultat. M-am ridicat din banca lui Rostaş şi i-am privit. Cântau „Obladi, oblada...” Ba unul a ridicat mătura de după sobă şi a transformat-o în chitară (nu electrică). M-am întrebat, în gând, ce-i de făcut. Voi ceilalţi, nu ştiţi să cântaţi?” „Ba da!” „Atunci, hai să cântăm cu toţi!” Şi am cântat. Cei ce au organizat „rebeliunea” s-au mirat că n-au supărat pe nimeni în încălcarea programului; s-au potolit. Un anumit număr va rămâne în urmă. Tratarea lor, ţinând seama de individualitatea fiecăruia, nu face posibilă munca colectivă, iar înaintarea e foarte lentă. E necesară o anumită măsură, în funcţie – totuşi – de individualitatea lor. Dar profesorul este acela care va stabili ritmul şi condiţiile concrete în care va munci.

Insistând mult asupra însuşirii a cât mai multor noţiuni, cunoştinţe teoretice, calcule, etc. insistând mult asupra învăţării poeziilor, a memorării unor texte, reguli gramaticale, noţiuni geografice, momente din istorie, reguli de purtare la oră, în recreaţie, în internat, în săli de spectacole, etc., chiar dacă avem impresia că „am realizat” mult, lăsăm necultivate celelalte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului handicapat.

Am socotit necesare acele metode pe baza cărora copilul să fie educat în toate laturile peronalităţii sale. Cunoştinţele teoretice vor avea valoare numai în măsura în care se transformă în deprinderi de viaţă. Integrarea socială este scopul căruia îi sunt subordonate toate activităţile organizate cu elevii handicapaţi.

Pe măsură ce anii treceau, creştea şi numărul elevilor. În creştere era şi numărul claselor de elevi. Între timp am primit şi cadre cu pregătire adecvată – profesori de defectologie (psiho-pedagogie specială), absolvenţi ai facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. Cadrele didactice absolvente a şcolilor normale sau licee pedagogice se acomodau uşor la această activitate specifică.

Baza materială, din păcate, nu se dezvolta pe măsura necesarului. Dormitoarele erau supraaglomerate. Apa lipsea... Igiena corporală - în suferinţă. Lenjeria spălată în spălătoria improvizată era uscată pe sfori întinse în dormitoare. „Instalaţiile sanitare” (vorba-vine...) nu puteau fi folosite în timpul nopţii. Curtea prea mică pentru populaţia şcolară existentă, cu gropi şi băltoace în sezonul ploios, cu praf de cărbune etc., în vreme secetoasă... Atelier de lucru manual pentru băieţi prin unele clădiri din oraş, iar pentru fete sala de clasă...

O veche construcţie care a servit cândva gimnaziul, apoi după desfiinţarea gimnaziului din motive bugetare, a fost folosită de o unitate de grăniceri, apoi internat pentru liceu, ne-a fost atribuită nouă pentru internat. Cu aceasta am rezolvat multe probleme: instalaţii sanitare cu apă curentă în clădire, spălătorie şi uscătorie pentru lenjeria de corp şi dormitoare, bucătărie proprie şi magazie de alimente, beciuri pentru păstrarea alimentelor, cameră de izolare (infirmerie), sală de mese cu mobilier corespunzător...

Memoriile întocmite şi adresate secţiei judeţene de învăţământ, cât şi Comitetului Executiv Judeţean, au avut drept urmare atragerea atenţiei a organelor judeţene asupra greutăţilor ce au apărut prin dezvoltarea şi încercările de modernizare a învăţământului... Urmarea: noi proiecte de dezvoltare şi amenajări, credite bugetare substanţiale. Mai greu a fost găsirea materialelor de construcţie. S-a creat legătura între cele două corpuri de clădire pe ambele niveluri. S-au construit instalaţii sanitare în corpul clădirii, cu apă curentă. S-a racordat şcoala la reţeaua de apă a oraşului. S-a racordat la canalizarea oraşului. S-a creat reţeaua de (aducţie) conducte pentru racordarea la sistemul de încălzire centrală. A fost reînnoită reţeaua electrică. A fost sporit spaţiul curţii de recreaţie. S-a lărgit spaţiul şi s-a amenajat atelierul de tâmplărie ca şi cel de lucru de mână pentru fete. S-a găsit spaţiu pentru bibliotecă, club şi sala de lectură. Sala de gimnastică a fost dotată şi cu materiale şi utilaje corespunzătoare pentru corectarea unor deficienţe fizice.

Şi, ca de fiecare dată, cum constructorul executa lucrări şi după începerea anului şcolar, deci în prezenţa copiilor, acest fapt ne incomoda. Tranşeele pentru conductele de apă şi încălzire traversau coridoarele, clasele, curtea şi impuneau un anumit grad de sportivitate, cu unele posibilităţi de accidentare.

Lucrări de amenajare, îmbunătăţiri, îmbogăţiri ale sălilor, atelierelor, laboratorului, infirmeriei, cabinetului logopedic, etc. au rămas şi pentru anii următori şi mai sunt poate şi azi, dar condiţii de bază mai omeneşti şi mai corespunzătoare vieţii şi muncii erau de-acum asigurate.

Una din problemele salutare care a fost rezolvată nu din primii ani ai şcolii, ci cu o întârziere remarcabilă a fost aceea a dotării cu credite şi pentru procurarea uniformelor, a îmbrăcămintei. La începuturi, copiii erau îmbrăcaţi cum veneau de acasă, fiecare după „moda” localităţii sau mediului din care veneau. Încălţămintea putea fi: opinci, saboţi, cizme, bocanci, pantofi. Dacă la venirea de acasă mai arătau cumva, după un timp curgeau zdrenţele de pe cei mai mulţi, mai ales că simţeau plăcerea de a călca în băltoace şi a se stropi, ori a se înnegri cu cărbuni...

Îmbrăcămintea nouă, chiar şi dacă la un timp necesita reparaţii, spălare, călcare, dădea un alt aspect exterior şi-i obişnuia să păstreze în stare mai bună cele primite. Acest fapt a contribuit în general şi la îmbunătăţirea disciplinei.

„Şcoala pentru viaţă prin viaţă” este principiul fundamental al metodei Decroly. Integrarea socială este scopul căruia îi concentrăm eforturile noastre în munca cu copiii handicapaţi. Din curiozitate, dar şi datorită faptului că la asemenea treburi nu se ofereau ceilalţi colegi, m-am ocupat de la început de îndeletniciri practice, de formarea unor deprinderi legate de nevoia de a se hrăni, nevoia de a se apăra de intemperii, nevoia de a se apăra contra pericolelor şi de a se sili să muncească solidar cu semenii lui. Folosirea tacâmurilor la masă nu era problemă simplă pentru un debil mintal. Legarea şireturilor sau curelelor de la opinci de asemenea cere o anumită pricepere şi oarecare îndemânare. Curăţirea şi lustruirea pantofilor este pentru oligofren o treabă complexă. Coaserea unui nasture, încheierea nasturilor, îmbrăcarea şi dezbrăcarea cămăşii sau a hainelor de asemenea cer o oarecare deprindere. Pentru unii deschiderea sau închiderea foarfecelui ca şi neputinţa de a coordona mişcările mâinilor cu catifeaua de lustruit pantofii (în loc de mişcarea mâinilor în acelaşi sens, le apropie şi le distanţează, ceea ce nu e totuna) constituie o problemă. Aceste cazuri, mai rare, nu constituie obstacole de netrecut. În general copiii manifestă interes pentru muncă, mai ales când ştiu că rezultatul muncii lor este util.

La un moment dat, pe baza unei convenţii cu o întreprindere de industrie locală, elevii noştri au confecţionat lăzi de ambalaj (din material brut care nu cerea finisare deosebită) pentru produse la export. Când ştiau că în lăzile confecţionate de ei vor fi ambalate mărfuri pentru alte ţări, fiecare dorea să facă mai multe şi le arăta colegilor şi elevilor mai mici.

Deşi unii elevi sau chiar părinţi susţineau că elevii nu trebuie să muncească, cu ajutorul lor am rezolvat numeroase sarcini gospodăreşti – ajutoare la bucătărie, la strângerea mesei şi curăţatul veselei, servitul mesei, stivuirea lemnelor, despicarea lemnelor, aducerea apei din oraş cu oale şi căldări, curăţirea şi nivelarea curţii, astuparea şi nivelarea tranşeelor rămase după întinderea ţevilor de aducţiune a apei sau a căldurii, etc., Se mai credea că acumularea în mintea unui oligofren a unui anumit bagaj de noţiuni, reguli, texte, etc. este un mare succes (este un succes, dar...). Nu se are în vedere că avem nevoie de oameni sănătoşi, zdraveni, robuşti, cu putere de muncă, ceea ce este realizabil, şi nu de „academicieni”, lucru imposibil (din acest material).

La clasele mai mari am folosit un învăţător „multilateral”. El cunoştea tâmplărie mai mult ca alţii, mai ştia ceva tinichigerie, cizmărie, foto, etc. Mare parte din absolvenţii noştri au trecut la profesionala specială, tot la tâmplărie şi zidărie, iar fetele la croitorie.

Când am avut clase care studiau şi elemente de geografie, am predat cunoştinţele respective. Desigur că pentru unii câteva noţiuni de orientare în spaţiu erau necesare şi puţin dificile: înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, sus, jos, în faţă, în spate, aproape, departe, etc., apoi punctele cardinale.

După orientare în spaţiu în clasă, în şcoală, în afara oraşului în funcţie de punctele cardinale şi unele repere din tren, am deprins desenarea planurilor clasei, şcolii şi cartierului, apoi după semnele convenţionale şi recunoaşterea pe hartă a acestor semne, precum şi a raporturilor dintre ele. Mergând din aproape în aproape, la departe, de la cunoaşterea clasei, şcolii şi împrejurimile, am trecut la cunoaşterea judeţului. După însuşirea câtorva elemente de geografie fizică generală, câteva elemente despre globul pământesc, latitudini şi longitudini, zone de căldură, învelişurile pământului, apoi continentele, am reuşit ceea ce se mai putea spune „învăţământ spre descoperire”. Prezentând o ţară într-o anumită regiune geografică, elevii deduceau mărimea, prin comparaţie, relieful, după semnele convenţionale, clima, după aşezarea pe glob şi vecinătatea mărilor şi oceanelor, plante şi unele animale în funcţie de factorii cunoscuţi. Profesorului îi rămâne uneori doar să completeze ceea ce nu se poate „ghici” sau să corecteze eventuale erori. Fiind în posesia unor asemenea elemente, ei sunt capabili de a imagina călătorii pe hartă spre diferite zone ale globului... Se înţelege că aceste capacităţi nu sunt însuşite în egală măsură şi de către toţi elevii.

***

Treptat, plecările fără învoire din internat au devenit tot mai rare. Elevi delicvenţi am avut puţini. Unul a trebuit să fie internat într-o şcoală de reeducare.

Greutăţile materiale nerezolvate la timpul respectiv erau sesizate mai mult de noi, care răspundeam de educaţia copiilor decât de ei înşişi. Mulţi dintre ei nu ştiau de mai bine ca la noi.

Cu aparate de radio, cu aparate de proiecţie, cu programe cultural-sportive, cu concursuri între clase, cu vizionarea în comun a filmelor corespunzătoare la cinematograful local, în matinee. Una din „minunile” care a contribuit la alcătuirea unui climat şi mai plăcut în cămin a fost televizorul, procurat prin mijloace bugetare.

Prin Ministerul Educaţiei şi Învăţământului am fost dotaţi şi cu două magnetofoane, folosite la cabinetul logopedic, cât şi în timpul liber, prin derulare de benzi corespunzătoare.

Din fericire, în perioada când condiţiile igienice erau deficitare, n-a apărut nici un caz de epidemie. Singura neplăcere ne-a făcut-o oreionul. Bolnavii au dormit împreună cu cei sănătoşi.

Formaţii artistice

2007-11-12T20:05:00.000+02:00

Corul casei de cultură, alcătuit din cadre didactice, câţiva cântăreţi inimoşi de la IFET, alţii de la întreprinderea de industrie locală, de la cooperativa meşteşugărească, din comerţ, din spital condus şi instruit de la venirea mea de către profesoara Maria Mihalca, cânta cântece „patriotice-revoluţionare” la sărbători naţionale şi aniversări. În primii ani, programele artistice începeau cu imnurile de stat al U.R.S.S. şi al R.P.R. Cu timpul, corul vişeuan şi-a îmbogăţit repertoriul cu prelucrări de cântece populare, cu coruri din opere şi operete, coruri de Vidu, Brediceanu, Oancea, Dima, etc. şi s-a mai curăţat de zgura impusă la începuturi. Treptat a depăşit faza „festivismului” cu multe imnuri şi s-a detaşat spre spectacole muzical-coregrafice independente, prezentate la sediu sau în deplasare prin satele raionului. De la un timp numărul amatorilor bărbaţi a scăzut din diverse motive (schimbări în locul de muncă, transferări în alte localităţi), astfel că, la un moment dat, a devenit cor de femei.

Acest cor de femei a participat cu succes la diverse concursuri organizate de sus. Dialog la distanţă, festivalul Craiul Munţilor, festivalul Vidu şi altele au fost tot atâtea ocazii de afirmare a acestei formaţii.

Ceva mai târziu, alăturând şi combinând corul cu formaţia de dansuri, s-a creat ansamblul folcloric muzical-coregrafic care a vizitat Polonia, Republica Democrată Germană, Franţa, Spania, Austria şi Turcia, de unde s-au întors cu trofee ca „Zeiţa de Aur” din Turcia.

***

Între formaţiile de amatori ale noastre care şi-au dobândit renume câştigând premii pe plan naţional şi internaţional în cadrul ansamblului,a fost formaţia de dansuri. Lipsa de profesionalism a instructorilor de dansuri ne-a împiedicat mult timp să ne afirmăm. Formaţia se auto-construia, dar „repertoriul” unuia sau altuia se epuiza rapid. Formaţia era prezentă la spectacole festive sau în campanie electorală.

Când instruirea a fost preluată de maestrul Gavril Ghiur de la Casa de Creaţie a judeţului, s-a produs saltul spre calitate. Cu „Anotimpuri” şi „Geneze” s-a obţinut premiul I pe ţară, în cadrul festivalurilor organizate pe ţară, iar ansamblul (împreună cu corul) au colindat în multe ţări europene.

Aceste afirmări s-au obţinut după plecarea mea de la cultură.

Brigăzile artistice de agitaţie, montajele literare, montajele literar-coregrafice, au constituit preocupări permanente ale noastre în perioadele respective. Din păcate, colectivul de creaţie era şi el lipsit de profesionalism. Cenaclul literar se limita la citirea unor creaţii proprii şi la aprecierea lor. Era şi aceasta o mişcare de „debut”.

În cei aproape opt ani cât am lucrat la casa de cultură am acordat atenţie tuturor formelor muncii culturale de masă, dar cel mai mult timp l-am acordat teatrului de amatori, iar pe de altă parte răspândirii cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, brigada ştiinţifică, conferinţele, simpozioanele, mesele rotunde, etc.

Un partener de dialog a reţinut în sarcina mea: „Cel mai mult mă nemulţumeşte pasivitatea, indolenţa li egoismul... Mă declar optimist şi cred că acestea vor fi treptat înlăturate. N-am crezut niciodată în oamenii care învârt frumos cuvintele în planuri de intenţie şi rămân aici. Nici o satisfacţie nu e mai mare ca aceea pe care ţi-o dă munca. Forţa noastră a rămas proaspătă tocmai din acest motiv.”

La 54 de ani nu mai eram chiar „tânăr” sau nu mai eram suficient de tânăr pentru a suporta toate deplasările în raion pentru îndrumarea unor formaţii ale căminelor culturale, pentru a suporta toate deplasările cerute de munca de conferenţiar sau responsabil al brigăzii ştiinţifice, pentru a însoţi şi îndruma celelalte formaţii proprii în deplasările în localităţile raionului sau în afara lui.

La ideea sugerată de un fiu al Vişeului care lucra în cadrul Ministerului Învăţământului şi Culturii şi care dorea să rămână ceva în Vişeu după urmele lui, idee potrivit căreia să se deschidă o şcoală specială ajutătoare, pentru copiii handicapaţi, oligofreni, s-a luat hotărârea înfiinţării acestei instituţii. Pentru început era doar localul în care s-ar fi putut deschide şcoala. Pentru amenajări, procurarea de materiale, mobilier, veselă, selectarea şi recrutarea elevilor, cât şi alte multe probleme care trebuiau rezolvate la orice început, era nevoie de un organizator. Ca şi în alte situaţii de pionierat, s-au gândit „cei mari” că eu aş putea face acest nou început...

Alte activităţi

2007-11-12T20:00:00.000+02:00

Şi înainte, dar mai ales după luarea conducerii casei de cultură, am îndeplinit funcţia de conferenţiar şi pionier, şi-apoi, ani de zile, responsabilul brigăzii ştiinţifice.

Cu un colectiv bine închegat şi alcătuit din medici, profesori, ingineri şi jurişti, la sediu, în sectoarele forestiere, în cartiere şi comunele şi satele raionului, am satisfăcuta acuta nevoie a publicului de informaţii şi noutăţi din cele mai variate domenii ale ştiinţei şi culturii.

În perioada respectivă, oamenii îşi puneau întrebarea dacă cosmonauţii vor putea ajunge la lună, dacă au aselenizat, dacă vor merge şi mai departe. Întrebările erau legate de progresele obţinute de omenire în cucerirea cosmosului. Publicul vrea să ştie cum se pot transmite imagini dintr-o localitate în alta (e vorba de televiziune), când va fi posibil acest lucru şi la noi... Publicul dorea să ştie care sunt cauzele anumitor boli şi cum pot fi prevenite sau cum pot fi tratate, dacă împotriva cancerului s-au descoperit tratamente, dar pentru vindecarea silicozei?

La sate oamenii voiau să ştie cum se combat bolile pomilor fructiferi, cum pot fi sporite recoltele de fructe, despre unele boli la animale şi combaterea lor. Mai voiau să ştie în plus anumite prevederi legale cu privire la donaţii, moşteniri, divorţuri...

O foarte intensă activitate de informare s-a desfăşurat în preajma eclipsei de soare vizibilă şi la noi. Uneori au fost necesare explicaţii în plus – în afara explicării fenomenului în sine – cu privire la eventualele urmări sau efecte asupra omului şi a animalelor. La Leordina – bunăoară – femei superstiţioase s-au înţeles să-şi procure lumânări, să se adune în anumite locuri şi să moară împreună. „Dacă şi acest lucru se va întâmpla la ora şi în modul cum spun aceşti profesori, atunci o să-i cred oricând. Dar...” Fenomenul s-a produs în ziua, ora şi conform cu descrierile avansate de brigadă. Alte fenomene – mai ales de care se înspăimântau unii – nu s-au produs. Deci... avantaj brigada.

Au fost câţiva ani secetoşi. Oamenii vroiau să ştie de ce şi dacă seceta poate fi combătută, dacă savanţii ar putea provoca ploaia la comandă. Au fost ani ploioşi, chiar cu inundaţii, ploi „ruperi de nori”... Oamenii vroiau să ştie de ce plouă, de ce ninge, de unde grindina, ce sunt cicloanele. Pot fi prevăzute şi combătute cel puţin urmările? Au voit să ştie de ce fulgeră, de ce tună, ce este trăsnetul. De ce nu fulgeră şi nu tună iarna (!)?

Se produc cutremure de pământ. Se produc erupţii vulcanice cu efecte catastrofale. Oamenii voiau să ştie care sunt cauzele şi dacă pot fi prevăzute, prevenite şi combătute.
În mod obişnuit întrebările apăreau în mod spontan din sală. Alteori eram invitaţi să răspundem la întrebări deja adunate din sat, cartier ori punct de lucru.

Oamenii mai voiau informaţii cu privire la situaţia politică din diferite zone ale lumii. Care sunt relaţiile din China populară şi Taiwan? Ce se întâmplă în Vietnam, Laos şi Cambogia? Ce diferenţă este între Israel şi Palestina? Palestinienii şi evreii nu sunt acelaşi lucru? Ce-i cu loviturile de stat de prin America Latină? Ce a vrut Lumumba, dar Chombe? Ce este cu luptele din Nigeria? Dar războiul din Algeria? Dacă e posibil un război atomic, cine ar învinge şi care ar fi urmările?

Dar oamenii mai voiau să ştie care este părerea noastră cu privire la sectele religioase. Ce credeam despre traversarea Mării Roşii ca pe uscat doar la ridicarea bastonului lui Moise? Ce părere aveam despre potopul lui Noe şi de capacitatea corăbiei de a fi găzduit atâta vreme toate speciile de vieţuitoare existente în lume? Dacă la construirea Turnului Babel s-au amestecat toate limbile pământului, oare atunci au apărut toate limbile tuturor naţiilor? Dacă Iosua a oprit soarele şi luna în loc şi dacă a reuşit să dărâme zidurile cetăţii Ierochon numai prin strigăte şi ţipete?...

Membrii brigăzii căutau să formuleze răspunsuri pe înţelesul tuturor (unele răspunsuri chiar pentru oameni mai simpli), dar fără a vulgariza ştiinţa. Explicaţiile erau credibile, dar mai erau şi din cei ce se îndoiau de cele auzite, ori din cei ce înţelegeau incomplet.

Uneori ascultătorii urmăreau cu nesaţ răspunsurile la unele întrebări sau se minunau la alte răspunsuri, mai ales din cele ce arătau cuceririle ştiinţei, ori se amuzau, ori se îndoiau. Mai puţină credibilitate acordau problemei evoluţiei vieţii şi a cuceririlor cosmice. „Credeţi că vor ajunge pe lună?” „Da!” „Când?” „Conform planului Apollo în anul...” „N-o să le ajute Dumnezeu la comunişti.” „Dar cei ce au planificat anul şi data la care vor trimite oameni pe lună, sunt americani, capitalişti!” „Unde e sfoara cu care s-a măsurat distanţa până la lună?”
Şi totuşi omul a reuşit să aselenizeze. Ştiinţele au făcut cuceriri epocale. Războaiele atomice n-au avut loc. Problemele din Indonezia, Indochina, Nigeria, Algeria, etc. s-au rezolvat în felul lor... Viaţa îşi urmează cursul cu etape de acalmie sau zguduiri.

În cei opt ani cât am lucrat în cultură şi am răspuns de activitatea brigăzii ştiinţifice am efectuat circa o sută de ieşiri între oameni. Şi, în general, lucram cu „săli arhipline”, mai ales în zilele nelucrătoare.

Pe vremea aceea nu eram cuprinşi în reţeaua naţională de electrificare. Aparate de recepţie erau puţine. Televizorul în zona noastră era încă un vis frumos, dar nerealizat. Pe sate încă mai găseai analfabeţi. Şcoala de zece ani obligatorie abia se legifera. Prin iulie 1973 un ziarist m-a întrebat, printre altele: „Ce anume v-a ataşat de localitatea unde munciţi şi trăiţi de 23 de ani?” „Când am venit aici, Vişeul era o comună oarecare. M-am stabilit, am rămas şi n-aş mai pleca. Aş spune că am crescut odată cu localitatea. Ce m-a legat? Oamenii şi nevoia de a face ceva. Viaţa îşi are rostul său nu numai în oraşele mari. La Bucureşti, să zicem, aş fi rămas anonim, sau, cel mult, o o «celebritate de cartier». La Vişeu de Sus am fost martor activ al tuturor evenimentelor, de la naşterea oraşului până la ceea ce este el astăzi când dialogăm. Este aceasta o bucurie omenească, nu?”

Casa raională de cultură

2007-11-12T19:54:00.000+02:00

1959 – 1967

Activităţile Casei raionale de cultură se desfăşurau la acea dată în localul fostului Cazinou. Acest local, care la început (puţin înainte de reforma administrativă din 1950) era folosit ca depozit de cereale, a suferit multe transformări. Sala destinată balurilor şi recepţiilor a fost transformată în sală de cinema, după ce i s-a adăugat un balcon şi cabină de protecţie. S-a dovedit cu timpul nesatisfăcător, având în vedere şi mişcarea artistică de amatori.

Camerele de dormit (fusese şi un mic hotel...) au fost desfiinţate prin demolarea pereţilor despărţitori. Au fost desfiinţate şi sala de biliard şi jocuri de noroc, ca şi sala în care se servea masa. O bucătărie la demisol, placată în faianţă, utilată cu tot necesarul pentru gătitul mesei, ca şi magaziile de alimente şi materiale, au fost desfiinţate şi demolate.

Localul a intrat într-o transformare capitală. S-a construit o sală de spectacole cu peste 500 de locuri (socotind şi locurile de la balconul nou construit). În sală s-a construit şi o scenă şi i s-a adăugat o cabină de protecţie pentru banda de 32 mm. S-au zidit pereţi laterali care, după părerea constructorului, nu garantau suportarea acoperişului, pentru care au fost plantaţi stâlpi de beton exteriori. Faţada la stradă arăta ca un siloz. Noul local a fost destinat proiecţiilor cinematografice zilnice, sala de spectacole pentru programele artiştilor amatori sau formaţii profesioniste în turneu şi sala unde se ţineau conferinţele raionale de partid sau sesiunile mai festive ale Sfatului raional.

La început, a avut rang de cămin cultural. Aici erau prezente programe artistice, cu artişti amatori. Corul mixt instruit şi condus de învăţătorul Al. Rădulescu (pe atunci inspector şcolar) era alcătuit în majoritate din cadre didactice. Câţiva recitatori şi formaţiile artistice ale şcolilor din localitate completau programele la zile festive. În perioada când s-a introdus limba rusă ca obiect de învăţământ începând de la clasa a IV- a în sus, precum şi cursuri populare de limba rusă pentru adulţi (mai ales cadre didactice), s-a alcătuit şi o echipă de dansuri populare ruseşti cu adulţi, iar mai apoi şi cu şcolari. (Principalii animatori: Maria Tătaru şi Alexandrina Doina).
Iată, deci, mişcarea artistică de amatori animată de câteva cadre didactice inimoase, care dădeau tot ce puteau (şi puteau mult) pentru ca activitatea la centru de raion să se facă observată.

Printre aceştia aş aminti pe numele mic: Coca, Miţa şi Sanda. Din când în când mai treceau pe aici şi formaţii de profesionişti (echipe de teatru, orchestre populare însoţite de cântăreţi de muzică populară şi echipe de dansuri populare, ori cântăreţi de muzică uşoară (adesea şuşanele). Activitatea a început să se diversifice, gusturile populaţiei (mă refer la localnicii care nu au umblat mult în lume) se formează, pretenţiile devin mai mari şi variate. Localitatea devine oraş (1956), iar instituţiile şi întreprinderile din oraş sporesc numărul populaţiei, mai ales a celor care au văzut mai multe şi care simt nevoia de cultură şi divertisment.

Devenită Casa raională de cultură, avea director, instructori salariaţi, personal administrativ şi de serviciu, colaboratori, etc. Se pare că rezultatele muncii nu satisfăceau pe deplin gusturile şi pretenţiile organelor raionale. Directorii erau schimbaţi la intervale scurte (1 an – 1 1/2 ani), deoarece cunoştinţele cultural-artistice nu puteau fi prea bogate şi variate, iar cei chemaţi se epuizau relativ repede.

Într-o vreme de aceasta, de instabilitate, am fost chemat şi mi s-a propus funcţia de director. Ca om care nu doream urcuşuri şi nici multe schimbări care cer „oarecare calificare”, nu m-am declarat de acord. „Ce salar ai ca pedagog?” „600 lei” „Aici, vei avea mai mult decât dublu” „Nu prea mă tentează câştigurile!” „Dar ai de crescut copii. Te-ai apucat să-ţi construieşti o casă. Muncind aici vei reuşi mai uşor... Să-ţi spun sincer (îmi spune secretarul cu propaganda), aici avem bani mai mulţi şi nu vrem să-i dăm unui om pe care nu ne putem baza.” „Dar eu sunt suferind, încă nu m-am restabilit definitiv.” „Aici, nu-ţi va cere nimeni să faci mai multe decât faci şi acuma...”

Discuţiile s-au mai prelungit, apoi după o săptămână am fost chemat din nou. „Organul a hotărât. De la 1 iulie preiei conducerea Casei raionale de cultură în calitate de director.” Nu m-am mai târguit şi am trecut la noua slujbă, renunţând şi la pensia de gradul III.

***

La şcoală începea vacanţa de vară. Eu luam în primire o activitate pentru care nu aveam o pregătire specială, ci cunoştinţele generale din şcoală, cele dobândite din anii de activitate ca autodidact şi experienţa dobândită în viaţă. Era 1 iulie 1959.

În noua activitate, în afara organizării şi coordonării întregii activităţi, ne-am împărţit sarcinile cu ceilalţi activişti culturali, cam după preferinţe (să nu zic după specialitate, deoarece nu eram specializat în vreo ramură).

Activitatea de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, conferenţiarii şi brigada ştiinţifica îmi aparţineau, dar din activitatea artiştilor amatori m-am ocupat de formaţiile de teatru.
Gustul pentru teatru l-am prins încă din primii ani de şcoală normală când, pentru a ni se acorda dreptul de spectatori fără plată, trebuia să cărăm scaunele din sălile de meditaţie la teatru şi de la teatru (Palatul cultural sau teatrul de vară) pentru ca să aibă pe ce să stea alţi spectatori mai mari (ca vârstă, sex, titluri, ranguri, etc.)

Este adevărat că la primele spectacole vizionate nu prea am înţeles de ce se face întuneric în sală în timp ce într-un capăt se menţinea lumina aprinsă şi se certau doi sau mai mulţi, cu sa u fără motiv. Când am priceput, elev fiind, am jucat în timpul vacanţei, piesa „Mana vacilor”, piesă ce combătea superstiţiile. Ca normalist în ultimul an am jucat în piesa „Domnul notar” de Octavian Goga. Am mai interpretat roluri şi în „Florin şi Florica” de Vasile Alecsandri, cât şi în piesa „Cine bate?” în Săcel. În Săcel, încă înainte de a mă muta la Vişeu, am alcătuit o echipă de teatru de amatori cu care am prezentat spectacole reuşite. Piesele jucate erau de mică întindere, scrise anume pentru amatorii din mediul sătesc şi tratau probleme ale transformărilor prin care trecea societatea noastră.

Cu un an mai devreme de venirea mea, s-a făcut încercarea de a pregăti şi prezenta spectacole cu piesa „Gaiţele” de Kiriţescu. Încercarea a reuşit. Cu toate stângăciile ei, cu lipsa unor decoruri şi recuzite adecvate, spectacolul în premieră a avut succes mai ales în rândul intelectualilor şi a constituit un îndemn pentru alte asemenea încercări.

Cu ocazia unor sărbători naţionale, aniversări şi alte ocazii se jucau piese scurte într-un act şi cu conţinut adecvat aniversării. Erau piesele recomandate şi comandate de conducerea acelor timpuri.

O primă piesă pe care am pus-o în scenă – şi ea legată de evenimente curente, alegerile - a fost „Escu” de Tudor Muşatescu. Spectacolul a entuziasmat publicul local care a solicitat reluarea şi prezentarea mai multor spectacole. Piesa a fost jucată şi în deplasare, la Casa de cultură a sindicatelor din Baia Borşa.

Tot de Tudor Muşatescu a fost şi următoarea piesă regizată (şi jucat atât la sediu, cât şi în deplasare) – „Titanic vals”.

De un mare succes s-a bucurat piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul. În comunele în care s-a jucat această piesă, succesul se datora şi temei acesteia – ura faţă de ocupantul străin. La Cuhea (Bogdan Vodă), unde spectacolele de teatru lipseau aproape cu desăvârşire până atunci, copiii şi tineretul care nu părăsise comuna încă, trăiau din plin cu cei de pe scenă. Către final, când dezertorul îi dă ordonanţei ofiţerului neamţ replica: „...dar de ce crezi, neamţule, că s-a găsit acela care să-şi bată joc de Silvestru Trandafir? Tu ştii unde e Schvalbe al tău? Uite-l acolo...” Pe scenă era o ladă de campanie pe sub a cărei capac ieşea mâneca uniformei purtată de locotenentul neamţ. Copiii care invadaseră sala căminului şi ocupau tot spaţiul din faţa scenei, la auzul replicii şi a gestului ce arăta spre lada de campanie, au sărit pe scenă, năvălind spre ladă pentru a-şi împlini bucuria de a fi văzut pe duşman ucis. A trebuit să suspendăm spectacolul pentru a face puţină ordine. De abia după ce secretarul comunei, urcat şi el acum pe scenă, a spus: „-Vă dau cuvântul meu de onoare că neamţul nu-i acolo...!”, puţin supăraţi şi un pic dezamăgiţi, copiii s-au dat jos de pe scenă şi am reluat, adică am continuat spectacolul.
Tot de Mihail Sorbul a fost şi piesa jucată la noi cu artiştii noştri amatori, „Patima roşie”. Succesul a fost mai modest.

„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian a avut de asemenea succes deosebit în rândul intelectualilor şi elevilor.

Cu concursul unor cadre didactice şi elevi de la liceul din localitate s-au pregătit şi prezentat spectacole cu piesele ”Oameni care tac” de V. Alecsandri şi „Prietena mea Pix”, ambele de mare succes, la vremea lor.

Având în distribuţie în exclusivitate cadre didactice de la şcoala nr. 1, s-a jucat piesa „Poveste cu şorţurile schimbate”.

„Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa ne-a creat probleme de regie tehnică şi scenografie, dar s-a bucurat de bune aprecieri. De asemenea, de bune aprecieri s-au bucurat şi spectacolele cu piesa „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu.

În piese scurte ca: „Şi pe strada noastră”, „Gara mică” şi „În august cerul e senin”, precum şi în altele de acest gen era redată rezistenţa şi lupta populaţiei împotriva ocupanţilor fascişti, în perioada apropierii trupelor sovietice. La aceasta din urmă, când eroul principal era într-o situaţie critică, fetiţa unei profesoare care se găsea în braţele mamei sale – spectatoare – a ţipat puternic: „Mămico, moare nenea Pop...”

Gustul pentru teatru, chiar şi de amatori fiind, a crescut în rândul populaţiei locale. Din plăcere, din politeţe sau de dragul interpreţilor cunoscuţi, publicul lua cu asalt sala de spectacole. Şi după plecarea mea înapoi la învăţământ am mai fost rugat să regizez unele spectacole de teatru. Aşa am ajuns să regizez piesa „Visul unei nopţi de iarnă”.

Mai mult decât regie, mi s-a cerut să accept un rol în piesa „Goana după fluturi” de Bogdan Amaru. Am interpretat rolul dlui Farada, fost ofiţer de marină, mare negustor de cereale, care nu voia să-şi mărite unica fiică cu fiecine, chiar dacă peţitorul e doctorand în biologie, dar sărac. Nişte colegi mai „băşcăloşi” au afirmat după spectacol – văzându-mi jocul agitat, perseverenţa până la încăpăţânare – „Ţi-ai jucat propriul rol”.

În presa locală din 1 iulie 1973, sub semnătura lui V.R. Ghenceanu şi Augustin Cozmuţă, în articolul „Eforturi de autodepăşire”, între altele, scrie: „... Când am ajuns seara la Vişeu de Sus tocmai se petrecea un fapt de cultură: spectacol cu piesa <> ... şi am trăit bucuria reîntâlnirii cu pasionaţi animatori ai vieţii artistice vişeuane... şi am înţeles că cei din Vişeu de Sus şi-au făcut din teatru o preocupare statornică... concurând în acest fel bilanţul mult mai sărac al Teatrului Popular din Sighetul Marmaţiei şi demonstrând posibilitatea unui teatru popular şi aici. De fiecare dată, piesa inclusă în repertoriu nu se opreşte la premieră şi cele 20-25 de spectacole anual, în localităţi din judeţ şi în afara lui, sunt mărturii ale unui lucru înţeles până la capăt”.

Am mai regizat şi procese literare, precum şi brigăzi artistice de agitaţie, ori montaje literar-coregrafice.

Pedagog

2007-11-12T19:52:00.000+02:00

Considerând excursiile şcolare, printre altele, şi ca un mijloc de educaţie naţional-patriotică, de câte ori am dispus de mijloace materiale şi ne-am putut încadra în timp, am organizat asemenea activităţi. La două din ele m-aş referi mai cu seamă.

Pe una dintre ele am organizat-o cu elevii clasei a VII-a în anul 1952, pe când încă mai eram director. Excursia s-a făcut pe itinerarul: Cluj, Ciucea, Oradea, Carei, Satu-Mare, Baia Mare, Dej şi înapoi la Vişeu de Sus. Întreprinderile vizitate la Cluj, Baia Mare, Dej, etc., expoziţiile, peisajele geografice, au contribuit într-o măsură şi la orientarea profesională.

Excursia organizată cu clasele terminale ale liceului în anul 1958 (21 iulie – 7 august) pe itinerarul Vişeu de Sus, Salva, Vatra Dornei, Suceava, Iaşi, Bârlad, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Predeal, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Cluj şi înapoi la Vişeu a fost de cea mai mare durată în timp (18 zile), pe traseul cel mai lung şi cu cel mai mare număr de participanţi (80 de elevi şi profesori).

Pregătirea ei s-a făcut din timp, prin procurarea fondurilor necesare (sume realizate din carnavalul elevilor şi serbări şcolare, cu o simbolică contribuţie bănească a părinţilor cu situaţie materială mai bună). Deplasarea s-a făcut cu trenul, în vagon special atribuit de staţia CFR, vagon de clasă pe care l-am amenajat pentru dormit în timpul nopţii. Vagonul nostru era decuplat la cererea noastră în staţiile localităţilor în care aveam de vizitat diverse obiective. Cuplarea se făcea la trenuri personale indicate de noi, atât ca orar, cât şi ca itinerar.

De obicei, soseam şi opream în localitatea planificată la ore matinale. Serveam mese calde şi vizitam obiectivele până seara: muzee, monumente, parcuri, etc. Deplasarea spre oprirea următoare se făcea (în principiu) noaptea.

Opriri mai mari de douăzeci şi patru de ore am făcut pe litoral – 4 zile -, în Bucureşti – 4 zile – (aici n-am dormit în vagon, ci la internatul Kosmodemianskaia) şi pe Valea Prahovei – 2 zile.
Pentru situaţiile în care nu am fi reuşit să servim hrana caldă, cât şi pe durata mai lungă a şederii în tren, am avut rezervă de alimente la noi (roşii, telemea, pateuri de ficat, salamuri, unt, ceai, zahăr etc.).

La întoarcere, după vizitarea litoralului şi Bucureştilor, doar Valea Prahovei i-a mai înviorat pe elevi. Restul localităţilor nu mai prezentau interes deosebit (ceva în plus Sighişoara). Nici chiar seara de dans de la restaurantul Ursus din Cluj din ultima seară nu mai era atractivă.

În acelaşi an s-a organizat o excursie cu elevii mai mici, de data aceasta în sud – Oltenia, Ada Kaleh (încă exista), Banatul, au alţi însoţitori.

Cred că elevii interni (dar şi externi) n-au uitat serile distractive şi de dans organizate sâmbăta seara la internat (când la începuturi le era ruşine să danseze).

Orăşenii îşi potriveau ceasurile când internii se deplasau de la internat spre liceu, încolonaţi şi cântând marşuri sportive sau cântece patriotice, dimineaţa la ora 7,30.

Elevii găzduiţi în internat – internat mixt – ar fi dorit ceva mai multă libertate decât prevedeau regulamentele şi decenţa. Lângă noi era cinematograful la care rulau filme pentru vizionarea cărora nu aveam întotdeauna timp. Lângă noi erau şi arena sportivă şi clubul sportiv. Noi aveam jocuri de şah, dominouri, remi şi tenis de masă, dar la club se mai putea şi fuma, iar unii preferau vizionarea filmelor în loc să stea la meditaţie pentru pregătirea temelor de casă. Luaţi de scurt să motiveze absenţele de la programul obligatoriu, legat de ore fixe, grăbiţi, dădeau un răspuns fabricat pe loc. În cele mai multe cazuri, cunoşteam şi noi motivele absenţelor. Deseori, cunoscând că nu spuneau adevărul, ziceam: „- Altă minciună să ne spui! Asta nu ţine!” Şi dacă vedeau că nu sunt crezuţi şi bănuiau justificările lor nu pot fi crezute, se hotărau să spună adevărul. Sancţiuni nu prea erau, doar jena de a fi observat că nu s-au purtat corect.

Tineri simpatici, plini de viaţă, săvârşeau destule boacăne, mai uşoare sau mai grave. Se aşteptau să fie apostrofaţi de director sau de diriginţi; se aşteptau să fie discutaţi în conferinţa profesorală, poate chiar eliminări, dar nu se întâmpla nimic. Directorii şi diriginţii erau cadre tinere, cu vârsta aproape de a elevilor mai mari. Ei erau informaţi despre bazaconiile săvârşite de elevi, pentru ca elevii să fie mai bine cunoscuţi şi pentru a avea teme pentru orele educative. Noi ştiam multe, dar vorbe puţine. Elevii credeau că „moşul” care e mereu cu ei nu-i reclama diriginţilor şi directorului, pentru care, deşi nu-l iubeau prea mult, îl respectau şi îl ascultau.
Datorită pregătirii militare, a participării la război, a experienţei dobândite, am fost solicitat să predau la ultimele clase cunoştinţe de ALA (Apărare locală antiaeriană). Disciplina pe care o pretindeam, disciplina şi cunoştinţele predate, i-au făcut pe elevi şi profesorul de limba română să găsească o asemănare între mine şi un erou din literatură: Moş Teaca, eroul lui Constantin Bacalbaşa.

Desigur, acest supranume circula cu discreţie. Eu am aflat aceasta destul de târziu şi mi s-a spus fără răutate, şi nu pentru reproş. Pe această temă ne-am amuzat copios la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Absolvenţii au acum vârsta moşului şi au fost invitaţi sa preia prerogativele...

Organul raional de partid, cât şi cel orăşenesc mă solicitau deseori să ajut la redactarea unor materiale. Acolo erau mulţi, dar ştiinţă de carte era mai puţină. Toţi ştiau să dea dispoziţii, să pretindă, să critice, dar la redactarea unor materiale ca: dări de seamă trimestriale sau pentru conferinţele anuale, rapoarte, informări, cuvântări ocazionale (sărbători naţionale, aniversări), acolo erau mai puţin pricepuţi, agramaţi, etc., dar şi mai comozi.

Greutatea consta nu numai în asigurarea unei clarităţi a exprimării, dar şi asigurarea conţinutului adecvat şi a purităţii ideologice. Exprimarea liberă, mai colorată şi în limbaj mai elevat nu era recomandat, drept care şi redactorii şi-au adaptat stilul, şi-au însuşit „limbajul de lemn”.

Pensionar...

2007-11-12T19:48:00.000+02:00

Ca pensionar, am lucrat în funcţia de contabil al liceului. Continuare unor lucrări de îmbunătăţiri şi amenajări începute ca director au constituit în continuare preocuparea mea, cu atât mai mult cu cât noul director era puţin familiarizat cu problemele specifice şcolii.

Noua ocupaţie nu era din cele mai plăcute.

Salarizarea cadrelor didactice, a personalului administrativ şi de serviciu era sarcina prin care aveam contact mai strâns cu foştii colegi de muncă.

Gestionarea burselor de hrană, de merit sau de îmbrăcăminte (câte erau), ocaziona relaţii cu părinţii sau elevii bursieri.

Aprovizionarea internatului şi execuţia mijloacelor extrabugetare cereau consum mai mare de energie. Distribuitorii, mânuitorii, preparatorii hranei erau tentaţi să dijmuiască, să creeze plusuri pe care să şi le însuşească. Cele mai tentante alimente erau uleiul, zahărul, untul şi carnea. Principalii amatori de ciupeli erau administratorul, magazionerul şi bucătăresele. Principalii păgubaşi erau elevii.

În internat erau multe improvizaţii. La început, primii interni au dormit pe paturi comune, pe paturi aduse de părinţii lor. În perioada când de pe dealuri curgeau şuvoi spre şcoala cu internat, un părinte (Radu) se prezintă cu trei copii, o fată şi doi băieţi. „I-am adus aici să înveţe, să nu crească acasă <>” „Nu avem paturi. Unde-i culcăm?” Peste câteva ore vine din nou şi spune că a rezolvat problema. Găsise o masă mai lungă, reformată, la care lipsea tăblia, dar păstra sertarul. „Vor dormi pe paie, că aşa au dormit şi acasă.” „Bine, dar sunt trei.” „Împreună au dormit şi până acuma.” I-am explicat că fata trebuie să doarmă în camera fetelor şi trebuie să-i despart.

Între timp – cu anii – am confecţionat paturi supraetajate, apoi am fost dotaţi cu paturi de lemn individuale şi câteva dulapuri.

Din hesian şi pânză albă (metraj) primite de la Secţia regională de învăţământ am confecţionat în cursul vacanţelor saltele (saci umpluţi cu paie) şi cearceafuri, feţe de pernă, etc. Pe măsura trecerii timpului, ne îmbunătăţeam condiţiile de cazare.

În sălile de învăţământ am construit sobe de teracotă în locul celor de tuci. În unele săli cu duşumele prea uzate, duşumelele au fost înlocuite. Instalaţia electrică, ce era suferindă şi din cauza uzinei care nu furniza curent corespunzător, a fost îmbunătăţită.

***

Lumea se obişnuise că pentru rezolvarea tuturor sarcinilor materiale să se facă apel la mine. Aceste practici au devenit epuizante pentru mine. Având perspectiva eliberării de către grăniceri a fostului local al gimnaziului, am insistat pe lângă organele locale pentru retrocedarea pentru nevoile învăţământului a acelui local. În acest scop, aveam opoziţia secţiei sănătăţii, care voia să deschidă o policlinică. Argumentele învăţământului erau mai convingătoare. Preşedintele raionului a recurs la măsuri de intimidare. A trimis căruţele raionului să-mi care bagajele la o clădire pe arena sportivă pentru a elibera bucătăria şi camera de locuit în scopul sporirii spaţiului de cazare a elevilor. Măsura a fost contramandată de organul colectiv, iar clădirea eliberată de grăniceri a fost retrocedată învăţământului. Au urmat reparaţii capitale, amenajări, dotări şi elevii interni au fost aduşi de acum într-un singur local – cu dormitoare şi cantină – în condiţii mai omeneşti.

Epuizantele hărţuieli în vederea realizării problemelor administrative m-au făcut să urăsc munca administrativă. Pe lângă oboseala determinată de munca administrativă, faptul că nu mai lucram cu elevii în clasă era riscant pentru mine. După o anumită legislaţie, cel ce nu lucrează la clasă mai mult de trei ani, pierde calificarea de cadru didactic. Pentru revenirea în învăţământ era necesar un nou examen profesional.

Deşi salariul contabilului era mai consistent ca al pedagogului (cu ceva), am preferat funcţia de pedagog al liceului, pentru care am solicitat aprobarea noului director, cerere care a fost aprobată (1957).

Anul 1952

2007-11-12T19:40:00.000+02:00

În toamna anului 1952, şcoala se dezvolta. Se înfiinţează liceul. Problemele de cazare şi hrană se menţin la alt nivel. Elevii din liceu provin din toate comunele raionului. Dacă problemele materiale reuşim de-acum să le rezolvăm, apar altele, de altă natură. În întreg colectivul de peste 30 cadre didactice nu era decât o profesoară cu studii superioare, a cărei specialitate era psihologie-pedagogie, dar care preda matematica. Cu cadrele folosite la ciclul gimnazial, am încercat rezolvarea predării şi la clasa a VIII-a (cu măriri de sarcini şi efort de restructurare a cunoştinţelor).

Noua activitate de pionierat (înfiinţarea liceului, noile probleme ivite, vechile necazuri încă incomplet rezolvate şi inerţia sau chiar lipsa de bunăvoinţă a unor cadre din organul raional mi-au cerut o muncă epuizantă. Crezând, în octombrie, că şcoala poate începe în condiţii satisfăcătoare (aveam acum şi ceva cadre, şi câteva manuale), am primit aprobarea sa-mi iau concediul de odihnă pe care l-am efectuat la preventoriul din Timişul de Sus.

În vilele în care eram cazaţi se spune că au fost ţinuţi şi „prizonerii de război” - aviatori americani – din cel de-al doilea război mondial. Asemenea viaţă de prizonier parcă aş fi suportat şi eu. Camere spaţioase, aerisite, luminoase, cu perspective spre munte, cu ferestre spre cetina de brad, având confort modern. Mâncarea bună, suficientă – prea suficientă pentru pretenţiile mele. Dispensarul, clubul, biblioteca, plimbările la Predeal şi scurtele plimbări pe poteci de munte, toate completau în mod fericit confortul şi buna dispoziţie. Un neajuns totuşi a fost: aveam mereu senzaţia că mi-e frig (în cameră).

La plecare mi se face un nou control medical. Sunt întrebat ce leziuni am avut şi-i spun doctorului de infiltratul subclavicular drept, fericit că – credeam eu – nu se mai vede nimic. „Dar la stânga, aţi avut ceva?” „Nu, de ce?” „Acum, aveţi şi acolo.” Am simţit că mă ia căldura şi încep să transpir. „Şi, cam ce se vede?” „O mică cavernă. Nu vă speriaţi! Mergeţi la Cluj şi acolo o să rezolvaţi totul!”

Întors acasă am cerut medicului specialist să-mi facă trimiterea la Cluj. Acesta voia să merg la Bixad… Medicii cunoscuţi au venit la radioscopie pentru a vedea „spectacolul cu caverna”. Înainte de plecare la preventoriu nici unul nu văzuse nimic.

Şeful secţiei sănătăţii s-a hotărât cam greu şi i-au trebuit câteva zile până să se hotărască, timp în care am stat tot timpul programului la dispensar, deranjând.

Ajuns la Cluj, la clinica ftiziologică mi s-a spus că n-au paturi libere. A trebuit să constat că o „pilă” sau o „relaţie” nu strică. Era de serviciu Dr. G. Petrescu. Ne cunoşteam din satul natal. Acesta a dispus introducerea unui pat pe terasă într-un salon de unde – în perspectivă – se pregătea o ieşire. „Peste o zi, două, vei ocupa patul lui”. Aşa am fost internat la sfârşitul lui octombrie.

Controale, fişe, anamneză, diagnostic, recomandări, etc.

În a doua săptămână, încercarea reuşită de instituire a pneumotoraxului. În a doua lună, operaţia Jakobeus (!) pentru desprinderea pleurei de coaste. Antibiotice mai puţine, dar ca să zicem că am primit şi medicamente, ni se dădeau polivitamine şi codeina. Fiind o bună parte din timp „pozitiv”, mi s-au repartizat şi pastile PAS. În timpul internării eram vizitat de familie, care aducea suplimente alimentare (deşi nu eram flămânzi).

Nu uit atitudinea profesorului Dr. Danielo, şeful catedrei de ftiziologie, care, în timp ce făcea vizită prin saloane însoţit de studenţi, prezenta cazul meu ca un caz foarte grav şi periculos din punct de vedere social. Motiva apariţia bolii TBC la generaţii de copii datorită faptului că în şcoală lucrează cadre didactice bolnave, care infectează şcoala. O fi avut el dreptate, dar în şcoală aveam mulţi copii proveniţi din mediu TBC cărora le dădeam burse. I-am găsit acolo… deci, în afară de directorul liceului, trebuie să mai fi fost şi alte surse de infecţie TBC. În acelaşi salon cu mine se găsea şi un salariat al clinicii. Într-o discuţie contradictorie, afirma că noi, bolnavii, nu suntem recuperabili. Nu mă gândeam la mine, dar simţeam că nu are întru totul dreptate. Am strigat nervos: „Dacă lucrurile stau aşa, ce rost are clinica de ftiziologie şi catedra lui Danielo? Numai ca să spună studenţilor de unde se îmbolnăvesc elevii? Dacă ar fi aşa, în locul catedrei lui ar fi mai util un centru de instrucţia tragerii. În loc de profesor, ar fi mai util un plutonier major, bun trăgător. Restul personalului să fie înlocuit cu câţiva trăgători. Unde vor găsi oameni tuşind şi, mai ales, cu BK pozitivi, să-i pună la zid şi să lichideze focarele… Fără multă teorie.” Cu certitudine, pacientul respectiv a spus acest lucru medicului primar şi acesta, profesorului. De atunci a avut altă atitudine când trecea pe la patul meu. Studenţilor le-o fi spus acelaşi lucru – era sarcina lui s-o facă – dar nu în faţa mea.

După patru luni de spitalizare, m-am întors acasă. Mi s-a acordat concediu medical. Pentru aşa suferinţe se acordau concedii lungi (boala se vindecă încet).

Am făcut şase luni de concediu medical. Am crezut că e mai nimerit să mă pensionez de boală, până când mă voi mai consolida. Ca urmare, am solicitat pensionarea. Comisia de expertiză a aprobat pensionarea cu obligaţia revizuirii după şase luni.

De la această dată a încetat funcţia mea de director al liceului (funcţie pe care practic nu o prea îndeplineam de un an).

Anul 1951

2007-11-12T19:34:00.000+02:00

La începutul verii anului 1951, iarăşi sunt chemat şi dat la dispoziţia altei instituţii. Sunt concentrat în scopul de a conduce un centru militar de vize a livretelor militare. În oraş au fost înfiinţate 3 asemenea centre, puse sub conducerea Comisariatului militar raional. Într-o dimineaţă, pe când îmi făceam toaleta, am observat urme de sânge în spută. Plecând la serviciu, am mai controlat sputa. Erau urme de sânge proaspăt, ceea ce mă pune pe gânduri. Lucram vis-à-vis de spitalul regional. Întreb pe directorul spitalului, pe care l-am văzut întâmplător, dacă poate să-mi facă o radioscopie. „Chiar acum, dacă doriţi”, mi-a răspuns. După control, spune: „Pregătiţi-vă să daţi în primire! Aţi scăpat de armată!” Făcându-mi-se propunerea de a mă activa, având în vedere marile avantaje în comparaţie cu învăţământul, nu m-am declarat de acord. Eram sătul de militărie, chiar dacă trăiam mai modest. La observaţia medicului cu privire la „scăpare” m-am bucurat, dar nu-mi era indiferent motivul. Dânsul a sesizat „un infiltrat subclavicular drept”, deci TBC pulmonar. Nu l-am luat în serios. Am consultat un alt medic mai în vârstă. Acelaşi diagnostic. Raportând la comandant, am fost trimis la Bistriţa la spitalul militar. Aici mi s-a spus: „Avem indicaţii să nu speriem pacienţii, dar eu aş vrea să vă sperii puţin. Luaţi în serios situaţia. Veţi face o cură sanatorială de 6-8 săptămâni, apoi vom vedea. Să fim optimişti!”

Am urmat sfaturile. Hemoftizia a mai durat câteva zile, până am ajuns la sanatoriul Toria. Întors din sanatoriu, în concediu de boală fiind, am ajuns toţi la concluzia că nu voi mai putea face muncă de teren, că va trebui să trec într-un loc de muncă mai liniştit. Continuând concediul medical, am fost transferat ca director la Şcoala Nr.1 din Vişeu de Sus. Schimbând locul de muncă, fiind şi degrevat de munca la clasă, m-am mai înviorat.

Curios este faptul că această deteriorare sanitară apărut nu în timpul unui efort prelungit, ci chiar atunci când lucram în condiţii mai bune. Mai puţin efort fizic, mai bine şi la timp alimentat, mai puţină solicitare nervoasă şi totuşi, boala care a lucrat insidios, s-a arătat abia acum. Urmările războiului, ale eforturilor fizice la secţia învăţământ, şi-au spus cuvântul. La Borşa şi Baia Borşa, la Moisei, cu puţine excepţii, se putea merge pe şosea, dar pe jos, pe drumuri desfundate, pline de noroi sau înzăpezite, pe vreme bună, pe ploaie sau ninsoare, pe ger sau caniculă, căci mijloace de transport în comun, pe atunci, nu erau. La Crasna şi Poienile de sub Munte nici măcar drumuri nu erau spre posturile împinse sau şcolile periferice. Trebuiau încălecate dealuri, trebuiau coborâte văi… Mâncare nu se găsea pentru a putea fi cumpărată. Să găseşti câţiva biscuiţi într-o cooperativă era o fericire. Pe lângă uzura fizică, se adaugă şi uzura nervoasă. Foarte multe probleme trebuiau rezolvate urgent, dar rezolvarea se realiza lent. Sau nu se realiza.

Problema copiilor neşcolarizaţi se rezolva anevoios. Şi numai parţial. Pe plaiuri muntoase, prin terenuri acoperite, prin vremuri nefavorabile – ploi, viscol – chiar cu riscul întâlnirii unor animale periculoase, elevii nu-şi asumau orice risc. La acestea se mai adaugă şi lipsa de încălţăminte. (Uneori aceeaşi pereche de opinci era purtată alternativ de doi fraţi, care mergeau la şcoala unul de dimineaţa şi altul după-masa.)

La o şedinţă la comitetul raional unde am prezentat o dare de seamă, subliniind greutăţi pe care nu le puteam rezolva, secretarul adjunct de partid – fost elev al meu, dar care nu a terminat ciclul primar – mi-a spus în plen: „Ce-ai vrut, să-ţi dau maşina mea să-ţi ducă copiii la şcoală?” Pasămite maşina – un ARO – era a lui, iar copiii neşcolarizaţi erau ai mei.
Nici pentru obţinerea unor localuri în vederea deschiderii internatelor şi cantinelor n-am găsit suficientă înţelegere întotdeauna. În perioada proletcultistă, în general, n-am primit ajutorul organului cu suficientă bunăvoinţă.

***

Trecut la Şcoala Nr. 1, credeam că, nemaiavând probleme de teren şi având asigurarea formată a ajutorului ce l-aş putea primi de la organul raional, după epuizarea concediului medical, în decembrie 1951 am început munca la această unitate şcolară.

Realizarea unei mari proporţii de şcolarizaţi era în funcţie de capacitatea de cazare şi hrană. Subsolul şcolii, care era destul de spaţios, servea drept depozit de lemne, mobilier reformat, etc. Cu sprijinul părinţilor, am amenajat o cantină, cu magazii, bucătărie şi sală de mese la care puteau servi masa circa 100 elevi într-un schimb. Pentru aceasta a fost nevoie de cherestea, ciment, tâmplari, dulgheri, etc. Muncile calificate trebuiau plătite. A trebuit refăcută instalaţia electrică. Pentru acoperirea cheltuielilor de procurare a materialelor, cât şi plata manoperei, pe lângă prevederile bugetare foarte modeste, am recurs la contribuţia părinţilor, la care am găsit multă bunăvoinţă.

Faptul că hrana se servea în mod gratuit – costul fiind acoperit din bursele de întreţinere – în afara copiilor care au început să curgă şuvoi de pe dealuri pentru a fi găzduiţi, hrăniţi şi şcolarizaţi pe gratis, au cerut găzduire şi copiii din apropierea şcolii, săraci, orfani şi din familii dezorganizate. Spaţiul disponibil a fost ocupat până la refuz. Dormeau doi (şi chiar trei) copii mai mici într-un pat improvizat. Copiii veniţi în asemenea condiţii nu aveau nici măcar lenjerie de corp, pentru schimb… Ca un paliativ, am folosit clădiri libere în localitate sau care se puteau elibera: fostul atelier de tâmplărie a comraiprodului, fosta „sală-restaurant” a unei cârciumi, locuinţa Mihalca., fosta sală de şedinţe a Sfatului raional, casa lui Cucu, etc. Concomitent, dar mai ales alternativ, ne-am servit de aceste posibilităţi până când ni s-a permis să ocupăm o fostă sinagogă, în care am construit paturi supraetajate.

Înfiinţarea Şcolii Nr. 4 din Valea Răului, a şcolii de la Valea Rea, a postului împins la Gurguieta, cât şi dezvoltarea şcolii de la Valea Scradei, au uşurat problema cazării numărului mare de copii de la periferii… Dar…

Inspector

2007-11-12T19:29:00.000+02:00

O primă preocupare pe care am avut-o în calitate de şef al secţiei învăţământ a raionului Vişeu a fost cunoaşterea realităţilor din această zonă (zona plasei Vişeu). Localuri corespunzătoare de şcoli se găseau în fiecare comună, dar cuprinderea tuturor copiilor în aceste localuri nu era posibilă. Peste 3500 copii erau neşcolarizaţi.

Cuprinderea lor în şcoală impunea găsirea unor noi localuri de şcoală, mobilier, dar mai ales cadre didactice. În majoritatea acestor comune, populaţia era răspândită în diverse cătune, pe văi, pe dealuri, departe de localul din centrul comunei. O răspândire enormă aveau copiii din Borşa, din Poienile de Sub Munte şi din Crasna. Aducerea lor la şcolile centrale era imposibilă. Aceşti copii proveneau din familii nevoiaşe. Erau rău îmbrăcaţi şi, majoritatea, desculţi.

Măsurile luate în vederea cuprinderii tuturor copiilor de vârstă şcolară (sau cel puţin majoritatea lor) în şcoli şi închiderea robinetului care regenera analfabetismul, s-au concretizat în:

1. Înfiinţarea cu sprijinul Secţiei Învăţământ regionala Rodna, cu sediul în Bistriţa a 7 internate şcolare pentru copiii cu domiciliul în afara satelor. Aceste internate însă au făcut servicii mai mari şcolilor cu şapte clase, care cuprindeau şi alte comune.

2. Înfiinţarea (sau dezvoltarea celor existente) în satele sau cătunele îndepărtate a unor şcoli noi, în case particulare închiriate, sau împingerea unor posturi spre aceste periferii.

3. Selectarea şi angajarea de cadre didactice suplinitoare, cetăţenii mai răsăriţi din sectoarele respective.

4. Acordarea de burse în bani pentru cei ce erau internaţi sau pentru cei proveniţi din familii nevoiaşe, familii descompuse sau din cei cu boli cronice etc.

5. Acordarea de burse în îmbrăcăminte.

Măsurile prevăzute la punctele 3 şi 4 au fost parţial rezolvate cu ajutorul Ministerului şi al Secţiei regionale. La realizarea măsurilor prevăzute la punctele 1-3 s-a recurs la organele locale, care au înţeles sau n-au înţeles aceste deziderate.

La secţia de învăţământ raională mai era un inspector şcolar şi un referent. Cu mari greutăţi şi întârzieri am reuşit să realizăm o parte bunişoară din sarcinile propuse. Şi aici au apărut unele situaţii anecdotice – ca să nu le spunem dramatice. Astfel, în Borşa am reuşit să avem şcoli în toate cătunele, răspândite pe zeci de kilometri. În sectorul Runc, pe pantele Pietrosului către poale, cu greu s-a găsit o casă care avea spaţiu excedentar (în sensul că se puteau dispensa de o cameră) ce putea fi închiriat. În casa respectivă, fiul gazdei nu făcuse nici un an de şcoală, dar ca autodidact scria, citea şi socotea. Ei n-au nevoie de chirie, dar să-l angăjăm pe Grec Mihai Belei învăţător, iar pe mama-sa îngrijitoare de curăţenie. În situaţia existentă era convenabil pentru noi. Mihai, fost analfabet, apoi autodidact, nu ştie pedagogie, dar va şcolariza peste douăzeci de copii, învăţându-i carte după priceperea lui.

În comuna Crasna am înfiinţat 5 şcoli periferice pentru o populaţie puţin numeroasă. În cătunul Hrehoreţ am închiriat o cameră într-o casă pe deal. Gazda făcea focul cu lemnele ei şi întreţinea curăţenia. Pentru asta primea o sumă forfetară. Învăţătorul , ţăran cu 4-5 clase, nu avea cameră de locuit. Camera închiriată pentru şcoală i-a servit şi drept dormitor. Tabla şcolară era pe cuptor, rezemată de horn. Copiii – pentru a scrie pe tablă – trebuia să treacă prin patul dascălului şi să se urce sau să se întindă spre a ajunge la tablă. În situaţii mai urgente, învăţătorul ţinea elevul în braţe până scria pe tablă cele cerute. De ce patul în clasă? Pentru că afară nu era loc drept şi nici acoperit…

La Poienile de Sub Munte am împins posturi în asemenea situaţii în şapte cătune. La Pentaia, camera închiriată nu permitea şi instalarea unei table de scris care ar fi încurcat intrarea şi ieşirea din clasă. Învăţătorul şi elevii se serveau de tăblia uşii în loc de tablă. Odată găsindu-mă în clasă, aşteptând să vină şi inspectorul de limba ucraineană, învăţătorul rezolva o problemă. Vorbind cu clasa, din când în când scria pe tablă (uşă). Inspectorul ucrainean, auzind discuţii, a deschis uşa fără zgomot, dar dascălul cu creta a întins mâna spre tablă fără să întoarcă şi capul. Era să scrie pe faţa lui. Elevii care erau cu faţa spre uşă au izbucnit în râs spontan. Atunci a văzut şi propunătorul situaţia anecdotică în care se găseau…

Tot la Poieni era să fim acuzaţi cu inspectorul ucrainean de pactizare cu „duşmanul de clasă”. Postul de la Uloha funcţiona într-o cameră închiriată, cu un geam mic, cu pământ pe jos, cu ieşirea direct în câmp (margine de pădure). Dascălul s-a plâns de condiţiile slabe. Am întrebat dacă nu s-ar găsi alt local. „Este, ni se spune, un chiabur care dispune de trei case. Cea de pe deal – deci din sectorul şcolii – este cu duşumele şi luminoasă, dar locuieşte acolo chiaburul. El ar putea fi evacuat şi să locuiască mai în vale.” Ne-am deplasat cu colegul la chiabur, neînsoţiţi de nimeni, pentru a nu vedea că a fost reclamat. Am găsit o cameră, dar numai una. Avea duşumele. În casă un pat cu picioare înalte, cu un cearceaf gros de cânepă care acoperea parţial paiele libere. Un loc de perne, un sac de paie. Gazda (soţul nu era acasă, iar când a aflat de la vecini că are musafiri, s-a ascuns), deci soţia, era gravidă, iar prin casă circulau trei copii mărunţi, sub 5 ani, cu cămăşuţe de cânepă, rupte la poală şi desculţi, toţi. Colegul a vorbit cu gazda în limba ucraineană (altfel cred că nu ştia). Servind copiii cu cartofi fierţi la coajă, puşi într-o trocuţă de lemn, cu slatină (saramură), a apărut atunci de sub pat un purceluş care s-a oferit să mănânce cartofi împreună cu copiii. Casele celelalte erau mai rele şi neterminate, drept care nu se puteau muta acolo. Am oferit copiilor „chiaburului” lei mărunţi şi bomboane, urându-le „zdarove”…

În urma măsurilor luate (internate, case particulare închiriate, burse de întreţinere, cadre „improvizate”), şcolarizarea s-a îmbunătăţit simţitor, frecvenţa de asemenea, dar calitatea învăţământului mai suferea acolo unde lipseau cadre calificate.

Acţiunea de alfabetizare încă suferea. Marea parte a analfabeţilor locuiau departe de centrele şcolare, deci în locuri greu accesibile cadrelor de la şcoli. Au fost cu timpul angajate cadre necalificate care locuiau în sectoarele respective…

Schimbări

2007-11-12T19:25:00.000+02:00

Ne apropiem de încheierea anului şcolar 1949/1950. Primind un ordin de la Comitetul Provizoriu al plasei Iza, din Dragomireşti, prin care mi se punea în vedere să predau direcţiunea şcolii în termen de 48 de ore colegului Zamfirescu Titus, iar eu să mă prezint la centrul de plasă pentru a lua în primire conducerea Secţiei Învăţământ şi Cultură, m-am conformat acelui ordin.

Îmi amintesc că în 1947 am fost rugat să mă mut la Sighet pentru a conduce Sindicatul judeţean pentru învăţământ. Am fost ales preşedinte, dar nu m-am mutat la Sighet, drept ca un „şugubăţ” mi-a zis „preşedintele fantomă”. Bine-nţeles că la următoarea adunare generală a fost ales altul.

Prefectul judeţului din acea perioadă, Nicolae Vancea, m-a rugat să preiau conducerea Direcţiei Comerciale a judeţului, deoarece nu găseşte om de încredere. Tratativele au durat peste o lună. Nu am acceptat, sub motiv că nu mă pricep la aşa ceva, deşi între timp o perioadă am făcut şi contabilitatea cooperativei de aprovizionare şi consum din Săcel, contribuind la dezvoltarea şi întărirea acestei cooperative. Acest fapt l-a supărat pe prefect. Faptul că refuzam avansuri şi sarcini în afara comunei i-a pus pe „unii” să gândească şi să aprecieze că aş fi „suspect”…

Pentru a nu risca, am „executat ordinul” primit de la Comitetul Provizoriu şi am luat în primire Secţia Învăţământ şi Cultură, Dragomireşti.

În calitate de şef al Secţiei Învăţământ şi Cultură sau „inspector”, cum le plăcea multora să zică, în perioada 31 mai-15 iunie am efectuat câteva inspecţii unor cadre necalificate, în vederea titularizării lor. Boacăne destule făceau acestea. Exemplu: în Dragomireşti la o oră de aritmetică la clasa a II-a, elevii care rezolvau o problemă la tablă concomitent cu clasa, au greşit rezolvarea, obţinând un rezultat greşit. O elevă care a lucrat independent, înaintea celor de la tablă, a obţinut alt rezultat (pe cel bun). „Doamnă, mie mi-a dat alt rezultat”, a spus mergând la catedră cu caietul ei. „Treci la loc şi fii mai atentă, că ai greşit!” Eleva a plecat amărâtă la loc, căutând spre mine jenată. I-am văzut rezolvarea. Era corectă. La terminarea orei am întrebat-o: „Cum te cheamă?”, „Ciolpan…”(?), „Fii liniştită! Ai lucrat bine. Ceilalţi au greşit.”

Am vizitat apoi toate localurile de şcoli din raza plasei Iza, spre a vedea condiţiile materiale existente, pregătirile pentru noul an şcolar, planurile de şcolarizare, nevoile de cadre didactice. Locuinţă nu mi-am găsit. Făceam naveta la Săcel unde-mi rămăsese familia. În noaptea când nu aveam mijloace de transport, dormeam în sediul Comitetului Provizoriu, jos sau pe o canapea ruptă şi la lemnărie, şi la arcuri, şi la înveliş.

Spre toamnă se vorbea despre reforma administrativă, de raionare. Se făceau dosare de cadre pentru raionul Vişeu ce urma să cuprindă şi comunele din plasa Iza. Am fost „selectat” şi întrebat dacă la raion prefer învăţământul sau cultura. Bine-nţeles că am optat pentru învăţământ.

Şcoala din Săcel

2007-11-12T19:23:00.000+02:00

În anul şcolar următor am rămas singurul calificat din şcoală. În al treilea an de muncă la şcoala din Săcel, am mai primit încă două cadre calificate. Anii aceştia au fost anii de sărăcie, secetă şi mizerie. Prin UNESCO s-au primit ajutoare în alimente, alimente ţinute la dispensarul uman, până doctorul a făcut inventarul şi trierea. Atribuindu-ni-se şi nouă, am servit suplimente de hrană elevilor celor mai nevoiaşi. (Poate că nu-i lipsit de interes când vrem să cunoaştem condiţiile de trai a unei părţi a populaţiei. Veneau unii la şcoală cu cartofi copţi în spuză sau fierţi la coajă, pe care îi scoteau din sân în pauză şi-i consumau săraţi sau cum se nimerea). Când au năvălit şoarecii şi şobolanii peste alimentele blocate la dispensar, medicul s-a hotărât să transfere la şcoală tot ce a rămas. Din mălaiul adus (care începea să se strice) s-a făcut mămăliga, care, combinată cu margarina, era consumată de elevi la ora 11 cu numele dat de ei „balmoş”… Medicul a fost ridicat într-o noapte. Nu ştiam de ce. Mai târziu am aflat că era în legătură cu spionii paraşutaţi.

Între timp, în raza hotarului comunei au fost atacate lucrările de constituire a liniei ferate Salva-Vişeu. Elevii erau în contact cu muncitorii de pe şantier. Am vizitat puncte de lucru, la viaducte, la tuneluri, etc. Copiii învăţau cântece de la brigadierii ce organizau şi programe artistice. O perioadă când nu am folosit toate sălile de învăţământ, am închiriat pentru birouri localul nr. 2. În contul chiriei au executat însemnate îmbunătăţiri localului, de care am beneficiat după evacuarea lor. Ne-au reparat băncile vechi şi ne-au confecţionat bănci şcolare noi pentru o sală de clasă, precum şi bănci lungi şi unele taburete pentru sală în care desfăşuram programe artistice pentru populaţie.

În toamna anului 1948 a venit reforma învăţământului. Din nou mi-a venit sarcina să încep cursurile clasei a V-a. Am apelat la o serie de părinţi ai căror copii întrerupseseră şcoala. Am reuşit să alcătuim această clasa, dar profesori, de unde? Am păstrat pentru mine o catedră şi jumătate cu principalele obiecte la care n-a prea vrut lumea să se angajeze, apoi am repartizat muzica, educaţia fizică, desenul, lucrul manual ca ore suplimentare colegilor de la clasele I-IV. De asemenea o suplinitoare basarabeancă ce zicea că cunoaşte limba rusă a luat şi orele de limba rusă la clasa a IV-a şi a V-a, tot ca ore suplimentare. Pentru orele de limba română am mai găsit bunăvoinţa unei colege calificate care lucra la clasele mici. Matematica, botanica, istoria şi geografia mi-au revenit, împreună cu alte activităţi. Munca era istovitoare. Cunoştinţele proprii trebuiau reîmprospătate, dar unele trebuiau restructurate. Era necesară altă interpretare a unor fenomene, a unor date, a unor fapte istorice. Elevii care rupseseră oarecum contactul cu şcoala şi interpretarea unor date într-un chip nou, se acomodau mai anevoie, iar rezultatele apăreau modeste.

Au urmat cursuri I.C.D. la centrul de judeţ în timpul vacanţei, pe plan central, la Predeal, apoi Curtea de Argeş.

Concomitent cu munca la clasă trebuiau îndeplinite şi numeroase sarcini obşteşti. Una din sarcinile principale ale cadrelor didactice era şi problema alfabetizării. Centrele de alfabetizare le-am organizat şi la şezătorile săteşti. Numărul celor adulţi care însuşeau meşteşugul scrisului şi al cititului nu era prea semnificativ, dar era totuşi.

Necazul era că nu toţi copiii erau şcolarizaţi, iar unii urmau câteva clase, dar nu mergeau până la absolvirea ciclului primar. Aceştia sporeau de jos în sus numărul neştiutorilor de carte. Când am reuşit să şcolarizăm toţi copiii, iar cei vârstnici au mai decedat, numărul analfabeţilor a scăzut, dar nu a dispărut.

***

Reluarea lucrărilor pe şantierul Salva-Vişeu, întâi prin secţia de studii şi sondaje, apoi în anii următori prin secţia de lucrări speciale, a schimbat radical ritmul şi viaţa satului. Brigăzi de voluntari cuprinzând sute şi sute de tinere sau tineri, cazaţi în barăci special construite, plecau sau se întorceau dimineaţa, la amiază sau seara, încolonaţi, mărşăluind în cântece tinereşti, „revoluţionare”. Cântecele lor se amestecau cu zgomotul betonierelor, cu bubuitul sunetelor mecanice, cu bubuitul exploziilor de dinamită a excavărilor în roca tare, cu claxoanele şi bâzâitul celor peste o sută de camioane care transportau materiale, scule, unelte sau oameni la locurile de muncă. În afara brigăzilor de tineret voluntar, munceau aici mii de muncitori, în cea mai mare parte necalificaţi, maiştri, tehnicieni şi oameni cu înaltă calificare.

În această perioadă a crescut şi numărul copiilor şcolarizaţi. A sporit şi numărul cadrelor didactice. Am reluat activitatea şi în localul nr.2. Dezvoltându-se învăţământul, am avut nevoie de alte săli de clasă. Fosta şcoală confesională a fost naţionalizată. Avea o singură sală de învăţământ şi camere de locuit. Am apreciat că aici s-ar mai putea amenaja o sală de clasă. Prin munca voluntară a cadrelor didactice, am demolat ziduri interioare, am zidit alţi pereţi şi am amenajat astfel două săli de învăţământ şi camere de locuit. Nu prea am fost noi meşteri şi nici materialele necesare nu prea ne-au fost la îndemână, dar am reuşit în tentativa noastră.

O veche clădire particulară, de-acum abandonată, care a servit oarecând învăţământul. Stătea în mijlocul satului, devastată de uşi, ferestre, duşumele, etc. Tot prin muncă voluntară s-a amenajat o sală de spectacole, cu scenă, bănci. Aici am desfăşurat programe artistice-culturale cu formaţii de elevi, apoi de adulţi, formaţie de dansuri populare, grup coral, echipă de teatru, etc.

Aici am organizat unele petreceri (aşa-zise baluri cu intrare). Am realizat şi unele fonduri necesare pentru noi amenajări sau pentru acordarea unor ajutoare copiilor săraci. Sindicatul C.F.R. al şantierului, sector Săcel, ne-a chemat la întrecere pe cei din sat. Am acceptat chemarea la întrecere. Programele le-am prezentat alternativ în zile de repaus, iar petrecerile erau comune în ajun de sărbători.

În cadrul relaţiilor mai strânse dintre şcoală şi şantierul de construcţii a liniei ferate, credem că ar trebui să amintim înfiinţarea Şcolii Elementare C.F.R. Darea în exploatare a noii linii Salva-Vişeu ce urma să aibă loc, ridică şi necesitatea unui lot de cadre de specialitate care să deservească această noua linie. Bine-nţeles că, cunoştinţele de specialitate erau predate de personal calificat în acest sens, dar cunoştinţele generale au fost predate – la propunerea conducerii şantierului – de către cadrele didactice, contra cost. Au fost pregătiţi aici o serie de tineri sau şi puţini mai vârstnici, pentru meseriile de acari, revizori de linie, paznici, magazioneri.

Către sfârşitul anului 1949, această linie a fost dată în exploatare, numărul cel mare de muncitori şi specialişti mutându-se pe alte şantiere. (unii chiar la Canalul Dunăre-Marea Neagră) Au rămas detaşamente de finisare şi consolidare a punctelor mai sensibile. Bunele noastre relaţii au continuat.

După război

2007-11-12T19:21:00.000+02:00

1945-1950

Întoarcerea la Săcel a avut loc în luna mai. Fiind desconcentrat (demobilizat) ar fi fost cazul să mă prezint la post la meseria civilă. Anul şcolar era pe sfârşite. Preluarea pentru 2-3 săptămâni a unei clase care a fost condusă tot anul de un anumit cadru, nu era recomandabilă.

Inspectoratul şcolar a apreciat că, la cerere, îmi poate acorda un concediu, până va începe vacanţa de vară. Am plecat deci în concediu fără măcar să fi văzut şcoala din Cladova, judeţul Arad, unde figuram ca utilizat. Călătoria spre Maramureş n-a fost lipsită de peripeţii, unele mai hazlii, altele supărătoare… (Cu tren personal, cu tren de marfă, în vagon de strămutat efecte, iarăşi tren de persoane… tren de marfă sovietic care transporta capturi de război, apoi cu carul peste 60 km…)

Ajuns la Săcel, împreună cu o soră,Marioara, care se întorcea din refugiu, venind din Timişoara, am găsit acasă, în afară de părinţi, şi un frate, Ştefan, întors din refugiu de la liceul din Orăştie. Părinţii, în vârstă, din fericire erau sănătoşi…

***

În cele patru luni cât am stat în spitalul din Sibiu, am aflat despre fratele mai mic Gheorghe – printr-o corespondenţă de la Centrul de Instrucţie din Făgăraş - că a căzut eroic în luptele de la Oarba de Mureş…

Fratele cel mai mare, Toader, a fost ridicat de patrule hortyste, de la munca câmpului, sub pretext că a avut legături cu paraşutiştii lansaţi noaptea. A fost dus, împreună cu încă unul cu aceeaşi învinuire, la Vişeu de Sus, de unde nu se mai ştie de ei. Se da ca sigură ştirea împuşcării lor la locul numit Dosul Tăului, la nord-est de localitate, împreună cu alţi 10.

Tata, deşi avea aproape 70 de ani, pentru motiv că avea copii în România, a fost ridicat împreună cu Petre a Căsoaiei, închişi cu mai mulţi ţărani.

Am aflat că între cei 30 martiri executaţi a Moisei se găsea şi verişorul Grad Gheorghe a Baleoaiei. Despre un alt frate am aflat că, contractând o sinuzită, a murit în spital în Cluj, oraş unde a fost înmormântat.

După împuşcarea fratelui mai mare, Toader, au rămas 6 copii orfani, iar în urma decesului celuilalt a rămas o fetiţă orfană. După eroul de la Oarba de Mureş n-au rămas urmaşi, fiind tânăr şi necăsătorit.

***

Cu cei rămaşi sub ocupaţie, cu alţii care se întorceau din refugiu, învăţământul elementar în limba româna în şcolile maramureşene a fost reorganizat de îndată ce zonă a fost eliberată. Inspector şef şi organizatorul a fost dascălul Ion Berinde, dascăl de elită şi mare patriot, reîntors din refugiu. La începutul războiului am fost în aceeaşi unitate pe frontul antisovietic. Generalul Vartejan, trecând pe lângă unitatea noastră regrupată şi pregătită să-i vină rândul la trecerea peste podul de pontoane de la Berislav pe Nipru, aflând ca în unitate suntem mulţi maramureşeni, a afirmat „Trecem Nipru ca să cucerim Ardealul”. Cei cu mai puţine cunoştinţe de geografie au fost siguri că se apropie de casă (deşi mergeam spre est). Întâmplarea a făcut că, în călătoria făcută cu atâtea peripeţii între Arad şi Sighet, să ne întâlnim cu Ion Berinde… care de asta data se lupta cu asigurarea condiţiilor de viaţă a cadrelor didactice din Maramureş. (Cred că aducea bani pentru plată salariilor. Ce riscuri, Doamne!)

***

Am solicitat, şi mi s-a aprobat, transferul din Vişeu de Jos la şcoala din Săcel, fiind însărcinat şi cu funcţia de director. Aici am găsit pe mai vârstnicul dascăl Petreuş care a lucrat şi sub ocupaţie, fiind cunoscător al limbii maghiare şi care se apropia de pensionare. Având locuinţa în localul de şcoala nr. 1, fiind respectat şi de populaţie, având şi autorităţile de ocupaţie încredere în el, şcoala a fost păstrată în bune condiţiuni de funcţionare. Alte două localuri de şcoli au fost mai puţin îngrijite, fiind neîmprejmuite şi puţin „devastate” de inconştienţi şi răuvoitori.

O primă problemă ce trebui rezolvată era aceea a cadrelor didactice. Deocamdată eram doi, dar copii erau pentru zece. (Bine că părinţii nu se înghesuiau prea mult). Fostele cadre care au funcţionat aici înainte de război nu s-au mai întors, fie că erau căzuţi pe front, fie pur şi simplu că n-au mai dorit acest lucru.

Pentru a completa numărul de cadre didactice am angajat câteva fete absolvente de gimnaziu sau şcoli profesionale care au dat randament pe măsura pregătirii, a instinctului pedagogic şi a gradului de conştiinciozitate.

Personal am ales clasa I la şcoala de la centru. Iniţial am înscris 72 elevi care, începând din luna octombrie au avut o frecvenţă regulată. În decembrie am mai primit un cadru calificat, aşa că din trimestrul al doilea am lucrat numai cu 40 elevi în clasa I.

Mi s-a făcut recomandarea şi am acceptat să predau citit-scrisul la clasa respectivă – în mod experimental – după metoda globală, după abecedarul Dr. Florica Bagdasar. Inconvenienţele au apărut chiar de la început. Pe lângă faptul că sala de clasă era supraaglomerată şi mare parte din elevi nu aveau loc în bănci, abecedarele au sosit foarte târziu. Potrivit acestei metode, scrisul se învăţa fără exerciţii pregătitoare şi fără deprinderea elementelor grafice. Ori, în lipsa manualelor, nici nu era altceva de făcut în acest timp decât elemente grafice.

După primirea abecedarelor şi intrarea în ritm normal, au mai apărut şi alte inconvenienţe provocate de graiul regional de acasă al copiilor şi cuvintele literare ce însoţeau imaginile. La vederea imaginii, obiectului şi cuvântului corespunzător, elevul citea cuvântul cunoscut de el. (Până când a însuşit şi vocabularul corespunzător). Ex.: la imaginea unui os, pronunţau rapid „ciont”; la imaginea unei sentinele, invariabil şi rapid citeau „jandar”… Faptul că imaginile din manual erau observate atent, că erau intuite, că se făceau discuţii în legătură cu obiectele respective, elevii auzeau şi învăţau multe, îmbogăţindu-şi vocabularul şi formându-şi deprinderi de exprimare corectă. Desenarea obiectului împreună cu numele sau scris era o ocupaţie plăcută, solicitând activitate permanentă din partea elevului. Scrierea în faza următoare, a numelui obiectului (numai numele, fără obiect) era iarăşi o solicitare continuă… Descoperirea cuvântului nou în alfabetar şi vocabularul decupabil, decuparea acestor cuvinte şi lipirea lor la obiectul desenat, erau ocupaţii antrenante, dar care solicitau multă atenţie, dar şi îndemânare manuală. Pentru această fază erau necesare foarfecele, lipiciul, caietul de desene, etc. Şcoala nu era dotată cu asemenea materiale. Deseori, copiii „furau” de la mămuca foarfecele de tuns oi sau eventuala croitorie casnică.

În timp ce elevii decupau cuvinte, alăturau cuvintele la imaginile desenate, se lucra relaxat. Ei puteau circula prin clasă pentru a împrumuta un obiect sau altul, cântau, etc.

Cu toată întârzierea primirii abecedarelor, cu toate neajunsurile materiale, cu toată lipsa de experienţă a învăţătorului în folosirea acestei metode, rezultatele au fost remarcabile. Toţi elevii şi-au însuşit scrisul şi cititul, astfel că toţi 40 au fost promovaţi pe merit în clasa a II-a. Toţi au deprins un scris ordonat şi „ştiau multe despre toate”.

Această metodă numită „ideo-vizuală” ca rezultat al unor experienţe pe copii anormali şi normali de către doctorul neurolog şi psihiatru O. Decroly şi colaboratoarea sa, mademoiselle Degand din Belgia, a fost experimentată şi în ţara noastră. Am mai încercat o serie de elevi, însă – predând simultan – n-am mai fost încântat de rezultate.

Ultima parte a memoriilor de război

2007-11-11T21:25:00.000+02:00

În ordinul de zi nr. 77 din 30 noiembrie 1944 putem citi:

„De la Batalionul 9 Vânători Munte s-a remarcat compania 2-a comandată de locotenentul de rezervă Grad Dumitru”.

„Prin lupte grele la grenadă şi baionetă. Compania locotenentului Grad este prima subunitate care a intrat în Gilău, reuşind să ocupe repede partea de sud-est şi nord a satului.”

„Pentru destoinicia în comanda şi vitejia dovedită de ostaşii acestei subunităţi citez prin ordin de zi Divizia a 2-a munte pe [...] locotenentul de rezervă Grad Dumitru cu compania a 2-a din Batalionul 9 Vânători de Munte.”

Comandantul Diviziei a 2-a munte, General Constantin Iordăchescu

(Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 543, dosar nr. 13/215 original)

***

La 16 mai 1945 am fost lăsat la vatră şi avansat la gradul de căpitan în rezervă.

***

„BREVET PROVIZORIU – ÎN NUMELE MAJESTĂŢII SALE, REGELE MIHAI I s-a conferit căpitanului rezervă Grad Dumitru din Batalionul 9 Vânători Munte P.O. Ordinul STEAUA ROMÂNIEI clasa a V-a cu spade, Panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar. Pentru faptele de arme săvârşite în campania din Ardeal şi Ungaria. Comand. Bat. 9 Vânători Munte P.O. Maior Popescu Oreste.

Ord. zi nr. 167 din 15 ianuarie 1945

Spre Debreţin

2007-11-11T21:23:00.000+02:00

Coloana de cazaci a început urmărirea pe şosea. Vânătorii de Munte (unitatea noastră) s-a deplasat spre cresta dintre Căpuş şi Agârbici, Dangăul Mare, Râşca, Călăţele, Brăişor, Poieni, Ciucea... În acest sector, contactul cu inamicul era rupt. Înaintarea trebuia grăbită. Am rechiziţionat căruţe cu bivoli din zona respectivă care să transporte parte din materialele necesare. În timpul nopţii, cărăuşii, care credeau că-i ţinem cu noi până la terminarea războiului, au dispărut, lăsându-ne cu căruţele şi bivolii lor prin satele Vadu Crişului, Aştileu, Tetchea. De aici, nu mai aveam nevoie de ei, dar erau plecaţi. Am rechiziţionat căruţe cu cai voinici din zona pe care o traversam şi am abandonat bivolii...

Conform ordinului operativ, am trecut Crişul Repede pe la Tileagd, apoi spre Orvisele, Brusturi şi, în timpul nopţii, am luat iarăşi contact cu patrule inamice, care în retragere spre nord nu opuneau mare rezistenţă. Ariergărzi motorizate cătau să oprească coloanele noastre, dar nu reuşeau decât poate mici întârzieri. Am trecut la Siniob, Cadea, Ciocaia şi, lăsând Secuienii la nord şi Diosigul la sud, am pătruns pe teritoriul Ungariei la est de Nagylet, apoi Kokadea, Vamos Peres, pe la est de Debrecen.

Depăşind spre nord Debrecen-ul, eram de-acum vecini cu unităţi sovietice. La trecerea şoselei spre Nyiradony, suntem întâmpinaţi cu o ploaie de proiectile inamice, iar apoi de un puternic foc de arme automate, mai încolo de şosea. Câteva blindate sovietice intrate în acţiune au rezolvat problema înaintării în câteva minute. E drept că un tanc a fost scos din luptă.

La nord de Hajduhadhaz inamicul a opus o rezistenţă puternică. În atacurile noastre viguroase şi ruperea poziţiilor maghiare, germanii au contraatacat cu unităţi blindate, restabilind situaţia, dar nu pentru multă vreme. Fiind manevrate pe la vest, trupele inamice s-au desprins în cursul nopţii, retrăgându-se sistematic spre nord.

Era 26 octombrie (Sf. Dumitru). Compania mea a fost lăsată în rezervă, când s-a ordonat reluarea înaintării. Compania de cercetare pornea prima. Terenul era acoperit de culturi nerecoltate, mai ales porumb. Germanii, cu mitraliere electrice (cu un debit deosebit), secerau la întâmplare, prin cultura de porumb. Gloanţe rătăcite, trase la nimereală, se întâmpla să lovească. Ariergărzile germane dotate cu mitraliere rapide şi aruncătoare, erau purtate pe maşini. Foarte mobile, se deplasau uşor la dreapta sau la stânga, ori în adâncime. În aceste condiţii, poziţiile lor erau greu identificate. După circa o oră, primele elemente ale companiei de cercetare sunt oprite. Intră în acţiune întreaga companie, dar nu găseşte un culoar pentru pătrundere. Este împinsă înainte a doua companie, în dreapta celeilalte. După un timp este oprită şi aceasta de focul inamicului. Comandantul grupului ajunge la P.C. bat. 9. Comandantul Batalionului Vânători Munte, Lt. Col. Paraschivescu, îşi cam pierduse auzul în bombardamentele de la Sevastopol, de unde fusese evacuat în timpul verii. „De ce nu înaintaţi?”. „Am fost opriţi de focul inamicului”. „Se poate”. „A fost oprită o grupă, stă plutonul, stă compania, stă batalionul... stă în loc divizia. Unde este batalionul din stânga?” „N-am luat legătura cu dânşii”. Ascultam acest dialog dojenitor în timp ce se încercau explicaţii. Am intervenit în discuţie. „Sunt disponibil. Permiteţi să mă desfăşor spre flancul drept al batalionului, pentru a face legătura cu dreapta. S-ar putea să găsesc un culoar în dispozitivul inamic”. „Să te vedem!”.

Am luat măsurile de rigoare. Am dispus înaintarea cu două plutoane în linia I, iar o patrulă am trimis-o pentru a lua legătura cu batalionul din dreapta. După circa 2-300 m, inamicul dezlănţuie un foc năprasnic. Patrula se întoarce cu ştirea despre poziţia batalionului vecin care este şi el oprit. Încercările de a se strecura printre culturi şi a găsi culoare nebătute cu foc nu dau rezultate. Inamicul dezlănţuie şi un baraj de aruncătoare (branduri uşoare). Înapoia unui bordei de cărămidă (adăpost pentru cei ce lucrau la fermă) am dispus săparea măştilor individuale şi am trimis raportul la comandament pentru luarea atacului cu inamicul şi legătura cu unitatea vecină.

O bombă care n-a fost auzită în aer, face explozie în poziţia grupei celei mai apropiate. Gândeam că aceasta ne putea lovi şi pe noi, cei din dosul adăpostului. Lucrurile au mers mai repede decât zisul. A doua bombă cade imediat între noi. Sunt azvârlit în perete. Sprijinit pe mâna dreaptă, observ cum picura sânge din faţă. Mă ridic. Piciorul drept are pantalonul spintecat şi sângerează. Mâna stângă este lovită atât la braţ, cât şi la încheietură şi palmă.

Alături, soldatul Bejan, comandantul plutonului de mitralieră, tuşeşte şi scuipă sânge. Caporalul sanitar îşi caută pansamente în trusa sanitară. Pune un pansament la cap, taie mâneca stângă şi leagă rănile de la braţ, apoi cele de la palmă. Spintecă mai larg pantalonul, apoi din cracul indispensabililor improvizează pansamentul din treimea medie a coapsei drepte. Chem pe cel mai apropiat comandant de pluton – de fapt şi cel mai mare în grad la momentul respectiv – plutonierul maj. Mârzea – şi ordon să preia comanda companiei. Caporalul sanitar lăcrimează... Sprijinit într-un par, am pornit spre postul de prim ajutor, însoţit de Bejan.

După câteva minute de mers cam chinuit, ne întâlnim cu col. Eitel, comandantul Grupului 5. „Ce-ai făcut?”, mă întreabă. „Am stabilit legătura cu batalionul din dreapta. Este oprit şi el”. „Cum ai fost rănit?” „Am mai multe răni provocate de explozia unui proiectil de brand uşor”. „Îmi pare foarte rău pentru tine, dar de-acum ştiu că e vorba de o linie continuă, apărată cu toate armele grele şi uşoare, aşa că vom pregăti atacul pe toată linia după pregătire de artilerie. Acum vino să bei un rom”. Şi însoţitorul scoate o sticlă cu rom pe care o desface. La protestele mele când colonelul insista să beau, că s-ar putea să-mi vină rău, îmi spunea că trimite cu mine motocicleta cu ataş până la postul de prim ajutor al Diviziei. „Îţi mulţumesc, Grad, şi-ţi urez să ne vedem sănătoşi!”

Motocicleta mă transporta spre Divizie. Pe drum, batalionul 1 în rezervă. Se desprinde dintre ostaşi lt. (r) Iuga Vasile, învăţător din Săliştea de Sus. Mă întreabă dacă rănile sunt grave şi dacă rana de la picior (care nu se putea imagina) nu are urmări mai... „Nici o grijă!”. Iuga îmi dă o adresă, a tinerei sale soţii, farmacistă în Lupeni, şi mă roagă ca, ajungând în ţară unde circula poşta normal, să-i scriu despre întâlnirea noastră. A scos apoi un pui fript şi bidonul cu vin, insistând. Pentru a nu refuza complet, am ciugulit din puiul fript, mulţumind şi promiţând să scriu. Şi m-am ţinut de cuvânt când am ajuns la Sibiu, dar era târziu şi inexact; locotenentul Iuga căzuse eroic în fruntea companiei.

La şcoala din Hajduhadhaz, într-o clasă, pe paie, cu puţină febră, eram deocamdată în îngrijirea personalului medical al Diviziei.

Pe înserate, generalul C. Iordăchescu, însoţit de ataşatul militar sovietic, a venit, am vorbit puţin, a plecat. Nu prea am fost dispus... Mai târziu de la perevoce am aflat că generalul a spus sovieticului că vine special pentru a vedea în ce stare sunt, exprimându-şi regretul. „Era cel mai...” (poate minţea traducătorul...)

De la Hajduhadhaz am fost transportat la spitalul de campanie din Debrecen, apoi, după două zile, încărcaţi în trenul sanitar, am fost transportaţi în ţară, căutând locuri în spitalele din oraşele prin care treceam. Am ajuns la Sibiu, unde am rămas patru luni – până la sfârşitul lunii februarie. Erau necesare câteva intervenţii chirurgicale, pentru extragerea schijelor. Una din metacarp mai este şi în prezent. Se simte şi zăreşte prin piele. Este staţionară, altfel ar fi trebuit încă o tăietură în piele. Spre primăvară, m-am întors la unitate la Vulcan. Prietene, prieteni, erau curioşi să mă vadă. Au sosit înainte veşti că sunt schilodit, dar şi veşti laudative.

Paranteză

2007-11-11T21:22:00.000+02:00

După ani de zile, într-un cerc restrâns, povesteam despre această întâlnire din Gilău. Unul dintre ascultători – acum era preşedintele sfatului popular al oraşului Vişeu de Sus – devine atent, apoi spune: „ Eu am fost între cei ce se adăposteau. Făceam parte dintr-un detaşament de muncă forţată. Îmi amintesc cum am tremurat, dar m-am şi bucurat când a apărut un ofiţer mărunt, cu bască pe cap, care s-a purtat omeneşte cu noi...”

Era prin iulie 1967. Mă găseam la Cluj şi eram bine dispus după succesul la admiterea în facultate a fiicei mele. Mi-a venit dorinţa de a vedea Gilăul după 23 de ani. Fiica şi o nepoată s-au oferit să mă însoţească. Nimic din zona podului nu mai semăna. Şoseaua era modernizată, podul nou nu semăna cu nimic din cel vechi. Case noi. Am aflat că prima mea cunoştinţă din sat trăieşte şi că poate fi găsită la Parohia Românească. Era pensionară şi puţin gripată. Eu, în civil. Fără să amintesc evenimentele, colega m-a recunoscut, dar îmi încurcase numele. (În fapt, a presupus că mă cheamă Tomoiagă, deoarece de la mine nu a avut timp să ştie...). Preotul Virgil Paşca a povestit cum a fost ridicat de unguri şi dus spre Zalău, Satu-Mare... A mai adăugat că tatăl său a fost cândva paroh în comuna Săcel din Maramureş încă înaintea primului război mondial.

Continuare

2007-11-11T21:18:00.000+02:00

În cursul nopţii următoare, 10/11 octombrie, primesc misiunea de a coborî în lunca Someşului pentru a intra în Gilău. Terenul în pantă abruptă, împădurit, ne-a permis totuşi să găsim un loc pe care am coborât în luncă, derulând firul telefonic în urma noastră (pentru a fi în măsură să comunicăm cu comandamentul). Ajuns în luncă, observăm că din direcţia ieşindului sudic al satului Gilău, o mitralieră trage cu trasoare perpendicular pe direcţia noastră de înaintare.

Luând legătura cu comandantul, am aflat că în stânga noastră, pe Someşul Rece a coborât şi Batalionul 8 Vânători Munte. Pentru orice eventualitate, mi se recomanda să opresc şi să observ loviturile artileriei care va trage spre sectorul indicat de mine. Prin telefon, sunt atenţionat că a plecat prima lovitură. Am auzit fâlfâitul bombei, apoi am văzut explozia care era în sectorul solicitat. Am aşteptat să se mai tragă câteva lovituri. Mitraliera a încetat să mai tragă. Cu mare precauţie şi în linişte, am reluat înaintarea spre liziera satului, informând că pe undeva, mai la stânga, intra în sat şi altă unitate.

Peste câteva minute, se declanşează trageri, explodează grenade, se disting zgomote înfundate, apoi, peste puţin, se face linişte. Neliniştit ca nu cumva patrulele noastre să se fi întâlnit cu subunităţi româneşti. Un sergent voinic venea aducând între baionete o figură atletică în uniformă germană, cu epoleţii întorşi. „O fi şi ăsta tot de la 8?”, întrebă puţin ironic. Întorc epoletul. Este un oberfeldvebel... La liziera satului, pe întuneric, printre ostaşii companiei au intrat patrule germane, întrebând dacă sunt unguri... Ai noştri au confirmat pentru a-i atrage mai înspre interiorul companiei. Fiind mult aproape au observat banderola galbenă de pe braţul ostaşilor noştri şi şi-au dat seama că au căzut în cursă. Unul purta o mitralieră pe care a trântit-o la pământ pentru a trage cu ea. Mitraliera nu avea bandă. Până să întoarcă banda, un sergent a aruncat o grenadă ofensivă care i-a paralizat pe cei de la mitralieră. Unii s-au pierdut în noapte printre case. Alţii au intrat la ţintă. Doi au reuşit să-l imobilizeze pe oberfeldvebel fără să ştie că au de-a face chiar cu şeful. Când caporalul a văzut pe cine a adus, i-a cârpit o palmă, pentru care l-am apostrofat: „Dacă îl împuşcai în timp ce v-aţi luptat, te decoram. (Nu-i vorbă că şi aşa vei fi răsplătit.) Cu un prizonier trebuie să ne purtăm totuşi omeneşte. De ăsta avem nevoie.” Neamţul, simţindu-se apărat, a prins glas şi a zis, pe limba lui, că soldaţii români şi cei germani sunt buni camarazi…

Am încercat o discuţie, fiecare pe limba lui, dar parcă tot am înţeles ceva. „Ce armată este în comună?” „O companie de pionieri.” „Ce misiune au?” „Au minat podul şi şoseaua.”…În ideea că în localitate ar putea fi mai mulţi decât zice, am putea cădea în cursă, dar dacă sunt mai puţini întârziem aşteptând întăriri fără a fi necesar. „Totuşi, despre alţii nu ştiţi? De unde ştiţi despre această companie?” „În fapt, nu e o companie organică, ci un grup de circa 100 de ostaşi aflaţi sub comanda mea. Poate că mai sunt şi unguri, dar noi n-avem nimic cu ei.” „Te trimit la comandant. Să nu încerci să fugi deoarece lângă noi sunt ruşi care nu cruţă nici un neamţ.” „La ce comandant mă trimiteţi?” „La cel românesc.” „Foarte bine. Mulţumesc!” Avea de ce mulţumi. Comandantul grupului nostru era şvabul Eitel, căruia putea să-i furnizeze orice informaţie. Şi totuşi, am trimis cu el o escortă de doi oameni. În fapt, numai firul telefonic îl mai putea orienta pe cel ce se întorcea spre deal. Unul înainta cu mâna pe firul telefonic, iar al doilea escorta. Neamţul nu le-a făcut nici un necaz. Sunt chemat la telefon. „Ai stabilit ce ai în faţă?” „Da. O companie de pionieri germani.” „De unde ştii aşa de sigur?” „Sunt date furnizate de comandantul companiei respective.” „Iar te ţii de glume? Unde ai vorbit cu el?” „În curând veţi putea vorbi şi dumneavoastră cu el. L-am trimis la dumneavoastră.” „De ce daţi foc caselor? Încetaţi!”

Nu noi am incendiat case. Cu tunul anticar pe care l-am adus cu noi am tras doar două proiectile. Au luat foc case cu acoperişuri de paie de la periferie. Trupa cu care ne-am încăierat şi care a auzit şi tunul a crezut ca suntem cei cu care luptă şi s-au retras toţi peste Someşul Mic ce traversa comuna.

După lupte la baionetă, corp la corp sau cu schimb de grenade, când o parte au fost făcuţi prizonieri, iar alţii au dispărut în noapte printre clădirile şi grădinile satului, înaintarea în necunoscut însemna mari riscuri. Am oprit până se mijeşte de ziuă. Populaţia satului a început să se arate prin curţi, pe uliţi, mai timid, apoi, văzând ostaşi români cu care se înţeleg au luat nişte „măsuri”. Pe marginile adăposturilor improvizate de ostaşi (măşti de protecţie) au apărut gospodine şi tineret cu mâncare caldă. Le-am explicat riscurile la care se expun stând în apropierea noastră…, dar ei insistau să ne servim. „Vă rugăm să luaţi pe săturate că şi pe ăştia care fug i-am hrănit destul!” Un copil care aducea cu greu o puşcă mitralieră ne întreabă dacă ne trebuie. Era aruncată de inamicul ce s-a retras în fugă. Văzând basca de vânător pe capul unui ostaş, cere voie să umble cu ea, apoi spune: „Şi tata a purtat aşa ceva când a făcut armata.” „Unde a făcut armata tău armata?” „La Sighet.” Cu emoţie, i-am spus copilului: „Când vine tatăl tău acasă, să-i spui ca vânătorii de munte din Sighet au trecut pe aici!”.

Curăţind partea de sud-est a satului, am ajuns la Someş. Podul era minat. Cablurile de legătură erau vizibile. Un grup de pionieri veniţi din amonte ne-au spus că legăturile sunt tăiate. Dar, ceea ce se vedea, puteau fi legături false. Am anunţat că trecem pe pod. Două plutoane s-au avântat în apa până la brâu (pe alocuri, până la subţiori) în aval de pod. Când primele elemente se pregăteau să urce pe malul opus, sub protecţia mitralierelor noastre de pe malul drept, o flacără albastră a fulgerat pilonii si arcadele podului şi, instantaneu, o explozie infernală a făcut ţăndări din betonul armat, a aruncat în cer acoperişurile caselor din vecinătate, a făcut ţăndări geamurile pe o mare rază, a despuiat de crengi şi frunze copacii de pe maluri şi pomii din grădini. Minute în şir, după ce s-a aşternut liniştea, ploua cu bucăţi de ţiglă, crengi şi frunze. Fragmente din betonul sfărâmat, care au fost aruncate de-a lungul râului în aval, i-au lovit pe ostaşii care erau în apropiere. Un trăgător de puşcă mitralieră, lovit, a fost înghiţit de valuri. Sergentul major Acatrinei a fost grav rănit la abdomen. Peste două ore, a încetat din viaţă. Plutoanele au revenit, pentru moment, pe malul drept. Aveam pierderi în oameni şi materiale.

Am asaltat din nou. Focul de pe celălalt mal era destul de anemic. Pionierii care au aruncat podul în aer au fost ucişi lângă acumulatorul cu care au iniţiat explozia. Înaintând călare pe şosea în interiorul satului, câteva sute de metri, am fost hărţuiţi de elemente inamice izolate care luptau la adăpostul acoperirilor. Apreciind că flancurile îmi sunt descoperite, că din urmă nu vin subunităţi de-ale noastre, am oprit înaintarea, luând măsuri pentru a para un eventual contraatac. Telefoniştii ne-au făcut rapid legătura. Dar, pe acelaşi fir vorbeam acum toate batalioanele care asaltau Someşul, grupul 5 şi comandamentul diviziei. Am interceptat toate convorbirile. Comandantul meu direct se informează unde am ajuns şi îndeamnă „să-i dăm drumul”, la care răspundeam negativ, motivând. Atunci mi-a spus că a mai trimis o companie care va acoperi flancul drept.

Din dialogul cu Batalionul 8 am înţeles că se raportează trecerea Someşului, care, în fapt, era un neadevăr. Am cerut să fiu ascultat, insistând şi deranjând discuţiile cu comandanţii de batalioane. „Vorbiţi, vă rog, cu mine! Vorbesc din localitate. Sunt singurul care am trecut Someşul. Am flancurile descoperite şi risc o încercuire”. „Care eşti ăla? Tu eşti, Grad? Trage o rachetă, să vedem unde eşti!”. „Nu-i recomandabil. Cât timp suntem cam amestecaţi cu grupuri inamice, artileria inamică ne scuteşte de bombardament. Dacă le semnalăm locul...” „Să nu te mişti până nu trec şi cu ceilalţi”. Apoi, către Batalionul 8: „Vezi măi, că oamenii tăi n-au trecut apa!” „Voi lua imediat măsuri”. „Batalionul 16... Scridoane, treci Someşul!” „Nu e pod” „Îl treci prin apă...” „E apa până-n gât!” „Până-n gât să o treci...”

De la 8 au trecut urgent plutoanele lui Bârlea şi Fenengel.. luând legătura cu mine cam timizi. Peste puţin timp, subunităţile Batalionului 16 se vedeau urcând pantele spre Gartya (485). Atunci am reluat înaintarea. Din beciurile castelului şi încă unul am scos numeroşi prizonieri, între care şi un locotenent ungur. Artileria a şi început tragerile spre pod, pe şosea, etc., provocând pierderi. După curăţirea satului de rezisenţele răzleţe, dinspre liziera de nord suntem opriţi de foc puternic. Elanul şi îmbărbătarea plutonier major Mârzea nu pot fi curmate de inamic. Mai avem şi ceva pierderi, dar pe înserate compania noastră pune stăpânire pe poziţiile inamice de a nord de Gilău, care acum era complet liber. O rachetă roşie trasă de noi semnala cucerirea obiectivului.

Din poziţiile inamice am dezarmat 15 prizonieri. „Cum te cheamă?”, am întrebat într-o doară. „Balea Ianos”, răspunde unul. „De ce Ianos? Nu te cheamă Ion?” „Ba da..., dar aşa îmi spun aici”. „De unde eşti?” După discuţii am stabilit că este din Ieud şi că e român, că a intenţionat să se predea. „Dacă e aşa, de ce aţi tras în noi când urcam pantele? Ori vrei să cred că cel căzut în cimitir pe pantă a murit de râs? Dintre ăştialalţi au mai şi tras, poate chiar ochit, căci sunt şi unguri între ei”. Le-am luat închizătoarele, apoi i-am trimis sub escortă spre comandamentul unităţii. Artileria noastră hărţuia coloanele de amestec de civili şi soldaţi în dezordine care se retrăgeau peste deal spre Aghireş şi Căpuş.

S-a făcut apoi linişte. Bilanţul zilei: am pierdut un subofiţer şi doi soldaţi, am făcut prizonieri un ofiţer, un plutonier adjutant şi peste 20 de soldaţi (despre morţii inamicului n-am mai ţinut socoteala) şi multe materiale (arme, muniţii, etc.). Între prizonieri erau şi români maramureşeni, ceea ce a creat o stare sufletească deosebită. Între răniţii – prizonieri – de pe cota 666 era şi plutonierul ungur care spunea că este de la Ocna Slatina...

În momentele de acalmie ce au urmat, agentul personal îmi atrage atenţia că în ziua aceea nu am mâncat nimic, deoarece în apropierea podului, soldatul care a vrut să-mi servească o gustare, a fost îngropat în urma exploziei unui obuz. (Soldatul a fost dezgropat înainte de a se sufoca, iar peste câteva zile a fost recuperat). „Poate ai ceva lapte în bidon”, i-am spus agentului. Jenat, îmi spune că nu are, dar bidonul era totuşi plin. Cineva a avut totuşi, dar în majoritatea bidoanelor erau vin şi ţuică cu care s-au „aprovizionat” în perioada aşteptării în centrul satului. Când i-am spus plutonierului Mârza constatarea mea, a răspuns: „Dar altfel, oare, am fi executat cu atâta elan manevra şi urcuşul pe pantele spre cimitirul evreiesc?” Era ora de bilanţ cu excedent şi bucurii şi nu de observaţii supărătoare...

O noapte pe poziţiile cucerite... apoi, un ordin de regrupare în sat. Pe axul de înanintare spre Oradea, au trecut acum cazacii călări. Al nostru itinerar era din nou în munţi: spre Agârbiciu, Dangăul Mare, Mâşca, Mânăstireni...

La regruparea din sat am întâlnit-o pe învăţătoarea – preoteasa preotului Virgil Paşca. Ne-am recunoscut. Ne văzuserăm pentru prima dată când a ieşit dintr-un adăpost urmată de un şir ce nu se mai termina, de femei şi bătrâni şi câţiva militari.

Aceasta s-a petrecut în ajun, când compania, curăţind de ultimele rămăşiţe satul, a început atacul spre poziţiile din nord, iar artileria inamică bombarda la întâmplare satul. Populaţia se adăpostea de bombardamente, dar şi focurile ce se încrucişau pe străzi. Dintr-un asemenea adăpost, ieşind învăţătoarea prima, cu ochii umezi, m-a îmbrăţişat, spunându-mi: „Bine aţi venit! Cam de mult vă aşteptam”. Celelalte femei (aşezate în rând ca la primirea raţiilor pe cartelă) au socotit că trebuie să procedeze la fel. Am acceptat, cu emoţie, primirea care, de fapt, mă întârzia de la alte acţiuni. În urma lor a apărut şi locotenentul ungur care a zis „servus” şi încă ceva pe limba lui. A predat armamentul şi a vrut să ştie cam ce îl aşteaptă. I-am spus că îl trimit la comandatură să-i dea ordin de lăsare la „vatră”.

Bătălia

2007-11-11T21:16:00.000+02:00

Ora „H” a fost 13. La fluierături scurte repetate, vânătorii s-au ridicat din adăposturile improvizate în cursul nopţii, apoi s-au năpustit pe panta uşoară acoperită cu tufişuri şi, mai la vale, cu pădure de foioase. Inamicul ne-a primit cu foc. Era foarte aproape. Cu strigăte de „Ura” şi „Huo”, trăgând din mers neochit, bravii vânători înaintează hotărâţi prin ploaia de gloanţe. Aproape de mine, o primă victimă: sold. Tomoiagă, originar din Moisei. De pocnetul puştilor şi a armelor automate, de explozia grenadelor ofensive, de strigătele de ura şi huo, răsunau văile Stolna, Feneşul şi Someşul Rece. După câteva minute, inamicul intrat în panică îşi părăseşte poziţiile şi se retrage în dezordine în pădure, pe pantele care îl conduc spre Kister, urmărit de aproape.

Obiectivul de atins era cota 666, dar în entuziasmul cuprins, acesta a fost depăşit. Inamicul în derută fuge. Urmăritorii sunt greu opriţi şi instalaţi în ordine şi linişte pe poziţiile ordonate. Telefoniştii stabilesc legătura cu comandamentul. Comunicăm că obiectivul a fost cucerit. Am pierdut doi răniţi. Am capturat 7 prizonieri, între care un plutonier major. „-Felicitări! Ţineţi-vă bine...!”

În timp ce instalam compania pe noua poziţie, în pădure, în arici, pentru a nu fi surprins din nici o direcţie (mai ales că am aflat că de fiecare dată inamicul învăluia flancul stâng pentru a cădea în spate), sunt chemat din nou la telefon. De data aceasta, cel care mă cheamă pentru a mă felicita şi încuraja era Generalul Constantin Iordăchescu de la comandamentul Diviziei a 2-a Munte din Băişoara.

A doua zi inamicul – ca de fiecare dată unităţi ungureşti împinse din spate de nemţi, care nu înţelegeau să piardă poziţii şi teren – încearcă, la adăpostul pădurii, să execute o manevră pe flancul nostru stâng pentru a ne întoarce poziţia. Lăsaţi să se apropie la distanţa de grenadă – ei n-au ghicit poziţiile noastre – la un semnal, au fost opriţi cu baraj de gloanţe, apoi luaţi sub focul armelor automate şi puştilor. Descumpănit, inamicul se retrage în dezordine, abandonându-şi morţii şi răniţii şi materiale diverse, petrecuţi de acelaşi „Huo, topoare!”.

Crezând că îi vom urmări, dar de acum ştiind şi poziţiile noastre, inamicul a dezlănţuit un baraj de artilerie. Deoarece exploziile se produceau în teren acoperit, nu-şi puteau regla tragerea. . Au început bombardamentul cu proiectile fumigene. Tragerea cu proiectile fumigene se executa de artileria de la Floreşti – în afara bombardamentelor cu aruncătoare uşoare şi grele.

Bombardamentul a durat circa 70 minute. Pădurea era acoperită de fum. Legătura telefonică era ruptă. De la comandamentul care era înapoia unei creste, destul de departe pentru a nu suferi efectele bombardamentelor, observatorii de la creastă, fără legătură cu noi şi fără alte ştiri aveau impresia că suntem arşi ca şoarecii... Dar... Dar în urma bombardamentului când am pierdut un ostaş care a avut norocul să cadă bomba direct în adăpost, şi un rănit, telefoniştii intrând în meserie au reuşit să stabilească legăturile. „-Ce să vă trimitem?”, a întrebat comandantul. „-Masă şi muniţii, că le-am împuţinat”, am răspuns.

Pe la amiază, inamicul a dezlănţuit un nou atac, de astă dată frontal, pe toată poziţia, atac precedat de bombardamente. Au fost stopaţi. Nu au fost lăsaţi să se apropie de poziţie. După o oră au renunţat, retrăgându-se prin pădure în direcţia Gilău. Către seară s-a produs al treilea contraatac, dar dacă noi am sporit în curaj după respingerea celorlalte două, elanul lor a mai scăzut după cele două înfrângeri. Au renunţat şi acuma, iar în timpul nopţii nu ne-am mai deranjat unii pe alţii.

A treia zi, din nou bombardamente, din nou atacuri, din nou respinşi şi puşi pe fugă cu strigăte care de-acum ne mai şi amuzau. Credeam că au renunţat să recucerească poziţiile... dar n-au renunţat ai noştri. A fost trimis un ofiţer de „sfetnic” pentru a indica să continuăm înaintarea prin pădure spre Kister. El nu s-a mişcat de pe poziţie. Mitralierele şi aruncătoarele cu care am fost întărit au rămas pe poziţie, iar cu restul am înaintat în pădure. După traversarea şoselei ce leagă Stolna de Someşul Rece, la câteva sute de metri suntem opriţi cu foc. Pe flancuri, distingem unităţi superioare numeric. Am dispus retragerea pe vechea poziţie. Fiind urmăriţi, am pus în funcţie toată baza de foc păstrată de la început. Aşa am reuşit să ne decroşăm. Inamicul – era spre seară – a încetat urmărirea, deci şi atacul poziţiilor noastre. „Sfetnicul” a raportat că am fost contraatacaţi de circa trei batalioane inamice şi numai datorită... am scăpat nenimiciţi... şi m-a rugat să nu transmit alte informaţii, dar să adaug că nu mai este necesar să stea cu mine pe poziţie. Cu ultima lui rugăminte eram perfect de-acord. A plecat, spunând altora de bravurile făcute. (Ca o bravură a lui, era să fiu eu victima. În retragere eram ultimul. El pusese mâna pe o mitralieră cu care, zice el, secera terenul în faţa inamicului. Cum, de zăpăcit ce era, nu vedea efectele tragerii lui, în trepidaţiile mitralierei, tragerea se scurta. Un sergentul de lângă mine, sesizând că snopul se îndreaptă spre noi, m-a apucat de mână şi m-a trântit în şanţul şoselei, aruncându-se la timp şi el în şanţ. Gloanţele au trecut pe deasupra noastră.)

***

Inamicul n-a mai atacat aceste poziţii, dar unităţile noastre au pornit ofensiva generală, pe toate fronturile. Şi Batalionul 9 Vânători Munte are misiunea de a înainta pe înălţimile dintre Stolna şi Someşul Rece, peste Kister la Gilău. De la cota 666 până la Kister, pe teren împădurit, am fost în rezerva unităţii... Dar...

Spre vest...

2007-11-11T21:14:00.000+02:00

Prezentându-mă la comandantul unităţii la raport – comandant pe care nu-l cunoşteam şi care se întorsese din Crimeea puţin surd – , mi-a spus scurt: „În 48 de ore preiei comanda companiei a doua de la Cpt. Dorneanu. Eu te cunosc. Îţi acord toată încrederea”. În foarte scurt timp plecam...

Şi am plecat. Din Vulcan cu trenul până la Mintia, apoi în marş spre Brad, Buceş, Abrud, continuând cu mocăniţa în jos pe Valea Arieşului până la Sălciu... intrând în zona de operaţii. Inamicul fusese oprit la Lunca de batalionul 5 Moţi. Minerii şi alţi civili au barat valea, blocând-o cu stânci şi distrugând podul.

O zi mai târziu, în cursul nopţii, am preluat sectorul apărat de moţi, care au primit alte însărcinări (spre Beiuş). Forţând retragerea inamicului din Vidolm am pierdut un comandant de pluton ofiţer rezervă învăţător, fiind rănit şi un ostaş dispărut. Depozitul de la halta cu arme automate, grenade şi zeci de mii de cartuşe a fost abandonat. Pentru noi, orice armament şi muniţii capturam de la nemţi erau utile. În pădurea de la Păun, circa două luni ne-am instruit cu armament german, pe care nu l-am folosit acolo, dar l-am întrebuinţat contra „donatorilor”.

În zilele următoare am urmărit inamicul în aval de Vidolm, spre Buru. De la gura Ocolişel am urca pantele spre cota 1006 (Mişu), trecând spre valea Iara. Pe pantele sud Surduc ne-am oprit, ocupând poziţie. Patrule trimise în Făgetul Ierii şi satul Surduc ne-au adus informaţii că inamicul cu forţe de tăria unui pluton s-a retras spre Iara când ne-am apropiat noi, iar în satul Surduc nu s-au semnalat trupe străine. Grosul bat. 9 s-a regrupat în valea Ocolişel şi pe pantele spre Cacova Ierii şi Făget.

Dimineaţa următoare s-a ordonat reluarea înaintării spre Agriş, Muncelul, etc. Pe valea Ierii s-a lăsat ceaţă deasă, că nu se vedea la 20 m. Dinspre Buru, o coloană inamică de tăria unui regiment care se retrăgea dinspre Turda, a atacat din flanc compania cercetare care depăşise şoseaua spre nord. Compania care urma de la distanţă compania de cercetare a fost angajată şi oprită. Compania cercetare fiind izolată şi parţial încercuită, fără vizibilitate, s-a apărat eroic.

Comandantul companiei a căzut eroic. A căzut eroic şi comandantul plutonului care a luptat pentru despresurarea grupului din cercetare. Comandantul plutonului de mitraliere care însoţea compania subsemnatului a fost lovit de un proiectil de brand în timp ce trăgea în sprijinul celor din vale acoperiţi de ceaţă. Ridicarea ceţii către amiază a făcut posibilă hărţuirea coloanei inamice ce traversa pe şoseaua Buru-Băişoara.

Încă înainte ca sorţii luptei să fie hotărâţi, fără a cunoaşte bilanţul luptelor, am primit ordin să mă deplasez urgent înapoi spre Ocolişel, apoi să intervin spre Pleşa Runcului unde era încercuită o companie de a noastră. Misiunea a fost îndeplinită în cursul nopţii, iar în dimineaţa următoare am înaintat de la Pleşa Runcului (de unde inamicul s-a retras spre Valea Vadului) spre muntele Boinic. Aici am găsit populaţia din Iara care se refugiase în munte din calea invadatorilor, „cu căţel, cu purcel”. Erau extrem de bucuroşi la vederea noastră. Îşi manifestau bucuria prin urale şi aruncarea pălăriilor în aer. Primarul comunei, care era şi el prezent, a dat ordin să se sacrifice miori pentru hrana trupei. Am protestat, arătând că avem alimente asupra noastră, dar dacă tot vor să ne servească, atunci să ne aducă lapte – aliment de care ostaşii noştri duceau dorul.

Dimineaţa următoare un curier aduce ordinul de a ne deplasa spre Băişoara. După regruparea batalionului, un nou ordin d deplasare spre Muntele Filii, Muntele Săcelul, Frăsinet. A urmat coborârea în valea Ierii, traversarea ei şi urcuşul pe pantele spre Hăjdate.

Rezistenţele pe Dealul Plopilor (1109) fuseseră spulberate de către Bat. 16 şi respinse spre Stolna, Finişel, Hăjdate. De pe aceste poziţii contraatacau, bombardau, hărţuiau prin patrule, etc. Pe aceste înălţimi am oprit şi spulberat contraatacurile inamice câteva zile, timp în care Hăjdate a trecut de mai multe ori succesiv de la unul la altul. Coborând pante spre Someşul Rece, Bat. 8 a fost respins la cota 666 deasupra Stolnei de două ori, chiar când a fost întărit cu o companie de la 9 care l-a pierdut pe slt. Magda.

Prin înlocuiri de subunităţi, prin manevre de noapte, prin ocupări de noi poziţii, am ocupat în cursul unei nopţi poziţie la sud Ursoaia (892). Inamicul, simţind mişcare, a deschis foc la întâmplare. Nu am răspuns şi s-a aşternut liniştea. În zori s-a simţit mişcare în faţa unei grupe, la mică distanţă. S-au distins şi voci şoptite, în ungureşte. Cei de pe linia I-a au deschis foc, strigând: „Huo, topoare, ce căutaţi?”.

Inamicul ce pare că n-a fost prea numeros, surprins de foc şi strigăt din aşa apropiere,a fugit prin tufişuri în jos pe pantă. În urma grupului de aprovizionare ce venise cu ceaiul la ai lor din linia I-a au rămas caii cu samarele şi alimentele. Caii liberi s-au apucat de păscut şi au intrat în poziţiile noastre. Duşi mai în spate, în unghi mort, ostaşii mei au început să împartă pâinea provenită de la honvezi. „Staţi!”, am zis. „Este pentru toţi”, a adăugat sergentul. „Număraţi-o! Vreau să ştiu câţi se găsesc pe poziţie în faţa noastră. 150 de pâini. Cam aşa suntem şi noi. Aşa că, nici o grijă!”. Când s-a mai luminat de ziuă, am fost chemat la telefon de către comandantul unităţii şi întrebat dacă am informaţii asupra forţelor inamice din sectorul companiei. Am răspuns că în faţă am o companie de honvezi. „De unde ştii?” „După numărul pâinilor!” „Care pâini?”. Am raportat despre cele întâmplate, dar nu-i venea să creadă. „Iarăşi te ţii de glume?” „Nu, Domnule Colonel! Caii samarizaţi capturaţi trebuie să sosească la Dvs. cu tot echipamentul, mai puţin pâinea”.

Către amiază, comandantul mi-a comunicat telefonic că va trebui să atac pe direcţia cotei 666 de unde fuseseră respinşi de trei ori cei de la 8. Mai târziu mi-a mai spus că „nunta va fi fără lăutari” (înţelegând că vom ataca fără pregătire de artilerie). Am fost pus în legătură cu comandantul companiei de la 8 care ataca şi ea în dreapta noastră... Apoi comandantul m-a anunţat care este ora „H”...

După bătălia de la Stalingrad

2007-11-11T21:11:00.000+02:00

După bătălia Stalingradului, sovieticii au continuat ofensiva spre vest. După alte victorii din timpul verii următoare şi a iernii ce a urmat, în primăvara anului 1944, trupe sovietice, după ce au depăşit Niprul, Nistrul, etc. au ajuns în unele sectoare pe teritoriul ţării noastre, ameninţând Chişinăul, Iaşii... fiind opriţi din înaintare la nord de Iaşi, Podul Iloaiei, Târgul Frumos. În această situaţie au fost folosite rezervele găsite la P.S. la unele unităţi ce mai luptau Crimeea.

În această situaţie, partea sedentară a unităţii noastre, primind denumirea de Comandamentul 109 Vânători Munte, organizat şi completat cu efective complete de război este dislocat împreună cu alte unităţi, în Moldova, zona sud Iaşi, alcătuind o a doua linie de apărare. Din mai până în august, am organizat terenul cu tranşee, adăposturi întărite, amplasamente, obstacole antitanc, câmpuri de mine, reţele de sârmă ghimpată pe înălţimile de la sud de Goroni, Tomeşti, Vladiceni, Păuni... În toată această perioadă s-au purtat bătălii sângeroase la nord de Iaşi (castelul Aroneanu... Păcurari), atacuri, contraatacuri, blindate, katiuşe, avioane de vânătoare, de bombardament, în picaj... bombardamente de noapte precedate de rachete luminoase... Începând cu decada a doua a lunii iunie a urmat în acest sector o perioadă de acalmie.

Acţiunile ofensive au fost reluate în august. Reluarea atacurilor sovietice în sectorul Chişinău-Iaşi-Roman etc. au fost aşteptate de comandamentul nostru. Aviaţia de recunoaştere, prizonierii, serviciul de informaţii, semnalau prezenţa a sute de katiuşe la nord de Iaşi şi numeroase unităţi de blindate...

Se discuta la marile eşaloane „Ce vom face?” Se conturau trei ipoteze: 1. apărarea pe aceste poziţii cu orice preţ; 2. retragerea pe noi poziţii între curbura Carpaţilor, Focşani, Nămoloasa, Siret, Dunăre; 3. retragerea luptând până în Oltenia... Cam aşa spunea Generalul Iordănescu. Despre armistiţiu, nici vorbă...

Ofensiva sovietică a fost reluată. Unităţile germane care staţionaseră în zonă erau dislocate spre frontul polonez. Unităţile noastre au fost deplasate să acopere golurile create. În timp ce unităţi din comandamentul Diviziei 102 Vânători Munte se deplasau spre Mogoşeşti – părăsind poziţiile întărite, inamicul a reuşit să rupă frontul şi să înainteze spre Bârnova, Scânteia, Slobozia...

Legătura cu div. 10 germană nu a putut fi restabilită, iar în dimineaţa următoare, o coloană blindată a pătruns în Valea Dobrovăţ, ameninţând cu încercuirea. Fără alt ordin şi fără a deţine informaţii suficiente, subunităţile noastre s-au retras prin pădure de la Ciurea spre Pocreaca. (Compania a 2-a avusese pierderi grele, fiind direct atacată de coloana blindată).

Comandantul unităţii noastre, Lt. Col. Constantin a fost făcut prizonier, împreună cu comandant companiei de cercetare, Lt. Scarlat. Adunând fugarii din alte companii şi cu propria companie din care nu lipsea nici un ostaş, ne-am retras prin teren acoperit, evitând coloana de tancuri, spre Dobrovăţ, dar acesta era acum ocupat.

Informaţi fiind că sovieticii au ocupat şi Codăeştii, ne-am îndreptat prin Ciorteşti – noaptea – spre sud-est spre Huşi. Se spunea că tanchiştii au ajuns şi acolo. Ocolind oraşul pe la est, am intrat din nou pe şoseaua din dreapta Prutului. Aflam că inamicul ajungea înaintea noastră la Crasna, Zorleni, Murgeni... În apropiere de Cavadineşti am văzut că tancurile ne-au închis ultimul drum spre sud... Scene, nu chiar apocaliptice... Subzistenţe nu mai aveam. Caii, căruţele, bucătăriile erau capturate de câteva zile. Am recomandat ca fiecare să se salveze şi aprovizioneze cum poate.

Coloana de tancuri care ne închisese calea, din fericire pentru noi, nu era însoţită de infanterie. Pe teren acoperit, prin sat, pe sub podeţe nesupravegheate, ne-am strecurat afară din încercuire, continuând retragerea spre sud (Băneasa, Târgul Bujor). Am sesizat că aviaţia sovietică nu ne mai mitraliază decât când sunt prezente şi trupe nemţeşti. Mai aflam de la o ţărancă ce ne-a întrebat: „Unde mergeţi şi... cam cu fuguţa? Ori n-aţi aflat că am terminat războiul?...” De acum nemţii se uitau urât la noi, iar noi ne feream de ruşi pentru a nu fi făcuţi prizonieri.

De la Târgul Bujor am schimbat direcţia spre vest, trecând prin Băleni, Cudalbi, Umbrăreşti, apoi am găsit un mijloc de a trece Siretul la Suraia. Eram ieşiţi din zona de operaţii. Ruşii se mai încăierau cu grupuri izolate de nemţi – grupuri care erau în principiu nimicite –. Am hotărât să nu ne mai ferim de ruşi, aşa cum s-au făcut recomandări prin radio – să-i primim ca prieteni şi aliaţi – ...

(Impresii din Suraia şi Botârlău... n-au mai fost scrise)

Continuând pe cont propriu, coloane neîntrerupte se retrăgeau spre sud-vest, de-a lungul căii ferate sau alte drumuri, ostaşi români amestecaţi cu ruşi, cu civili...

La Vadu-Pasii am fost opriţi mai mulţi ostaşi români de către unităţi înarmate sovietice care ne-au pus la treabă. În staţie, un tren abandonat încărcat cu porci. Ceva fermă din nordul ţării a încercat să-şi pună animalele la adăpost, dar evoluţia frontului a determinat abandonul. Eram un mic număr de ofiţeri români între cei opriţi. Nu eram înarmaţi şi nici semne exterioare nu purtam. Din partea şefului de patrulă am fost însărcinat să descarc un vagon de porci. Dar cum?

Vagoanele nu erau la rampă. Porcii nu se lăsau convinşi să sară din tren. Am încercat să-i convingem cu bătaia, dar s-au înfuriat şi erau gata să ne termine ei pe noi. Am găsit un oblon mobil aruncat printre linii, din care am construit un plan înclinat. Dar porcii tot nu se lăsau convinşi să alunece pe acest tobogan. Plimbând prin faţă câte un grăsan, îl dezechilibram uşor şi aluneca pe sol... Unu... doi... trei... toţi. Şeful de patrulă se amuza de sistemul nostru. Ne-a mai repartizat un vagon de porci. Pe acesta l-am terminat mult mai repede. Ceilalţi reuşeau greu sau nu reuşeau. „Şeful” patrulei ne-a răsplătit munca prin atribuirea unui grăsan de peste 200 kg. Ne-a mai şi mulţumit pe limba lui. În timp ce trenul se descărca cu dificultate, ne-am luat „câştigul” în ideea că-l tăiem, îl facem (parţial) fripturi pe care le luăm cu noi, că tot nu aveam ce mânca. Am intrat într-o gospodărie. Era părăsită. Cum şi cu ce să-l tăiem? Pierdeam timp... L-am lăsat în curte, am închis să nu fugă. L-o fi găsit gospodarul?

Am continuat drumul spre garnizoana de pace, trecând prin Buzău, dar la Vintileanca am întâlnit un nou „obstacol”. Un tren abandonat, încărcat cu benzină, uleiuri... şi câteva vagoane cu refugiaţi. A trebuit descărcată benzina şi încărcată în camioane pentru aprovizionarea coloanelor motorizate. Am acceptat să lucrăm şi acolo, crezând că ne vor lua în maşinile care aveau aceeaşi direcţie cu noi. Tăvălirea butoaielor din tren la pământ era ceva mai simplă. Mai dificil era urcatul în camion...Operaţia asta n-am făcut-o niciodată şi nici la alţii n-am văzut. Un locotenent rus ne-a îndemnat, moralizându-ne: „Puneţi mâna! Voi care ştiţi că ofiţerii voştri nu muncesc deloc, aşteptaţi să pună mâna ofiţerul rus?” Am pus mâna toţi, cu el cu tot şi am încheiat încărcarea unui camion. (Nu i-am spus rusului că suntem „colegi”) Când să plecăm, ne-a explicat că nu ne poate lua pe butoaie din motive de protecţie. Am continuat pe jos spre Mizil, Ploieşti, apoi spre Valea Prahovei. În zona petroliferă fuseseră lupte recente.

În sfârşit, la Câmpina, o locomotivă a remorcat un tren de marfă cu direcţia Braşov. Ne-am atârnat şi noi pe unde s-a putut. La Braşov am aflat că spre Baraolt nu se poate merge deocamdată. Am luat-o spre Codlea, dar aici trenul nostru de marfă s-a descompus. După aşteptări, un tren sanitar, evacuând răniţi spre Sibiu, era pregătit de plecare. Cu puţine negocieri am fost lăsat să urc. Sergentul sanitar s-a opus, dar căpitanul m-a primit.

Trenul sanitar care evacua un spital de răniţi germani avea – se pare – o destinaţie nesigură. La Podul Olt s-au primit noi indicaţii. La Selimberg a fost oprit deoarece Sibiul era sub bombardament aviatic. De la Sibiu am putut continua spre Vinţul de Jos cu un tren local. La Vinţ era aşteptat acceleratul de la Bucureşti care avea o mare întârziere. La sosire trenul era ciorchine. Am mai găsit o agăţătoare la farul locomotivei. Până la Simeria s-a mers aproape „la pas”, fără evenimente deosebite. De aici, începe lume să ne cunoască chiar dacă echipamentul nostru este neobişnuit.

Târziu în noapte, am ajuns cu trenul la Vulcan. Cu puţin timp înainte sosise vestea că am căzut fiind mitraliat din avion în zona Codăeşti. Câteva ore mai târziu serg. Oancea fost în compania mea a combătut, arătând că este, în fapt, compania care se întoarce cu efectivele complete, fără pierderi. Când am bătut la uşa fostei mele gazde şi am fost întrebat: „Cine-i?” am fost puţin inspirat când am răspuns: „Dracul!”. Vocea mea a fost recunoscută deşi trecuse mult timp de la despărţire. Totuşi n-au crezut că-s drac şi m-au primit... Am schimbat toată îmbrăcămintea în grădină, explicând gazdei că aşa este mai bine...

În spatele frontului

2007-11-11T21:06:00.000+02:00

Fiind desconcentrat, m-am prezentat la inspectoratul şcolar din Arad. Aici, după o discuţie iritată, am fost trimis pentru utilizare în satul Bruda., comuna Budureasa din judeţul Bihor, cu promisiunea că voi fi readus în judeţul Arad. După un scurt popas la Beiuş, la Casa Învăţătorului, mi-am luat din nou bagajele pe umăr şi m-am deplasat la Dud. Ajuns către seară, am aflat că directorul e la cârciumă (precizez că nu era un beţivan, dar era şi naş şi acolo era, dacă vrem să ironizăm, un fel de cămin cultural al satului). Acasă la director am ascultat ştirile la unicul radio din sat, radio cu bateriile cam uzate – cu urechile lipite de membrana sonorului.

A doua zi mi s-a găsit gazdă cumsecade, în condiţii de sat de munte. În sat n-am găsit decât 5 ţigări naţionale şi tutun de pipă. Fata gazdei care a avut un drum la Beiuş, mi-a procurat ţigările preferate pentru un timp. În cele câteva zile pe care le-am petrecut în Burda, a trebuit să văd şi o nuntă cu toate ceremoniile tradiţionale bihorene, apoi o înmormântare şi comândarea de la care – spre a nu ofensa gazda – trebuie să iei cu tine ştergarul, vesela şi mâncarea (pâinea – colacii) neconsumată pe care ţi le-a oferit. Completate aceste impresii cu cele de la hora satului de la cârciumă, aproape că ştii totul, după care nu poţi să nu-i îndrăgeşti pe aceşti oameni cuminţi, respectuoşi şi prietenoşi şi să nu priveşti şi asculţi cu plăcere numeroasele Florici care cântă şi dansează pe micul ecran în zilele noastre.

Spuneam că e vorba de câteva zile. Comandantul unităţii din care făceam parte, când a aflat noua mea adresă, a ordonat concentrarea mea. Telegrafic... Întors la unitate, nu am mai fost desconcentrat decât la terminarea războiului (10 mai 1945).

***

Ştiindu-se că deocamdată nu sunt destinat pentru front, am îndeplinit, pe lângă zilele de instrucţie şi unele sarcini mai administrative. După revenirea în garnizoana de pace pentru refacere, comandantul a socotit necesar un cadru festiv în care să fie decernate decoraţiile celor distinşi în lupte, precum şi masa comună cu autorităţile din oraş, într-o seară, la cazinou. A trebuit să fac aprovizionări cu materiale mai speciale la Petroşani. Mi s-a dat în primire camioneta. Cu camioneta au venit la Petroşani şi preotul unităţii Dr. Suciu ca şi sora gazdei mele, o gorjeancă drăguţă. Fiind gazdă, am făcut pe politicosul. Oaspeţii au stat în cabină cu şoferul, iar eu ca şef am fost cu ostaşii, sus. La întoarcere, şoferul căruia îi dădusem ceva bani pentru încălzire, mai avea şi el banii lui, mai avea şi bucuria că s-a întors sănătos şi de la popa s-a afumat de-a binelea, dar nu observasem.

Ne întorceam cu viteză, nu tocmai potrivită. La trecerea peste calea ferată la Livezeni, şoseaua în curbă şi cu ceva polei, a văzut venind din faţă un turism. Şoseaua îngustă. Pentru oprire era prea târziu. Şoferul de la maşina mică a încălecat o prismă de pietriş din dreapta şoselei. Pentru a evita ciocnirea, şoferul nostru a manevrat brusc, a tras spre dreapta, dar a agăţat cu traversa un stâlp de înaltă tensiune. A scăpat volanul şi camioneta s-a răsturnat de pe rambleul de doi metri într-o cultură de porumb. Când am văzut că maşina se răstoarnă, am sărit în zăpadă peste oblonul din spate. Ostaşii răsturnaţi odată cu maşina şi bagajele, cu excepţia unuia, n-au avut nimic de suferit. Cei din cabină erau încâlciţi, unul peste altul. Dedesubt era popa, la mijloc gorjeanca, iar deasupra şoferul. Portiera era liberă şi se putea deschide. Am ajutat pe câte unul să iasă afară. Nu era nimeni lovit. Cei din turism au alergat să ne dea ajutor. Am ridicat împreună maşina pe roate. A aprins motorul. Se putea circula. Maşina a fost scoasă la şosea. Cei din maşina mică, văzându-ne militari, ne-au întrebat cât îi costă paguba. Au achitat pe loc. Nu ne-am legitimat, nu ne-am cunoscut. În timpul nopţii şoferul, cu prieteni de la fabrica de măşti, a reparat caroseria. Untul preotului s-a amestecat cu tărâţele (tot ale lui), câteva sticle cu vin s-au spart. După recuperarea pagubei i-au mai rămas şi şoferului pentru prieteni.

***

Am mai fost trimis pentru a face rechiziţii de cai în zona Recaş, judeţul Timiş. Efectivele necesare pentru o nouă plecare pe front nu erau suficiente. O nouă rechiziţie am făcut în zona Rodna, judeţul Arad. Înainte de plecare, mai erau necesare şi alte lucruri. Am fost delegat la Arad, la fabrica Flora pentru o cantitate de lichioruri şi vinuri...

După plecarea batalionului pe front, deplasarea iniţială s-a făcut cu trenul până la Rostov pe Don. De acolo, iarăşi în marşuri de noapte, apoi de zi, prin stepa Calmucă, unde cazurile de căderi fulgerătoare de insolaţie erau destul de frecvente, până au început încleştările de pe Baxan şi mai departe...

Din ofiţeri, subofiţeri şi grade inferioare rămase la partea sedentară şi din alţi concentraţi s-a alcătuit detaşamentul pentru centrul de instrucţie organizat pe Divizie la centrul Deva.
La început am crezut că este vorba de pregătirea şi menţinerea spiritului combativ pentru eventuale detaşamente de marş, dar spre toamnă am aflat care ne este destinaţia. Tineretul din zona ocupată de ruşi în urma cererii ultimative din iunie 1940, rămăsese neinstruit.

Detaşamentele de cadre pregătite la Deva şi în alte centre au avut menirea de a instrui acel tineret din Bucovina de Nord şi Basarabia acasă, în zilele libere din săptămână. În acest scop ne-am deplasat, instalând comandamentul diviziei la Cernăuţi, iar cadrele din Batalionul 9 au fost repartizate pe companii la Plaiul Cosminului, Volonca, Ceahor, Tarăşeni, Corovia, etc.

Din această zonă nu reţinem şi nu amintim decât puţine impresii. Programul se desfăşura riguros, după prevederile regulamentare. Uneori vântul sufla fără întreruperi 1-2 săptămâni (lucru neobişnuit pentru noi), spulberând zăpada şi depozitând-o în spatele unor adăposturi care-i micşorau viteza. „Vântul şuiera prin hornuri / Răspândind înfiorare”... spunea Alecsandri. Crengile, sârmele de telegraf vâjâie, iar zăpada, spulberată de vânt sau din ninsoare, ciupeşte faţa. Într-un timp de 1-2 zile am suportat cea mai scăzută temperatură din viaţă (pentru noi... -35˚ C). Nu prea am înţeles la poligon care este cauza atâtor rateuri.

În perioada de iarnă cât detaşamentele de instructori lucrau în zonele eliberate, a avut loc şi marea bătălie a Stalingradului, înfrângere despre care nu eram informaţi suficient. Partea operativă a trupelor de munte, după ce au ocupat terenuri din nordul Caucazului, luând cu asalt Baxanul şi-apoi cucerind Nalcik-ul. Sub presiunea ofensivei de iarnă, au început retragerea prin Anapa spre Crimeea (zona în care au avut de îndurat multe şi din cauza partizanilor...).
Reîntoarcerea noastră din zona Cernăuţi în garnizoana de pace la Vulcan a avut loc spre primăvară. Aici se crease în Valea Crevedia un lagăr de prizonieri sovietici. Între timp a avut loc în Valea Jiului şi greva minerilor.

Activităţile de aici erau cele dintotdeauna. Recruţii nou încorporaţi erau echipaţi cu pantaloni drepţi de molton şi erau încălţaţi cu opinci din piele de porc...

Coşul de la uzina din Vulcan, care nu avea filtre corespunzătoare, răspândea zilnic tone de praf de cărbune fin ce pătrundea pe geamuri, înnegrind lenjeria de pat, lenjeria de corp; afară zăpada proaspătă era curând acoperită de acest praf fin. Poluarea atmosferică (cuvânt atunci nefolosit de noi) era extrem de puternică, lucru ce se vedea şi în spută, ca şi nări...

Începutul războiului

2007-11-11T21:03:00.000+02:00

1940 – 1945

Ştirea despre odiosul dictat de la Viena am aflat-o pe când construiam adăposturi şi obstacole antitanc în hotarul comunei Giuleşti. Acest act a însemnat ani de refugiu, ani de suferinţe, ani de război şi momentul de întrerupere a activităţii în şcoala cu colectivul care, la început, mi-a provocat repulsie, dar de care, între timp, m-am ataşat de aşa manieră încât credeam că de acolo voi ieşi la pensie.

Retrăgându-ne de pe frontieră şi abandonând lucrările la care am muncit toata vara, am trecut Gutâiul noaptea, am trecut prin Baia Sprie, Dej, Gherla spre interiorul ţării în zona necedată. În câmpia de lângă satul Simboleni (ce coincidenţă!) am depus un nou jurământ – jurământul către noua conducere a României. Regele Carol I fusese înlăturat, iar în conducere era minorul rege Mihai şi conducătorul General Antonescu. La Sărmăşel ne-am despărţit de ostaşii maramureşeni care doreau să se întoarcă acasă. În seara aceea s-au vărsat multe lacrimi deşi toţi eram bărbaţi…

Ne-am oprit pentru un timp la Sânmiclăuş în castelul Brukenthal, pe Târnava Mare, mai sus de Blaj. Neavând certitudinea celor ce se vor întâmpla cu cei câţiva (nu puţini) dascăli maramureşeni rămaşi încă în situaţia de concentraţi, cu aprobare şi foi de drum am făcut drumuri pe la Bucureşti, la Ministerul Instrucţiunii, apoi la Inspectoratul Şcolar din Alba Iulia unde au fost evacuate arhivele şcolare din Sighet, apoi la Arad în zona în care mai aveam ceva rude şi prieteni. Am fost asiguraţi peste tot că vom fi utilizaţi la şcolile pe care le vom solicita. Am făcut cereri şi ne-am întors la unitate. Unitatea s-a deplasat în Valea Jiului, la Vulcan, unde se găseau numeroase pavilioane goale (nelocuite) deoarece gurile de mine fuseseră închise. Vulcanul a rămas, cu efemere întreruperi, domiciliul de refugiu până în mai 1945.

Fiind desconcentrat şi primind ordinul de utilizare la şcoala din comuna Dud, judeţul Arad, dar neavând haine civile şi nici acte, am obţinut un act de trecere a frontierei în Ardealul vremelnic cedat şi am pornit într-acolo, la Ciumeghi, am aflat că nu pot trece frontiera decât civil. Notarul din comună, sculat noaptea din somn (o huidumă cât trei ca mine) mi-a împrumutat un costum de lucru, dar pe măsura lui. Pe sub mantaua de piele nu se vedea lărgimea pantalonilor (un singur crac mi-ar fi fost de-ajuns). Ajuns la frontieră la punctul de trecere se afla multa lume (care trecea din România sau care venea in România). Formalităţile au fost simple şi operative. Pe traseu către Salonta, apoi către Oradea m-au instruit unii că nu e voie să vorbim româneşte; m-au instruit cum să cer bilete de călătorie… La bufetul gării am vrut să iau o gustare. Mai dinainte aflasem că la chiftele le spune lobdo pecene. Am încercat să comand pe ungureşte. Negustorul care n-a priceput nimic din mormăiala mea (mai ales că am mai zis încet – pentru mine – sau cum naiba le mai spune la chiftele), zice: „Dv. ce doriţi?” I-am spus. M-am scuzat că nu ştiu ungureşte, la care mi-a zis: „Păi cum să nu ştiu româneşte când lucrez aici de peste 20 de ani?”

Până aici mi-a mers. Tren spre Carei nu era decât în ziua următoare. Trei dintre tovarăşii de drum au aflat că există un tren spre Debrecen, iar de acolo unul curând spre Carei. Am plecat spre Debrecen şi de acolo am luat trenul spre Valea lui Mihai. Şeful de tren observă că am ieşit din itinerar. Prima: nu aveam voie să trecem prin „anya orszag” şi a doua: biletele erau pentru o rută mai scurtă. Era necesară plata diferenţei de rută. După lungi tratative duse de cei trei, în limba maghiară, cu controlorul, ne-am hotărât să achităm diferenţa, pentru a nu fi predaţi în vreo staţie înainte de a reveni pe teritoriul Transilvaniei. Cei trei au achitat diferenţa, iar eu am rămas. „Pe Dumneata nu te-am pus la plată”, a remarcat unul. „Dacă nu ştii să vorbeşti!”. „Dar noi am vorbit şi încă mult”. „Am bănuit că, deoarece ruta mea este cu mult mai lungă, diferenţa se încadra în aceeaşi zonă”. Ne-am înveselit. Trecuserăm de aşa-zisa graniţă. La Valea lui Mihai am rămas fără cei trei prieteni ce veneau de la Reşiţa. În noul tren, în compartimentul în care călătoream erau câteva femei care vorbeau limba maghiară. „Mai avem mult până la Satu Mare?”, am întrebat româneşte. „Încă o staţie.” „Dv. ştiţi şi româneşte?” „Suntem românce, dar când nu cunoaştem oamenii ne temem să vorbim româneşte.”

Prin Satu Mare, Halmeu, Hust, Sighet şi până la Vişeu m-am adresat oricui pe limba mea şi nu mi-a refuzat nimeni răspunsul. Se vede că toţi erau români, dar erau „încăpuiţi” de unele elemente horthyste… La Săcel, surpriză pentru mine. Tata nu avea voie să mă găzduiască 2-3 zile dacă nu-mi aduc szalas utolvany de la postul de jandarmi. Cu concursul preotului care a vorbit în locul meu, am obţinut această autorizaţie pentru un tată că să-şi primească feciorul. Brigadierul silvic era singurul ungur cu domiciliul în Săcel şi era acum primar.

Zilele petrecute în Săcel au fost puţine la număr. Permisul meu era pentru 10 zile în care era cuprins şi timpul călătoriei. A trebuit ca, în acest timp, să fac şi vizita la Vişeu de Jos. Elevii de acolo aflaseră de undeva că eu voi trece cu trenul prin staţia lor. Au fugit toţi de la şcoală şi au aşteptat în staţie. Când s-a apropiat trenul, au năvălit peste linii. Şeful staţiei, speriat de eventuale accidente, a strigat. Degeaba. Pentru intimidare, a tras cu pistolul. Speriaţi, copiii au mai fugit, dar de la distanţă urmăreau apariţia mea, nu eram acolo. Au plecat – unii plângând că n-am vrut să mă arăt… Când, a doua zi, am venit pe şosea, cei ce se găseau liberi pe stradă s-au luat după mine. Ajuns în dreptul şcolii, câţi erau acolo şi-au lăsat dascălii singuri şi au venit în întâmpinare cu invitaţia – tras de haine – de a vizita şcoala. Directorul nu ştia o boabă româneşte. O colegă care cunoştea limba maghiară din familie şi care rămăsese pe loc, a făcut prezentările, apoi a făcut aprecieri deloc elogioase la adresa directorului. Când i-am făcut un semn discret că n-are rost să-l supere, a spus: „Dă-l naibii de nătâng, că nu pricepe ce vorbim!” Elevii mi-au povestit cum şeful de gară a „vrut să-i împuşte”, dar ca ei tot nu s-au lăsat… Notarul de asemenea nu cunoştea limba română. Prin intermediul popii Bandu am schimbat saluturi şi ceva impresii.

La întoarcere a trebuit să schimb leii la bancă deoarece la gară nu se primeau bani româneşti (care deocamdată circulau în teritoriul cedat). Colegul T.B. cu care m-am cunoscut în şcoala normală şi care de asemenea cunoştea oarecum limba maghiară de la mama lui, m-a însoţit prin Sighet până aproape de plecarea trenului. La o tutungerie, vânzătoarea nu ştia româneşte. M-am servit de însoţitor. „Dv. nu sunteţi de aici?”, a întrebat. „Ba da, dar plec la Arad” „Interesant”, spune. „Eu sunt de aici, dar am stat la Budapesta. Acuma am venit înapoi şi Dv. plecaţi” „ Şi eu mă voi întoarce şi o să plecaţi Dv.” T.B. n-a tradus exact replica mea. „Dar să ştiţi că noi vom merge şi la Arad” „Atunci mă voi duce la Timişoara, la Craiova…”„Vom merge şi acolo” „Dacă voi o să ajungeţi şi acolo, am să plec în Turcia şi, dacă mai veniţi, voi ocoli pământul, să nu vă mai văd” T.B. a refuzat traducerea exactă, spunând că eu sunt glumeţ şi m-a rugat să nu risc prea mult că aceştia sunt cam periculoşi şi îi fac şi lui neplăceri.

În tren, un călător care dorea să-şi aprindă ţigara, m-a rugat în limba maghiară. Atâta înţelegeam şi eu, dar, din reflex, am zis: „Poftim!”. „Vorbiţi româneşte? Unde mergeţi?” „Merg la Arad” „Dar cred că sunteţi de aici. Nu trebuie să plecaţi. Situaţia aceasta nu va dura mult…” N-am insistat să aflu cine este şi ce hram are. Spunea că vorbeşte şi ruseşte, şi nemţeşte, aşa cum vorbeşte româneşte sau ungureşte. Am călătorit împreună până la Kiralyhaza. Am vorbit de toate. Era optimist şi nu admitea ca situaţia existentă să aibă trăinicie. În drum spre Oradea au intrat în compartiment câţiva militari. Purtau decoraţii (medalii cu efigia lui Rakoczi). I-am întrebat despre numele decoraţiilor şi faptele pentru care au fost decoraţi. Fuduli, cum le e felul, au spus că au luat parte la campania pentru eliberarea Ardealului. Deoarece am parcurs pe jos traseul de Tisa până la Blaj în mod paşnic, fără să fi văzut vreun honved şi fără să fi tras un glonţ, mi-am dat seama cu ce „eroi” aveam de-a face. Discuţia noastră a fost foarte cârpită întrucât nici unul nu cunoştea limba celuilalt.

La Oradea m-am întâlnit cu unul din cei trei prieteni de la venire. Se întorcea la Reşiţa. Am constatat că mi-am terminat numerarul din buzunare. L-am rugat pe tovarăşul meu de drum să-mi împrumute o sută până trecem graniţa. Cu o mică ezitare, mi-a împrumutat suma. Trecând graniţa şi mergând să restitui hainele notarului şi să le iau pe ale mele la Ciumeghi, acolo m-am îmbrăcat din nou militar, mi-am luat actele şi banii pe care-i lăsasem notarului. În sat ne-a luat o echipă de la Crucea Roşie, ne-a dus la cantină unde am servit masă caldă, apoi, în timp ce mâncam, ne-a adus foile de drum spre destinaţia indicată de noi. Prietenul meu, căruia îi restituisem suta cu mulţumiri, văzând de câtă atenţie se bucură în compania mea, a spus în tren: „Dle., vă rog să nu vă supăraţi de ceea ce vă spun! Când v-am împrumutat suta, am crezut că n-o mai văd! Şi totuşi mi-ai dat-o”. De la Arad, fiecare şi-a văzut de soarta lui.

M-am dus la noul post unde eram utilizat. Până la Târnova am mers cu trenul. De acolo la Dud am mers pe jos. Altă posibilitate nu s-a ivit. În localitate am fost bine primit. Directorul m-a găzduit şi hrănit la el acasă (în şcoală), contra cost. Despre rebeliunea din ianuarie am aflat abia după ce s-au liniştit lucrurile. Legionarul care avea sarcina să dezarmeze jandarmul şi să ocupe primăria, a adormit în noaptea când s-a transmis ordinul. După mai bine de patru luni, când am lucrat în şcoala din Dud la clasa a II-a care era fără acoperire am fost, cam la început de martie, concentrat în garnizoana Vulcan, unde am priceput ca ne pregătim pentru fapte mai deosebite. Pe teritoriul ţării staţionau numeroase mari unităţi germane, pregătite pentru a coborî spre Grecia prin Bulgaria, fie pentru a intra în Yugoslavia, sau poate…

***

La începutul verii unităţile noastre de vânători de munte sunt dislocate în Moldova de Nord. Un timp, am fost trimis cu plutonul întărit la satul Liteni – judeţul Suceava – pentru siguranţa podului peste râul Suceava între Liteni şi Roşcani. Aici ne-a găsit începutul războiului antisovietic. După câteva zile, un agent de transmisie mi-a adus ordinul de deplasare la Vereşti, unde se afla restul companiei. Acolo n-am găsit decât un agent care ne-a spus să ne deplasăm spre Dumbrăveni. Şi aici am aflat că batalionul 9 Vânători Munte a plecat spre Zvoriştea. Când am ajuns, am aflat că s-au îndreptat spre Dorohoi. În marşuri aproape neîntrerupte, cu tot echipamentul pe oameni, am ajuns într-o seară la Dorohoi. Agenţi de circulaţie ne-au dirijat spre Broscăuţi, unde am ajuns compania şi batalionul. La întrebarea: „Câţi oameni ai pierdut pe drum?” am răspuns că am mai mulţi la sfârşit decât la plecare, deoarece am adunat şi nişte rătăciţi sau extenuaţi din alte subunităţi. Am fost felicitat. Am ocupat apoi poziţii la Dumeni. Primii prizonieri de război i-am văzut la Dresca, iar botezul focului l-am primit la Noua Suliţa, după ce am trecut Prutul prin vad, fiind atacaţi din spate de partizani (!?). Am văzut şi primele jertfe pe care le dădea unitatea noastră.

În marşul de noapte prin Dinăuţi spre Hotin, am fost primiţi cu focuri de rezistenţe slabe care s-au retras. Pe traseu, ziua se mai vedeau materiale, arme şi cadavre din unităţi sovietice care au încercat să opună rezistenţă înaintării noastre. Încă înainte de a ne apropia de Hotin, am întâmpinat rezistenţă serioasă la satul Rucsin, protejată de un puternic tir de artilerie. Atacul nostru întâmpinat cu un foarte puternic foc de arme automate, a progresat până la liziera satului. Către seară, inamicul văzându-se şi manevrat pe flancul drept, s-a retras sub protecţia acoperirilor şi a nopţii. Duelul de artilerie a durat aproape toată noaptea, noi găsindu-ne sub bolta descrisă de traiectoriile obuzelor venite din ambele sensuri.

Ocuparea Hotinului şi ajungerea pe Nistru a avut loc în ziua următoare, cu pierderi pentru Batalionul 16 Vânători Munte. Unitatea noastră a primit ordinul să se deplaseze în jos pe Nistru către Soroca.

Marşurile de zi sau de noapte, pe arşiţă sau prin ploi torenţiale au continuat spre pădurea Largă şi mai încolo, spre est, sud-est. După jumătatea lunii iulie, ne-am regrupat pentru a forţa trecerea Nistrului. Trecerea cu plute şi bărci s-a realizat noaptea de către unităţi din Divizia I-a Munte şi a IV-a. A noastră mare unitate a fost ţinută în rezerva Corpului de Munte, până s-a construit podul de pontoane peste Nistru. Zona de grupare de pe malul drept, acoperită de pădure, era ţinută de inamic sub bombardament de artilerie şi aviaţie. Trecerea noastră cât şi a armamentului greu, artileria (care până acum a constituit un cerc de foc în faţa capului de pod făcut de primele unităţi trecute…), s-a efectuat tot pe întuneric. La est de Nistru, am preluat sectorul celor din capul de pod, dezvoltându-l şi continuând înaintarea. Şirul de cazemate a fost cucerit cu acte de eroism (unii s-au predat în ultimul timp, iar alţii au abandonat fortificaţiile din timp. Contraatacurile înverşunate, însoţite care de luptă, au fost respinse.

În urmărire, am mai nimicit ariergărzile din pădurea Capustiani şi am fost opriţi două-trei zile în pădurea Vierhovka. Aici inamicul a contraatacat furibund, într-o zi reuşind o pătrundere până la poziţia artileriei (divizionul 5 T.M.), dar aceştia s-au apărat prin focuri ochite prin ţeavă şi armament pentru lupta apropiată. Inamicul a fost respins şi de aceasta dată. Repetatele contraatacuri ale inamicului asupra poziţiilor ocupate de ai noştri pe liziera şi în adâncime în pădure au fost de fiecare dată respinse cu pierderi mari pentru inamic.

Pentru curajul şi spiritul de abnegaţie dovedite în luptele de la Capustiani şi Vierhovka, împreună cu plutonul pe care îl comandam, am fost decorat cu Ordinul Coroana României clasa V-a cu spade şi panglică de Virtute militară, în gradul de Cavaler.

Inamicul a fost urmărit şi hărţuit şi trecut de Bug, apoi după o oprire pentru acoperirea malului drept al Niprului, a fost urmărit şi dincolo de Nipru. Trecerea noastră peste Nipru s-a făcut pe un pod de pontoane, mai jos de Kahovka, la Berislav.

În stepa Nogai, inamicul a opus rezistenţă dârză pe linii eşalonate în adâncime. O puternică rezistenţă a opus inamicul pe linia lanţului de lacuri şi bălţi de la Malaja Belozerka. După numeroase contraatacuri, soldate uneori cu succese minime, contraofensiva lor a fost oprită, apoi a fost reluată urmărirea. Aici, la 26 septembrie 1940 am fost rănit de un glonţ al unui lunetist, glonţ tras din apropiere, dintr-o perdea de copaci ce ascundea mişcările inamicului. Lovitura era destinată pentru centrul frunţii, dar a nimerit – nu chiar perpendicular – puţin mai la dreapta. Casca a fost perforată. În contactul violent dintre cartuş şi cască, glonţul s-a deformat, a intrat în cască, a provocat o rană de cca. 4 centimetri în zona temporo-frontală dreaptă, apoi, încetinindu-şi viteza, s-a încurcat în căptuşeala căştii şi, trecând în partea stângă a capului, s-a oprit. La postul de prim-ajutor, plutonierul sanitar l-a găsit şi, crucindu-se, a căutat dacă nu cumva glonţul a traversat craniul… După o lună de spitalizare la Chişinău, am fost lăsat în concediu de convalescenţă. Casca am luat-o cu mine şi am dus-o în Bârzava. Nepoţii s-au jucat cu ea. Sora a adus-o la Vişeu după război apoi, aruncată într-o magazie, a fost scormonită de copiii fiului meu care se mai joacă uneori şi acuma cu ea – plină de rugină.

În furtuna acestui contraatac au fost răniţi, din aceeaşi companie cu mine, învăţător Şendrea Petru, învăţător Timiş Ion, învăţător Liheţ Gheorghe care s-a ales cu o mână fracturată. În ziua următoare a murit învăţătorul Tivadar Gheorghe şi Sasu Anton, toţi maramureşeni. Inamicul nu s-a mulţumit cu mici succese sau eşecuri. A atacat cu tancuri. A pătruns în spatele poziţiilor ocupate de români. A provocat însemnate pierderi. Breşa deschisă de carele de luptă a fost repede închisă. Carele au luptat izolate în spatele poziţiilor şi au fost nimicite. A urmat reluarea ofensivei noastre şi urmărirea inamicului până la Marea de Azov. Încercuit pe un front foarte larg, inamicul a avut colosale pierderi în oameni şi materiale.

Corpul de Munte a fost retras în ţară pentru refacere în timpul iernii. În vara următoare când unităţile noastre au ajuns în nordul Caucazului până la Nalcik, n-am mai fost luaţi pe front cei cu răni din prima parte.

Primii elevi

2007-11-11T20:49:00.000+02:00

În cadrul lucrărilor unui cerc cultural (pedagogic), la lecţia deschisă am predat „Varul şi tencuiala”. De la o vărărie din Săcel adusesem pietre de var, var nestins, pastă de var. Din localitate adusesem nisip şi unelte folosite de zidari etc. Pe lângă faptul de a vedea pietrele care devin, cu timpul, vas stins, elevii au colaborat şi la stingerea varului, la amestecul varului stins (mai dinainte) cu nisip şi apă şi la facerea tencuielii...

Către sfârşitul lucrărilor s-au organizat dezbateri şi s-au făcut aprecieri asupra tuturor activităţilor din ziua respectivă. La discutarea lecţiei (critică) s-au iscat controverse aprinse. Un grup de „critici” foarte activi s-a dovedit (recunoscut) că veniseră montaţi şi pregătiţi „să facă praf” lecţia acelui propunător care mai întotdeauna în alte ocazii avea ceva original de susţinut. După dezbateri, preşedintele care conducea a propus să se dea un calificativ acestei lecţii.

Majoritatea a fost pentru „foarte bine”, dar „criticii” erau pentru „bine”. În această clipă intră în sală un coleg care întârziase pe afară. „Unde sunteţi? Mai aveţi mult?” „La acordarea calificativului la lecţie” „Lăsaţi asta! Calificativul l-au dat elevii până am fost noi la biserică. Ei s-au servit de scule şi materiale avute pentru a tencui peretele şi o proeminenţă stricată de ei jucându-se. Să fim serioşi! Toţi am predat această lecţie, dar - să recunoaştem – ca pe o bucată de lectură, fără să arătăm elevilor nici un fel de material didactic. Oare o lecţie care provoacă atâta interes (nu numai elevilor, ci şi nouă), care duce pe elevi la aplicaţii practice şi utile din proprie iniţiativă, mai poate avea şi un alt calificativ decât excepţional, deşi nu obişnuim să-l folosim?”

* * *

Caracterul practic (utilitar) am căutat să-l imprimăm şi la geometrie. Studierea suprafeţelor, calculul ariilor, calcularea volumelor şi a capacităţilor nu se fac numai cu un scop în sine. Nevoia de a calcula unele materiale de construcţii necesare (scânduri, parchete, sticle, placaje), materiale de confecţii (table, învelitori, oale, capace, etc.) impune cunoaşterea acestor calcule, deşi învăţarea geometriei urmăreşte scopuri practice, utilitare. Şi aici metoda intuitivă are largă utilitate: se predă numai ceea ce se poate arăta elevilor.

Desenului i-am acordat importanţă aparte nu pentru a crea pictori, zugravi sau oameni de artă deosebiţi (nu excludem şi acest scop), ci pentru a da ocazie copiilor să-şi manifeste spiritul de imaginaţie, fantezia, puterea de creaţie, să exprime modul în care a văzut o anumită parte a unei povestiri, a unei relatări istorice, a unui peisaj, etc. Am practicat desenul liber, din imaginaţie, pentru a da posibilitatea de a participa în mod activ la desfăşurarea unor lecţii narative, acromatice. Desenul după model, după natură, a contribuit la dezvoltarea spiritului de observaţie, de cunoaştere şi redare a formelor, a culorilor, a luminii. Pe lângă desenul figurilor geometrice am practicat şi desenul decorativ, cu combinaţii de linii şi figuri geometrice exprimate în decoraţiuni artistice şi modele de artă populară românească. Am acordat desenului rolul de auxiliar la toate materiile de învăţământ, la istorie (imaginea unor bătălii, a unor figuri istorice, a unor eroi, monumente, arme etc.), la ştiinţele naturale (plante şi animale, peisaje), la lectură (scene imaginate cu animale, întâmplări, figuri din legende şi basme ş.a.), la geografie (semne convenţionale, planul satului, hărţi etc.). Desenul completează activităţile libere, contribuie la dezvoltarea îndemânării, a dexterităţii, contribuie la educarea estetică, intelectuală şi patriotică. Desenele mai deosebite le-am expus în clasă, formând o adevărată expoziţie de artă plastică.

În activităţile de ansamblu am acordat atenţie şi lucrului manual şi activităţilor practice, aceasta pe linia preocupărilor şcolii active şi utilitariste. Dacă la început ne-am limitat la unele cioplituri cu briceagul (săniuţe, cărucioare, săbii de şindrilă etc.) am executat diverse îndoituri şi decupaje din hârtie şi unele modelaje din argilă, mai apoi, sub influenţa învăţătorului Petrescu din Comarnic care ne-a vizitat şi ne-a împrumutat din experienţa lui, am trecut la confecţionarea unor obiecte din fructe de pădure, frunze presate, coji de copac colorate, tulpini etc. Această nouă activitate ne-a îmbogăţit cunoştinţele despre natură, a stimulat curiozitatea, spiritul creator şi a stimulat îndemânarea şi fantezia. De acum, pe pereţii clasei au apărut în chip de expoziţie diverse obiecte confecţionate din conuri de brad, ghindă, coji de nucă, alune, boabe de fasole, coji de mesteacăn, tei sau brad.

De la acestea şi paralel cu acestea, am desfăşurat şi activităţi în grădina şcolii (din păcate foarte mică şi folosită numai de directorul care avea locuinţa în localul şcolii). Am rezervat colţul pentru o mică pepinieră cu pomi fructiferi, mai ales meri. Aici elevii au deprins altoitul, îngrijirea puieţilor. La terminarea ciclului primar fiecare elev primea pomul lui pe care îl planta la domiciliul părinţilor.

De la plantarea pomilor ne-am extins. Am adunat din câmp tei tineri pe care i-am plantat în jurul curţii şcolii, apoi pe marginea şoselei. Dar dacă tot am învăţat şi deprins ceva, cu puietul de salcâm pe care ni l-a dat ocolul silvic am plantat terenurile pe care le erodau ploile. Cea mai grea operaţie a fost pe Râpa Dănoaie unde râul Vişeu spală zeci-sute de metri cubi de pământ în timpul topirii zăpezilor sau când erau ploi torenţiale. Ca să plantăm râpa a fost necesară ancorarea elevilor cu frânghii. Terenul s-a fixat. Râpa nu mai e erodată, iar oamenii de azi îşi amintesc şi se mândresc cu ceea ce au făcut ca elevi.

Cu elevi, dar şi cu alţi tineri am plantat în Timpuri şi în jurul cimitirului de la gară puieţi de brad, care s-au prins. Ei ştiau că terenurile împădurite „aduc ploi”. Pornind de la această părere şi apoi gândită greşit, „...ca să nu mai aibă veri ploioase să poată usca fânul...” au scos puieţii de la cimitir şi au rupt pomii din lungul şoselei. Despre motivul uscării puieţilor de la cimitir am aflat doar peste 15 ani.

Dacă la şcoala de aplicaţie am avut sarcina de pionierat de a înfiinţa ciclul II (complementar, cu caracter comercial mai slab definit), acelaşi act de pionierat l-am îndeplinit şi la Vişeu de Jos. Aici a fost mai simplu. Clasele care promovau în a IV – a mergeau în continuare. Seria pe care am luat-o în primire la sosirea în şcoală am dus-o până în final la examenul de absolvire care se dădea la centre de plasă. Caracterul ciclului era agricol, dar în bună parte cunoştinţele speciale erau teoretice (în afară de pepiniera de pomi, celelalte ca: ferma de animale, lotul agricol, nu existau, dar... fiecare părinte era un „fermier”).

Pentru a uşura aprovizionarea elevilor cu rechizite şcolare şi pentru a apropia şcoala mai mult de viaţă, am înfiinţat o mică cooperativă şcolară în care elevii îndeplineau toate sarcinile ocazionate, cu excepţia aprovizionării cu materiale, care se făcea din alte localităţi. Se aduceau şi desfăceau: creioane, peniţe, tocuri, cerneală, creioane colorate, hârtie, caiete de toate tipurile (dictando, cu pătrăţele, de desen, caligrafie), hârtie glasată, coli de ambalaj, prelungitoare de creioane. Cu timpul ne-am gândit că am putea confecţiona noi caietele. Procurându-ne hârtie format mare (de la Bârgău), maşini de capsat, capse, coperţi de caiete, am învăţat elevii să confecţioneze caiete. Caietele noastre costau mai puţin. (Noi nu calculam manopera şi nici adaosul comercial). Valorificarea lor se făcea la preţul pieţei. De aici, ca şi în rabatul comercial pe care ni-l acordau furnizorii de materiale a rezultat un câştig.

Adunat acest profit pe o perioadă mai lungă, ne-am gândit să procurăm pentru şcoală un aparat de radio cu baterii. În comună, la acea dată, erau doar două-trei aparate de radio care cântau când acumulatorul nu era descărcat sau bateriile erau corespunzătoare. Aparatul de radio, care pe atunci era foarte scump, era de acum o nouă „minune” a şcolii noastre. E drept că nu numai elevii beneficiau de audiţii la radio, cât mai ales noi cei mari care puteam rămâne la şcoală la orice vreme. Muzica populară şi ştirile erau principalele programe audiate de elevi.

Cu timpul am ajuns în posesia unui aparat de proiecţie cu diapozitive. În primul rând am putut procura „Patimile Domnului”. Acest aparat a fost o altă „minune” din şcoală, deocamdată.

Printre alte activităţi, exerciţiilor de gimnastică în ansamblu, jocurilor populare, cântecelor patriotice, unele excursii, li s-a acordat o mai sporită atenţie şi datorită organizaţiei de atunci a străjeriei care concentra în programele ei educaţia fizică, educaţia religioasă şi patriotică. În clasă, pe perete ardea o candelă permanent în amintirea eroilor neamului, iar în curtea şcolii, aproape de catargul pe care flutura tricolorul ţării tot timpul când erau activităţi în şcoală, a fost instalată Troiţa Eroilor la sfinţirea căreia corul de elevi pe trei voci egale a dat răspunsurile – spre surprinderea şi plăcerea numărului mare de participanţi.

Înjghebarea corului şi instruirea lui nu a fost o treabă tocmai uşoară. Să cânţi pe mai multe voci („fiecare în doaga lui, şi numai la semnele dirijorului”) era atunci şi pentru elevi, dar mai ales pentru unii părinţi, care afirmau că numai la gramofon au auzit cântând aşa frumos, o altă minune. Conţinutul principal al repertorului era alcătuit din cântece patriotice, care preamăreau faptele eroilor sau chemau la fapte eroice. Apreciate erau şi cântecele cu oarecare conţinut patriotic-folcloric interpretate de solişti vocali cu acompaniament coral. Printre multiplele cântece figurau şi din acele care cântau frumuseţile naturii şi îndemnau la excursii, la drumeţii. („...Răsună codrul iarăşi de vesele cântări.../ Şi soarele ne cheamă pe vesele cărări./ Veniţi cu focu-n suflet, cu flacăra-n priviri/ Să preamărim izvorul măreţei înnoiri...”) Excursiile erau nu numai un mijloc de agrement, ci şi de observare, cercetare, analizare şi consolidare a cunoştinţelor despre natură, adunare de materiale, colectarea insectelor, fluturilor şi plantelor pentru ierbar sau plante medicinale.

Cu cântecele patriotice dădeam o mai mare solemnitate programelor serbărilor naţionale, programe care la acea vreme erau susţinute aproape în exclusivitate de şcoala din sat. (Ziua Eroilor, 1 Decembrie, 24 Ianuarie sau 10 Mai...) Precizez că aceste programe mai cuprindeau şi recitarea unor poezii patriotice, dialoguri şi scenete sau chiar demonstraţii şi concursuri sportive.

Aceasta este pe scurt prezentarea preocupărilor noastre pentru îmbinarea învăţământului teoretic cu activităţile practice de lucru, desen, muzică, gimnastică, sport, serbări, excursii etc.

Biblioteca şcolii era modest dotată. Pentru formarea gustului pentru citit am mai folosit şi din biblioteca proprie: „Isprăvile lui Păcală”, „Poveşti ardeleneşti” de I. Pop Reteganu, dar mai ales „Basmele românilor” de Petre Ispirescu au fost cărţi care au fascinat pur şi simplu. Povestirea unui basm sau citirea lui putea fi negociată cu elevii. În schimbul unui basm ascultat în timpul liber sau în ora de lectură puteai prinde iepuri, sparge o stivă de lemne sau alte treburi la care în fapt nu-i punea nimeni. Într-o vreme, „Basmele românilor” mi-au dispărut din sertar. După un an am aflat, indirect, unde e cartea. Când am auzit că mai citeşte încă basmele acelea, ba mai ascultă şi oameni mari, vecini de-ai lui, nu l-am mai întrebat de ea…

Tot aici, în Vişeu de Jos, am fost însărcinat cu instruirea tineretului premilitar (18 – 21 ani). Aceasta se făcea în scopul desăvârşirii educaţiei fizice, pentru a spori puterea de muncă, pentru a deprinde tineretul cu spiritul de ordine, pentru a da o pregătire ostăşească elementară şi pentru a întreţine o viaţă morală în spirit naţional. Cu măsuri patriotice, cu demonstraţii, cu retragerea cu torţe, premilitarii adăugau un fast deosebit sărbătorilor naţionale.

În afara instrucţiei şi a pregătirii ostăşeşti elementare, în anumite perioade au fost concentraţi pentru munci de folos obştesc. În asemenea situaţie am reparat şi pavat uliţa lui Bulbuc şi uliţa lui Gălbinău, am plantat puieţi de brad, etc. Cu un centru de premilitari, studenţi şi elevi, stabiliţi la Bocicoel am reparat drumul ce trece dealul spre Cuhea (Bogdan Vodă).

* * *
În primăvara anului 1939, evenimentele politice pe plan european ne-au întrerupt activitatea la şcoală şi în comună. La 15 martie, când Germania hitleristă a ocupat Cehia, iar Slovacia s-a declarat independentă, am fost mobilizat şi unitatea din care făceam parte a fost dislocată pentru acoperirea frontierei de pe Tisa şi din Munţii Oaş. Când situaţia s-a mai stabilizat, m-am întors la şcoală, pentru a fi rechemat când a fost invadată Polonia şi, mai ales, când a fost asasinat primul ministru Armand Călinescu. De acum, mobilizările şi lăsările la vatră s-au succedat până în primăvara 1940, de la care dată am rămas concentrat până după odiosul Dictat de la Viena. Retrăgându-ne cu armata în România liberă, n-am mai revenit deloc la şcoala din Vişeu de Jos.

^ „... Cea dintâi datorie a şcolii..., este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean, este de a iubi ţara fără rezervă, de a avea încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei...”

„Cultivarea sentimentului naţional şi religios în noile generaţii trebuie să fie preocuparea de căpetenie a învăţătorilor... Căutaţi a face copiii să preţuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult decât ale altor popoare, convigeţi-i că strămoşii lor au fost eroi, redeşteptaţi în inima lor această aprinsă iubire de ţară, pe care ei trebuie să o aibă ca urmaşi ai acelor mari eroi, siliţi-vă a-i convinge că ţara lor e cea mai bună ţară, că neamul lor e cel mai nobil, cel mai energic. Nu vă temeţi că veţi cădea în exces oricât de departe veţi merge, cu atât mai bine va fi...” (din „Circularele” lui Spiru Haret)

Recrutarea

2007-11-11T20:47:00.000+02:00

Când am fost convocat la recrutare credeam că accidentul suferit la şase ani ar putea determina scutirea de stagiul militar. Medicii au considerat că sunt apt şi că sunt bun pentru infanterie (deci piciorul era perfect). La 1 noiembrie când se încorporau T.R.-iştii am predat şi eu şcoala. Am fost repartizat la Batalionul 9 Vânători de munte. De aici am fost trimis la Şcoala de ofiţeri de rezervă la Ploieşti. La examenul medical, după ce au fost respinşi 2-3 (comisia ştia de ce), generalul din comisie a zis: „Aşa-i că vrei să rămâi la şcoală?”. Eram chiar bucuros. De comisia medicală îmi era frică (eram mic de statură şi nu prea arătos), dar de examenul teoretic nici nu mă gândeam că aş putea încurca ceva.

Printre toate cele învăţate şi însuşite la şcoala de ofiţeri de rezervă pentru infanterie, cunoaşterea si utilizarea armamentului din dotare în diferite situaţii tactice, organizarea terenului şi activitatea cu harta (topografie) au fost elementele cele mai preţioase pe care l-am reţinut şi aplicat în anii în care am fost pe front.

În căutarea unui loc de muncă

2007-11-11T20:32:00.000+02:00

1932 – 1935

Cererea de numire într-un post oarecare de învăţător cât mai aproape de satul natal rămânea fără răspuns. Sora mea, care obţinuse diploma de învăţătoare la Oradea în acelaşi timp cu mine la Sighet, aştepta şi ea... Aştepta şi tata să-şi vadă copiii în slujbă la stat şi să nu-şi mai creeze greutăţi şi griji. Revizorul şcolar şef adus de cei veniţi proaspăt la putere mă cunoştea din şcoala normală. În timpul vacanţei m-a felicitat pentru succesul avut în piesa „Domnul notar”, pentru succesele la clasă şi examenul de capacitate, pentru cele citite in gazete, dar când m-am prezentat la revizorat să mă interesez de cererile noastre m-a întrebat răstit: „Cum te cheamă?”. Eu încă nu ştiam ce înseamnă propaganda electorală înaintea alegerilor. Am rămas şocat, apoi am pus nişte întrebări obraznice şi am plâns. M-am mirat mai târziu cum de nu am primit un picior undeva şi dat afară din revizorat. Un coleg mai în vârstă care a asistat la scenă, m-a luat părinteşte de după gât, am plecat împreună pe stradă: „Lasă-i pe ăştia! Mâine, poimâine pleacă ei şi venim noi care ştim să avem grijă de elementele noastre de elită”. (Desigur, alt demagog.)

Pe la revizorat n-am mai dat, căci distanţa era mare şi drumul costisitor. Am rămas acasă, la părinţi, amândoi cu sora şi pentru a umple timpul ne certam de la romane tipărite în fascicole ce circulau şi acolo: „Jidovul rătăcitor”, „Crimele inchiziţiei”, „Inima sfărâmată” ş.a. sau volume din „Colecţia celor 15 lei” sau „Femei celebre”... În sărbători mai cântam câte o priceasna la biserică sau citeam „Apostolul” şi „Fericirile”. Am aflat că unii din colegii mei, mai ales cei din josul listei clasificaţilor, aveau posturi de suplinitori. Am aflat de existenţa unei învăţătoare gravide ce urma să ia concediu de naştere. Am plecat cu căruţa la Şieu, dar acolo am aflat că am sosit târziu. Tranzacţia era făcută cu un alt coleg şomer. Atunci nu obişnuiam să folosim cuvântul. Puţin mai târziu, m-am dus la Rozavlea. Prea târziu şi aici. Unul din colegii din Săcel a fost arestat. L-am suplinit două săptămâni, dar la plata salariului o colegă a luat toţi banii, pretinzând o datorie de la titular (pe care înţelegea s-o recupereze prin munca mea...). N-am mai încercat.

Notarul comunei care cunoştea greutăţile familiei, sporite cu încă doi pretenţioşi (!) mi-a mai dat uneori câte ceva de lucru. Ivindu-se ocazia, mi-a propus să fac pe „examinatorul de carne” la abatorul comunal, muncă pe care o plăteau măcelarii evrei în funcţie de numărul animalelor sacrificate. Am ezitat pe motiv că nu cunosc meseria de veterinar. Mi-a explicat că nici nu-i cazul. Trebuia doar să pun o ştampilă şi să văd dacă măcelarii au acte de proprietate. Şachterul cunoştea animalele necorespunzătoare. Cele sănătoase erau declarate „cuşer”.

Când au început plantările de puieţi de pădure mi-a propus să fac pe „şeful de echipă”, iar ştampila s-o dau surorii mele. Aşa am mai câştigat şi noi ceva bani de pingele.

* * *

În primăvara anului 1933 a fost organizată la centrul de judeţ o manifestare antirevizionistă la care erau invitate şi delegaţii săteşti. Din delegaţia comunei mele am făcut parte şi eu. În timpul demonstraţiei din Sighet, unde am întâlnit numeroşi prieteni şi cunoscuţi, m-am întâlnit şi cu fostul meu director de la şcoala normală. Bucuros de întâlnire, m-a întrebat ce post ocup, la care eu am răspuns: „Postu’ Mare”. A aflat că am stat toată vremea, şi eu şi sora mea, fără posturi. Şi-a manifestat supărarea, şi-a făcut şi probleme de conştiinţă, apoi m-a întrebat: „De ce nu mi-ai scris?”. „Ştiam că numirile se fac la revizoratul şcolar. De ce v-aş mai fi deranjat?” „Dar mai avem şi noi un cuvânt. Putem influenţa. E o mare greşeală ca un element de nădejde în învăţământ să trăiască din ocupaţii întâmplătoare, ocazionale. Te duci acasă, îmi scrii o scrisoare... şi am să te chem la Sighet, să fii pregătit pentru a sta mai mult”.

Venit la Sighet, la chemarea directorului, mi s-a spus:”Deocamdată vei lucra ca bibliotecar onorific la biblioteca la care ai lucrat ca elev. Pe baza acestei munci îţi asigur găzduire în internat şi masă la cantină. Ca să ai şi un ban de buzunar vei face cu copiii mei, pe care îi cunoşti, limba franceză, pentru care vei primi plată. La toamnă am un plan pe care îl vom aplica împreună”.
La şcoala normală funcţiona şi şcoala de aplicaţie cu patru clase la care cei doi instructori predau simultan. Elevii normalişti, începând din penultimul an, dar mai ales în ultimul an de şcoală normală, făceau practică pedagogică. La sate, dar mai ales în mediul urban, funcţionau şcolile cu 7 clase, având deci ciclul II sau clase complementare. Cu acest învăţământ complementar nu puteau lua contact normaliştii în practica lor. Pentru clasa a V-a a trebuit să adun elevi absolvenţi de patru clase din alte şcoli primare din oraş, deoarece absolvenţii şcolii de aplicaţie intrau în liceu toţi, fără dificultate. Mi-a reuşit o adunătură de cca. 16 elevi. Am propus să lucrăm şi aici simultan, primind şi un număr corespunzător în clasa a IV-a B unde erau multe cereri.
Aşa a apărut, la dorinţa profesorului de pedagogie V. Pop, ciclul II la şcoala de aplicaţie, unde normaliştii îşi puteau forma o viziune integrală asupra întregului proces de învăţământ la care erau chemaţi. Învăţătorul care preda la aceşti elevi nu era plătit de stat (nu era post bugetar). Cadrul didactic folosit era plătit cu suma forfetară de 1500 lei lunar, plătită de Comitetul Şcolar, învăţătorul beneficiind în continuare de cameră fără chirie şi masă fără plată.

În această situaţie am lucrat până la sfârşitul lui octombrie 1933 când am fost chemat să satisfac stagiul militar, iar în locul meu a venit un alt cadru atunci eliberat din armată.

Deşi eram în faţa primului colectiv de elevi pentru a căror instruire şi educare eram solicitat, am muncit cu toată priceperea şi puterea de muncă, aşa că (gândesc eu lipsit de modestie) clasele acestea nu erau cu nimic mai prejos decât cele în care predau institutorii cu bogată experienţă. Dintre aceştia am întâlnit după război doi medici, două asistente, trei ingineri, un bun negustor şi un mare fotbalist. Nu consider că i-am desăvârşit eu, dar că o părticică din sufletul meu le-am dat şi lor.

Şcoala Normală

2007-11-11T20:28:00.000+02:00

1925 – 1932

Cu o sumă neînsemnată de bani, cu ceva hrană rece pentru 1 – 2 zile, cu o pălărie de pănură (mai veche, a tatii, care mi se părea mai arătoasă decât pălăria mea de paie), am fost dat în primire evreului Laizăr taxator pe Motoriza, care m-a condus până la poarta Şcolii Normale. Intram în concursul de admitere în şcoală. Prima probă – eliminatorie – era de aptitudini muzicale. Examenul era public. Majoritatea candidaţilor erau însoţiţi de părinţi, rude sau foştii dascăli din şcoala primară. La proba de aptitudini muzicale, candidaţilor li se cerea să ia tonul după sunetele date de pian, apoi erau puşi să cânte un cântec la alegere. Toţi îşi alegeau „Trăiască Regele” din care, după ce cântau câteva măsuri, erau opriţi. Când mi-a venit şi mie rândul, m-am oferit cu acelaşi repertoriu, dar profesorul mi-a cerut un alt cântec, dacă mai ştiu. Cântece ştiam mai multe, fie de la şcoală, fie de la oi, dar în grabă am pronunţat „Sunt cioban crescut la oi”, cântec învăţat în clasă. Credeam că mă opreşte şi pe mine după câteva cuvinte, însă cum eu îi dădusem drumul mai cu nerv, mai cu curaj, profesorul mi-a făcut semn sa continuu. Am continuat (trei strofe), spre deliciul celor din sala de muzică. După ani, colegi din Satu Mare, Someş, Zalău etc., îmi spuneau că părinţii îi întreabă dacă ciobănaşul acela mai este...

La examenul teoretic au apărut alte necazuri. Candidaţii aveau nivel de pregătire diferit. Pentru că eram chemaţi în ordine alfabetică, până să-mi vină rândul, am observat că eu habar n-aveam de operaţii aritmetice cu numere zecimale, iar în ceea ce priveşte gramatica, eram lipsit de orice cunoştinţe de scriere a unor texte cu dificultăţi ortografice. Din greşelile predecesorilor mei, corectate cu toţi cei de faţă, am învăţat ceva. Examinatorul a fost mulţumit că am plasat o virgulă zecimală corect, lucru pe care cel din faţa mea nu-l ştia, iar la gramatică am corectat pe altul care scria „Ţi dragă cartea?”, scriind, mai mult din ghicite, „Ţi-i dragă cartea?”. De aici încolo am fost as. Ştiam istorie, geografie, citeam corect, cu intonaţie, reproduceam textul, recitam poezii etc. Astfel, pe lângă toate stângăciile şi golurile în pregătire, am ajuns normalist, ajutat şi de o mică şansă.

Lipsurile de cunoştinţe elementare din clasele primare le-am resimţit încă 2 – 3 ani la şcoala normală, timp în care am reuşit să închei anii printre premianţi. Începând cu clasa a IV – a şi până la absolvirea şcolii am fost în fruntea colectivului, poziţie păstrată şi la examenul de capacitate, la care am obţinut o singură notă de 9 (la lucru manual: am modelat un bust de hotentot după model, pentru care profesorul Micu spus că ajunge şi atâta când colegii i-au atras atenţia că el cu lutul lui îmi strică frumuseţe de medie). Media 9,88, fiind clasificat primul – „cu laudă”, mi s-a părut şi mie cam departe de următorii – băieţi buni, serioşi, sârguincioşi şi cu bună pregătire didactică şi metodică, care n-au obţinut medii peste 8. Capacitatea, munca, şansa sau „haloul” ce se formează în jurul unor elevi mai răsăriţi? – această meteahnă nu ne-a scutit, probabil, nici pe noi.

N-aş putea să ştiu de ce în primii doi ani de la Sighet am avut nota scăzută la purtare... Poate din cauză că eram echipat mai slab, poate pentru că am întârziat la întoarcerea din vacanţe – pentru întârzieri ale motorizei, pentru pene diverse, pentru poduri rupte sau luate de ape etc. – pentru care nu eram eu vinovat. Odată, la întârzierea de la prima oră după vacanţă, am luat şi bătaie de la director – dar nu eu singur.

* * *

Cu mâncarea şi somnul nu m-am împăcat prea bine. Aveam gustul mâncărurilor gătite cu lapte acru, zară, smântână, unt etc., iar aici se gătea cu bulion. Varza, fasolea, cartofii ş.a. nu-mi plăceau, drept pentru care beam cu plăcere ceaiul, iar în rest trăiam cam cu pâinea goală ce ni se servea în porţii care nu erau foarte mari. Noaptea la internat era organizat un serviciu de gardă (plantoane) din câte doi elevi – unul mai mare şi unul din clasele mici, care se schimbau din oră în oră, ultimul schimb având şi sarcina de a suna deşteptarea la ora 5. Nu era prea plăcut să întrerupi somnul la orice oră pentru a face gardă, apoi să încălzeşti din nou patul şi să mai dormi (ce mai rămânea). Unii s-au gândit că e mai avantajos să plăteşti pe altul să facă serviciul în locul tău. Cu mine a fost uşor. Pentru o porţie de pâine, făceam un schimb de gardă. Despre aceste schimbări ştiam doar noi. Am avut o noapte foarte productivă. Am făcut trei schimburi şi am arvunit trei porţii de pâine. Dar trebuia să se întâmple... Unul dintre elevii mari – nu se ştie care – a dat ceasul cu o oră înainte şi s-a culcat fără să facă serviciul. Ultimul schimb a sunat deşteptarea după ceas, fără să ştie că nu e corect. După scandalul provocat a urmat ancheta făcută de elevul-şef de internat, pentru a găsi şi sancţiona vinovatul. Nu-mi amintesc dacă a fost găsit vinovatul, dar mergând de la schimb la schimb s-a descoperit că eu făcusem în locul altora. „Ce ai primit pentru acest serviciu?” - am fost întrebat. „Dar ce faci cu atâta pâine?” (crezând că noapte de noapte am asemenea câştiguri). Colegii care asistau la „anchetă” au strigat: „Domnu’ şef, ăsta mâncă numai pâine goală”. Aflând motivul, şeful de internat a dat ordin să nu mai fiu pus de serviciu de noapte (am fost tăiat de pe lista celor obligaţi să facă de gardă). Tot ca urmare, a dispus să fiu trecut pe lista unor debili – subalimentaţi şi zilnic, la ora 5 P.M., primeam o felie de pâine şi o ceaşcă de lapte.

Peste ani m-am obişnuit şi cu bulionul. Îmi amintesc că am mai găsit o sursă de suplimente: la gospodăria anexă, într-un cazan mare se fierbeau cartofi pentru porci. Veneam cu sare din sala de mese şi mai ciupeam şi cartofi.

* * *

Participarea la lecţii şi pregătirea zilnică era principala mea ocupaţie. Dar mai erau şi altele, mai ales în afara lecţiilor. Grădina şcolii era lângă internat. Săparea terenului, parcelarea şi însămânţarea, cât şi întreţinerea culturilor nu erau chiar cele mai plăcute îndeletniciri. Recoltarea şi sortarea fructelor, aşezarea lor pentru păstrare în magazii sub beciuri, fabricarea magiunului erau sarcini pentru care eram selectaţi. Înfiinţarea pepinierei, deprinderea altoitului şi îngrijirea pepinierei a fost o ocupaţie – dacă nu foarte atrăgătoare, dar – cu efect prelungit şi în practica noastră şcolară de mai târziu la ţară.

Atelierul şcolii ne sta la dispoziţie şi în alte ore decât cele de lucru manual după orar. Aici, în afară de îndoituri, decupaje, împletituri etc. de hârtie, modelaje din argilă, sculptură, mai practicam şi: compactorie – biblioteca şcolii cuprinzând mii de volume care erau cartonate de elevi - , tâmplărie, fiecare confecţionându-şi un stup sistematic, împletituri de nuiele, fiecare având „geamantanul” lui.

Împletiturile de nuiele ne-au facilitat părăsirea internatului fără învoire. Adunaţi în grup, amatorii de scăldat făceau pe unul mare şef, care spunea portarului că avem dispoziţie de la subdirector să plecăm la adunat de nuiele de pe malul Tisei şi al Izei, unde apa era mai adâncă şi cu ceva ochiuri şi unde puteam demonstra sărituri în apă, înot, scoaterea din fundul apei a unor pietre marcate etc. Într-o după-amiază, „şeful” grupului nostru – elev în clasa a V – a – a sărit în apă şi n-a mai ieşit. A fost scos mort după câteva ore dintr-o zonă în aval unde apa era mai mică. După această întâmplare nefericită am renunţat să mai plecăm „după nuiele” fără supraveghere.

Biblioteca conţinea peste opt mii de volume (număr care pe atunci mi se părea impresionant, în raport cu gromovnicele, calendarele, acatistele şi apocalipsele pe care le vedeam acasă). Conţinea cărţi pentru toate vârstele şi clasele de elevi: de la basme şi povestiri până la cărţi de psihologie, pedagogie, filosofie, enciclopedii şi colecţii de reviste.

Biblioteca era condusă de elevi.

Fiecare clasă avea reprezentantul ei în colectivul bibliotecii. Fiecare ştia de unde până unde sunt cărţi pentru cei mici şi pentru cei mari. Se începea cu basme şi povestiri care dezvoltau gustul pentru lectura celor mici. Se trecea la schiţe, nuvele, apoi romane... Se ştia că „Decameronul”, „Mesalina”, „Educaţie sexuală” ş.a. nu trebuie să ajungă pe mâna celor mici.

Cu sprijinul bibliotecii se organizau şi desfăşurau activităţile aşa – zisei „Societate de lectură”, cu program cu precădere sâmbăta după-amiaza, aproape cu regularitate. Se susţineau referate, recenzii ş.a. de către elevii mari. Se iscau discuţii, uneori contradictorii, se recitau din cele mai frumoase poezii, se cântau cântece populare din diverse zone folclorice din care proveneau elevii noştri, cu excepţie maramureşenii, mai erau bihoreni, moţi, gorjeeni, vâlceni, vrânceni şi basarabeni, se cânta şi la vioară, iar din când în când se juca şi câte o piesă de teatru. Aceste programe nu aveau nimic cu programele speciale pregătite pentru zilele aniversare: 24 Ianuarie, 10 Mai, Ziua Eroilor şi 1 Decembrie, care aveau loc în săli festive, în faţa publicului orăşenesc. O preocupare specială o aveau elevii pentru programul de încheiere a primului trimestru şi intrarea în vacanţa de iarnă. Tot ce era mai frumos şi mai semnificativ în toate zonele de unde aveam elevi putea fi văzut în programul nostru: colinde religioase, laice, satirice, Viflaim, Irozi, Jieni, stele, capre, vasilca, pluguşoare, sorcove etc.

Unele contribuţii personale am avut şi eu la programele acestei societăţi de lectură. Am susţinut referate cu teme ca: „Literatura religioasă ca izvor istoric”, „Cum apare sufletul românesc în poezia populară”, „Unirea din 1 Decembrie 1918”. Controverse şi grupări de păreri: dacă în „Moartea lui Fulger” de George Coşbuc – sunt două concepţii despre viaţă sau numai una, au avut loc după susţinerea materialului. Eu cu câţiva susţinători vedeam două păreri: ”...credinţa-i val, iubirea-i vânt şi viaţa fum” ideea disperatei mame. Dar sfetnicul „...născut cu lumea într-un ceas...” o dojeneşte, iar din bubuitul frânt al bulgărilor de pământ ...se aude un „cântec sfânt... – Nu cerceta aceste legi...”. Am recurs la arbitrajul profesorului de limba română, care ne-a recomandat să întocmim fiecare câte un referat, să ne mai documentăm. Şi în legătură cu unirea din 1700 sau Mica Schisma cum îi spuneau ortodocşii s-au iscat controverse (dacă a fost un rău sau un bine pentru noi). Pentru aceasta a trebuit să recurgem la Iorga, Sextil Puşcariu, Lupaş, Giurăscu, toate manualele de istorie în circulaţie, istoria literaturii române etc. Din toate nu am putut scoate o apreciere unică. Am argumentat şi noi, cum am putut, păstrându-ne opiniile.

Profesorul Dimitrie Simion care a fost şi director până în anul 1928, era şi mare amator de teatru. Formaţiile de teatru care făceau turnee, la cererea lui Simion, ne primeau pe normalişti la spectacole fără să plătim bilete. Aveam totuşi o treabă de făcut. Trebuia să transportăm scaunele din sălile de meditaţii la sala de spectacole – palatul cultural – pentru ca să stea alţii pe ele, iar noi priveam de la balcon în picioare. Dar directorului îi plăcea să joace el însuşi teatru. Asumându-şi rolul lui Răzvan, iar doamna Simion – a Vidrei, împreună cu elevii ultimei clase, au prezentat spectacole de mare succes în orăşelul nostru. Cu sumele încasate a fost organizată o excursie peste Prislop, cu plutele pe Bistriţa, apoi au fost vizitate locuri istorice. După plecarea lui din Sighet s-a întrerupt tradiţia. Totuşi în anul 1931/32 elevii ultimei clase au pregătit spectacolul cu piesa „Domnul notar” de Octavian Goga, în care am jucat rolul principal de socru şi lichidatorul lui.

În afara altor sarcini îndeplinite în şcoală şi internat, am îndeplinit o perioadă şi sarcina de „şef al internatului”.

* * *

Gospodăria părinţilor mei avea cam de toate, dar pâinea şi mămăliga din cerealele produse pe ţarina proprie nu putea acoperi decât necesarul de 30% dintr-un an. Bani nu se găseau suficienţi pentru pâine, impozite şi alte variate nevoi. Ca urmare, nu mă puteam baza decât pe un foarte modest sprijin bănesc de la părinţi. Eram bursier şi mai beneficiam de unele ajutoare ocazionale. În ultimii ani am fost recomandat de conducerea şcolii să meditez la domiciliu unii copii - elevi ai şcolii de aplicaţie.

Meditaţiile mi-au adus suficienţi bani pentru acoperirea cheltuielilor cu rechizite şcolare, manuale şi chiar câte un costum de haine mai serios. Uneori mai rămânea şi pentru câte o carte din librărie. În ultimul an, ultimul director, nou, pe care l-am avut, mi-a spus că nu mai am bursă şi că trebuie să achit costul întreţinerii în internat pentru întreg anul şcolar, în caz contrar nu-mi va elibera diploma. Totuşi diploma mi-a fost eliberată fără plata taxelor. În ultimul an de şcoală am avut un director care a venit cu un partid şi a plecat cu el, după un an. Când m-a somat să achit taxele, la motivele explicate de mine m-a sfătuit: „Fă o cerere de scutire în care să arăţi că ai stat în timpul vacanţei la şcoală şi că şi lucrat în grădină fără plată şi că ai îndeplinit funcţia de bibliotecar al şcolii, de asemenea fără plată”. Am făcut cererea. Când m-am prezentat după diplomă (fiind sigur că cererea va fi aprobată de către Comitetul Şcolar), era alt director. Vechiul director fusese repus în funcţia pe care i-o ridicaseră temporar. Mi-a spus: „Ţi-am văzut cererea de scutire. Oricum îţi eliberăm diploma. Mergi sănătos şi să auzim de lucruri bune!”.

Iată-mă absolvent! Pe stradă felicitări, gratulaţii de cunoscuţi în vârstă. Cunoscuţii mai erau influenţaţi şi de ceea ce scrisese în presa locală (succese, performanţe etc.). Câtă bucurie şi cât optimism! Şi personal, şi în familie! Tata a vândut-o pe Bărnuţa şi mi-a trimis bani să scot hainele cele noi de la croitor... deşi de acum problema fusese rezolvată.

O vară veselă urmată de o toamnă din ce în ce mai posomorâtă, deprimantă...

Primii ani de şcoală

2007-11-11T20:26:00.000+02:00

septembrie 1921 – septembrie 1925

În septembrie 1921 sunt trimis la şcoală fără însoţitor. Fraţii mai mari întrerupseră şcoala, iar următorii erau încă departe. (Între timp mai decedaseră din ei.) Am intrat în clasă după ce am ciocănit în uşă. Am salutat creştineşte cum ştiam de acasă, am sărutat mâna protopopului Tarţea Ion care era la masă şi, după câteva întrebări, am fost trimis să iau loc pe un scaun de bancă ce nu avea pupitru în faţă. Am fost neplăcut impresionat de acest loc. Aveam în trăistuţă o tăbliţă cu condei de piatră şi cârpă de şters, aveam un abecedar mai vechi (moştenire de la fraţii mai mari), prune şi pere uscate, sâmburi de harbuz şi pâine de mălai. N-aveam unde să mă desfăşor, iar în recreaţie n-am mâncat nimic.

În dimineaţa următoare m-am dus la şcoală mai devreme. Am ocupat un loc convenabil, am scos abecedarul şi tăbliţa pe bancă, iar când au venit alţii să-şi ocupe locul, n-am mai cedat.

La venirea protopopului, s-a uitat la tăbliţa care avea scrise nişte socoteli (cu rezultate probabil discutabile). M-a întrebat dacă am scris eu sau altcineva. La răspunsul afirmativ a deschis abecedarul şi mi-a spus să citesc la „oi”. Am citit. A deschis cartea către sfârşit. Am citit şi acolo. Atunci preotul a luat de pe alt rând de bănci un manual de clasa a III-a. Am citit şi acolo... „Tu n-ai ce căuta pe rândul acesta de bănci, treci pe rândul din mijloc”. Se pare că am fost trecut în clasa a II-a fără să o fi frecventat pe prima.

Protopopul a fost ales senator. A plecat la Parlament, iar în clasă a rămas cu noi diacul Alexa care, uneori, trăgea din pipă la catedră în timp ce noi ne hârjoneam prin clasă în nori de praf şi într-o larmă ce se auzea din drum. În anii următori au venit nişte învăţători tineri (despre care am aflat mai târziu că erau normalişti trimişi înainte de terminarea şcolii pentru a suplini nevoia de cadre didactice). În toamna lui 1924 ne-a lua în primire preotul Arcaş Ioan. Mie şi încă unui elev ne-a spus că suntem în clasa a IV-a. Îndeplineam diverse comisioane, făceam şi pe monitorii, aveam acces la bibliotecă şi laborator. Ni s-a spus că noi vom merge la şcoală „mai departe”. Am terminat clasa cu nişte medii mari şi ne-am pregătit sufleteşte pentru plecare.

Dumitru Grad

2007-11-11T20:23:00.000+02:00

20 septembrie 1913 – septembrie 1921

Am văzut lumina zilei în comuna Săcel, jud. Maramureş, la 20 septembrie 1913, fiind al şaselea din cei doisprezece copii născuţi în familia lui Vasile Grad al lui Toderaş şi Maria Grad, fiica lui Ionu’ Crîsnicului.

Părinţii, ţărani cu gospodărie mijlocie, creşteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări etc. Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii şi laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului. Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde le era rezervat nutreţ – fân şi otavă – pentru acea perioadă. În primăvara anului 1921, când nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre eventualele mele planuri de evadare, mă echipez cum pot şi plec, neobservat, la oi. Stâna era cam la 4 km de sat. Fratele cel mare, care era cioban, m-a observat cum umblam cu nesiguranţă, căutând stâna. M-a recunoscut, iar eu mi-am exprimat dorinţa de a rămâne acolo, oferindu-mi serviciul de a „hrăni şi adăpa” oile rămase în ţarc în timp ce turma mergea la păscut.

Rămânerea aceasta nu mi-a adus prea multe bucurii. Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Şulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, muşcându-mă de cap, mâini, şolduri. Am fost scos din gura câinilor de un cioban care se găsea mai aproape.

În ziua următoare aveau să se întâmple lucruri şi mai grave. Fratele cel mare cumpărase, fără ştirea tatii, o puşcă din cele rămase prin tranşee în urma războiului. Era ţinută în colibă, încărcată. (cu gloanţe de rezervă), pentru a speria lupii ce dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea. Un alt cioban, de la o stână vecină, a trecut în vizită pe la colibă. Desigur, cunoştea arma. Vrând să-mi demonstreze ce ştie el să facă, neatent, a împins un cartuş în ţeavă şi a apăsat pe trăgaci ca să audă ţăcănitul, dar glonţul a fost percutat şi a trecut prin piciorul meu stâng, în treimea superioară a femurului, fracturându-mi osul.

Un alt frate care venise să aducă alimente (brânză, slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. El a fugit să-i alarmeze pe părinţi. Tata, care se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei, spre Săliştea, a venit cu căruţa abia pe înserat. Fratele mare s-a ascuns pentru a nu da ochi cu tata.
Fixarea piciorului în aparat ghipsat a avut loc la spitalul din Vişeu de Sus, unde au fost tratate şi rănile provocate de câini. Întâmplările acestea au avut loc în Săptămâna Patimilor.

* * *

În mod normal, urma să încep şcoala în toamnă (în şcoală se mai găseau o soră şi un frate). Înscrierea mea nu a mai avut loc decât în toamna anului următor.

În mod mai puţin obişnuit, în această familie toţi cei maturi erau ştiutori de carte. Tata bătrân – Toderaş – citea cu litere chirilice. Zilnic îl vedeai cu cărţi de rugăciuni, dar mai ales cu „Apocalipsul” sau „Gromovnicul”. Tata citea cu litere latine. Avea şi el „Gromovnic” (calendar pentru 100 de ani) cu zodiacul, cu explicarea visurilor, cu pronosticarea timpului, etc. El mai citea şi o gazetă de la Arad, iar mai apoi, „Unirea poporului de la Blaj”. Mama citea „Alexandria, Arghir şi Elena”, „Povestea lui Leonat”, „Gruia lui Novac”, „Pintea Viteazul” etc.

În această atmosferă, m-am pomenit citind atât cu alfabetul latin, cât şi cu cel chirilic, fără ca cineva să fi intervenit într-un mod sau altul, încă înainte de a deveni elev.