O emisiune de Cristina Șoloc

România veritabilă: Vișeu de Sus - Noblețea maramureșenilor (@TVR1)

https://www.youtube.com/watch?v=sbsEY_lU6gg

1 noiembrie 2020

 Marius Terțan a fost împreună cu Puiu și Iana în cimitirul din Vișeu de Sus. Au aprins lumânări la mormintele părinților și bunicilor și au dus flori. Apoi au făcut câteva fotografii. Mi le-a trimis și mie.

Toderică

Am aflat cu surprindere că vărul Toderică, după ce a fost internat câteva săptămâni în spiralul orăşenesc din Borşa, a fost adus acasă. I-a cedat inima.

Teodor Grad (rudele şi prietenii îi spuneau Toderică ) a fost profesor de Biologie în Săcel, comuna lui natală, avea gradul didactic I, a fost apreciat de comunitate şi a deţinut funcţia de director al şcolii între anii 1965-1974 şi 1982-1989. A fost şi primar al comunei.

Când mă gândesc la el, mi-l amintesc ca elev al recent înfiinţate Şcoli Medii Mixte din comuna Vişeu de Sus (1952). Noi locuiam în clădirea şcolii, tatăl meu fiind cel care a primit sarcina de a organiza liceul. Pe atunci, era o singură clasă de liceu, elevii din împrejurimi fiind cazaţi în internat.

Într-o zi, când încă nu eram înscrisă la grădiniţă, au venit doi elevi să o anunţe ceva pe mama. Unul dintre ei era Toderică, iar pe celălalt nu l-am cunoscut.

Toderică m-a întrebat:

- Ce faci, Mioara?

- Mă joc.

Ce le puteam răspunde la cinci ani?

- Toderică, îi faci curte fetei domnului director?

- E vara mea!

În acel timp, eu m-am ridicat de la masa pe care desenam şi am luat câteva surcele de brad, frumos făcute de tata. I le-am înmânat lui Toderică.

- Arată-mi cum se face o curte!

Toderică a intrat în joc. A luat două surcele, le-a aşezat paralel, a pus deasupra altele două, perpendiclar pe primele, dar paralele între ele. A continuat în acelaşi mod. După un timp, pe podea se afla o incintă care semăna cu casele din bârne pe care le construiau maramureşenii. Astfel am aflat cum i se face curte unei fetiţe.

Îmi mai amintesc că eram deja în clasa a şasea. Ne pregăteam să mergem la o nuntă la Săcel. Era prima nuntă la care partcipam. Pentru că nu aveau în grija cui să ne lase, părinţii ne-au luat cu ei.

Mă văd în casa mătuşii Ileana. Într-un interval mic de timp s-a căsătorit Dumitru, fiul cel mare al mătuşii şi al uncheşului Toader, dar şi Toderică, al doilea fiu al familiei.

Într-o cameră erau aranjate mese pentru miri, familişti şi rude, iar în cealaltă cameră era tineretul. Eu am preferat compania tinerilor. Acolo era interesant, acolo erau mulţi dintre verii mei, pe unii doar atunci i-am cunoscut. Atunci am văzut cum se rostesc strigături în timp ce muzicanţii, un ceteraş şi unul cu zongura, cântă. Era ceva ce nu văzusem nici în filme. Parcă văd cum îşi dădeau rând şi, în timp ce spuneau "ai, hai şi iar hai...", puneau palma stângă peste cea dreaptă şi apoi schimbau ordinea.

Pentru noi, cei mici, mătuşa pregătise un pat, cu paie şi câteva cergi, într-o magazie. Eram eu mică sau de ce acea construcţie mi s-a părut enormă? Era mult mai înaltă decât toate celelalte din jurul ei. ( O vedeam din tren, când treceam pe viaduct, şi aşa recunoşteam casa mătuşii Ileana.)

Toderică s-a căsătorit cu Florica, o învăţătoare drăguţă. Ne vedeam mai des cu ei decât cu verii care rămăseseră la ţară. Ne vedeam când erau consfătuiri ale cadrelor didactice, de Ziua învăţătorului sau când veneau să se aprovizioneze de la Vişeu de Sus sau să vadă vreun spectacol.

De când am plecat din Maramureş, ne-am întâlnit mai rar. Vorbeam uneori la telefon, ne vedeam la unele evenimente care aveau loc în timpul vacanţelor şcolare. I-am trimis cărţile mele, mi-a trimis monografia, alcătuită de profesoara de istorie Elena Grad, cu titlul SĂCEL – VATRĂ DE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE MARAMUREŞEANĂ, apărută la Editura Societăţii Culturale PRO Maramureş "Dragoş Vodă", Cluj-Napoca, 2000.

De acum, Toderică nu ne va mai suna. 

Pe blog găsiţi ce a scris Teodor Grad despre tata şi despre anii de după război, ani în care se reorganiza şcoala.

https://memoriile-familiei.blogspot.com/2007/12/toderic-i-amintete-iv.html


https://memoriile-familiei.blogspot.com/2007/12/toderic-i-amintete-iii.html


https://memoriile-familiei.blogspot.com/2007/12/toderic-i-amintete-ii.html


https://memoriile-familiei.blogspot.com/2007/12/toderic-i-amintete-i.html 

Au trecut 15 ani

         Invitată de o vecină, am participat azi la o parte din slujbă. Am mers mai devreme. Nu ştiam cât durează slujba şi nici când încep parastasele. Am ascultat o vreme, dar gândurile mele au plecat pe alt drum.

         Am mers să pun câteva lumânări. S-au împlinit azi 15 ani de când l-am condus pe tatăl meu pe ultimul său drum. Era o zi la fel de rece, la fel de senină. Cu mulţi dintre cei care erau atunci în cortegiul mortuar nu m-am mai întâlnit. Pe mulţi nu i-am mai văzut. Unii nici nu mai pot fi văzuţi. De aceea, merg uneori cu lumânări la vreun cimitir, la vreo biserică. Şi mă gândesc...

          Şi biserica la care ne-am cununat, în care ne-am botezat şi cununat fiicele s-a schimbat. A fost zugrăvită din nou, i s-a refăcut acoperişul, au fost refăcute gardurile, au fost plantaţi arbuşti ornamentali. Nu am putut să fac fotografii în interior, dar am făcut afară. Le postez mai jos. 

Biserica în luna noiembrie

O fotografie

E fotografia pe care mi-a trimis-o Doru în 4 decembrie 2015. În mesaj scrie: "în ziua în care mama ar fi împlinit 90 de ani".

Crucea din stânga e a părinţilor, lângă ea e a Ninei. Candelele şi trandafirii au fost depuşi de fratele meu şi soţia lui.

Anunţ

În această vară, am publicat o completare de tiraj al cărţii Printre amintiri. 

Cine vrea să aibă cartea în bibliotecă este invitat să îmi scrie pe Facebook, pe adresa de e-mail deja anunţată în precedenta postare sau pe adresa poştală:

Str. Gh. Lazăr, Nr. 14
Cugir, jud. Alba. 

În câteva zile, poate să citească această carte. 

Precizare

Am aflat că mai sunt persoane care doresc să citească acea carte pe care am publicat-o în 2010. Voiam să le spun să citeasca pe saitul Editurii online Semănătorul. Am văzut că link-urile nu mai funcţionează.

Din motivele de mai sus, mă văd în situaţia de a vă pune la dispoziţie un alt link, care încă e activ. Dacă doriţi să citiţi cartea, vă rog să îmi scrieţi la adresa electronică mtirenescu pe yahoo.com, pe Facebook sau pe adresa maria.tirenescu pe gmail.com. Vă trimit cartea în format pdf. şi o puteţi printa.

Link-ul promis http://en.calameo.com/read/0000035246b4e6c74e4a5

Câteva mărturii peste ani

Am primit azi (prin poşte electronică) un mesaj scurt, dar cu încărcătură deosebită. Din el, am selectat:

"D-zeu să-l odihnească acolo unde e! M-a emoţionat vestea.

După ce-am plecat din Vişeu, îl sunam de fiecare dată când era ziua lui. Ce placere mi-ar fi făcut să-l pot suna şi azi. Mi-a fost tare drag! A fost un om care, sub masca de o simplitate de nedescris,  ascundea o enciclopedie activă în multe domenii şi o plăcere de a conversa şi evoca amintiri dragi lui. Te făcea, prin felul de a povesti, părtaş al evenimentelor. 

N-am mai avut niciodată după acea un director care să-şi cheme câte o mână de colegi la cafea în oraş şi cu un aer jovial să întreţină discuţii plăcute pe tot felul de teme. Ce frumoase au fost acele vremuri...

Şi să nu uit că primul meu domiciliu în Vişeu a fost la voi acasă. Ne-a sugerat să stăm la el până ne rezolvăm locuinţa. Care director ar mai fi făcut aşa ceva? Doru tocmai reuşise la Baia Mare la liceu, tu te-ai stabilit la Cugir şi mama cu tatăl tău s-au trezit fără copii. Ne-au înfiat pe mine şi pe încă o colegă, tot clujeancă şi tot psihopedagog.

O, ce vremuri! (...)"

Persoana din al cărui mesaj am citat a scris şi ceea ce am postat aici:

http://memoriile-familiei.blogspot.ro/2007/12/maria-magdalena-bob-kuki.html

Gânduri

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea tatălui meu. Sau mâine, după cum e scris în registrul de la biserică. Oricum, e un secol.

Poate credeţi că numai în septembrie şi ianuarie îmi amintesc de tata. Vă înşelaţi. Sunt foarte multe situaţii în care încerc să-mi imaginez ce-ar face tata, ce-ar spune tata... Am scris câteva proze scurte în care e amintit tata, în diverse situaţii.

Mai jos, voi da câteva link-uri.

http://literatoamna.blogspot.ro/2013/09/papusile-mele.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2012/11/deformatie-profesionala.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2012/08/tancul.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2012/07/inginera-de-branza-ma-fac.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2012/06/prima-vacanta-mare.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2011/11/difuzorul.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2010/10/la-cantina.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2010/10/paturile.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2010/06/cum-se-recita-o-poezie.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2010/06/numeralul_01.html

http://literatoamna.blogspot.ro/2008/04/poveste-de-iarn.html

Poate aceste încercări ale mele au doar o valoare sentimentală. Oricum, pot să caracterizeze un om. Şi nu orice om, ci un pedagog de excepţie, un model de urmat.

Am găsit o fotografie

Ştiam că e undeva. Acum, căutând altceva, am găsit-o!

După zece ani

Au trecut 10 ani de când nu am mai vorbit cu tata. Şi tare mult îmi mai plăcea să-l ascult. La orice subiect, avea ceva intresant de spus, despre orice îl întrebam putea să îmi spună ceva, eventual, să mă trimită la dicţionar, la bibliotecă...

Am recitit câteva scrisori vechi. Voi posta un fragment din scrisoarea care a fost publicată în „Viaţa militară”:


„El avea timp să-mi povestească, el ştia cum să fie interesant, el simţea că are un interlocutor deosebit. (Mama spunea mereu că sunt un fel de Atena, un fel de creaţie a minţii tatălui meu. Desigur, glumea. )

În 2002, de Sfântul Ioan, a fost ultima oară când l-am văzut pe tata. M-am ţinut tare. De la el am învăţat că e bine să te poţi abţine de faţă cu lumea. Am învăţat de mică să-mi stăpânesc lacrimile. (…de ciudă plâng eu numai, mamă…) În acea ultimă zi, au venit un grup de 7-8 veterani de război (cu care lucrase la subfiliala A.N.V.R.), comandantul unităţii militare a trimis o grupă de militari care a făcut de gardă la catafalc, iar în cimitir, au tras trei salve de pistol automat. ( A.K.M.) Şi era atât de frig, era atâta zăpadă şi atât de albastru cerul!”

Sper să revin cu subiecte pe acest blog. Că prea stă cuminte...

Un premiu pentru carte

De Ziua Armatei, a sosit plicul cu diploma şi medalia acordate de Asociaţia culturală "FLOREMA DESIGN" din Orăştie.


Nu am reuşit să le scanez, dar le-am pozat, de Sântul Dimitrie/Dumitru, ziua onomastică a tatălui meu.


Sunt bucuroasă şi emoţionată! Se mai pot primi premii post mortem...
Mulţumesc, "FLOREMA DESIGN"!

Articol din Observatorul militar

În numărul 30 din acest an al Observatorului militar, colonelul Dan Gîju, redactorul şef al acestui săptămânal, scrie:


"Chiar în ajunul aniversării zilei noastre, a jurnaliştilor militari, am primit de undeva de departe, de la Cugir, alături de o scrisoare de felicitare această interesantă carte de memorii, în parte de front, a învăţătorului Dumitru Grad (1913-2002), intitulată simplu, Printre amintiri, şi apărută recent la Editura Pim din Iaşi, sub îngrijirea copiilor săi, inginerul Toderaş Grad şi profesoara Maria Tirenescu, cea care, de altfel, ne-a şi trimis acest binevenit dar de ziua noastră. Spun binevenit, deoarece în „povestea cărţii", care ţine loc de „cuvânt înainte", Maria Tirenescu ne dezvăluie că, într-un fel, cartea a apărut şi datorită colaborării cu jurnaliştii militari de la Ora armatei, mai exact cu Eugen Pelin, cel care, prin 1991, primind o scrisoare pe adresa emisiunii militare de radio despre protagonistul de acum al acestor memorii, în speţă învăţătorul Dumitru Grad, i-a sugerat fiicei sale să aştearnă pe hârtie tot ceea ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.

Aşa că, astăzi, avem în faţă aceste amintiri efectiv valoroase; în parte, din câte reţin, publicate şi de noi acum ceva ani, în revista Viaţa militară. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, în mod deosebit ne interesează capitolul 1940-1945, adică amintirile din perioada cât Dumitru Grad s-a aflat mobilizat sub steagul Batalionului 16 Vânători de Munte, cu care a luptat pe frontul antisovietic, pentru eliberarea Basarabiei, apoi cu Batalionul 9 VM, la comanda companiei a doua, cu care a luptat în Vest; lupte crâncene, în prima linie, din care iese rănit de schije de brand, pe 26 octombrie 1944. Va scăpa după patru luni de spitalizare, astfel că memoriile urcă până în primăvara lui 1992, când autorul era deja locotenent-colonel în rezervă, reprezentant de frunte al ANVR-ului din Vişeul de Sus, şi, dincolo de interesul strict militar, cartea sa se constituie mai departe într-o secvenţă nu lipsită de importanţă pentru istoria învăţământului românesc, de un anumit nivel, din anii comunismului. Prin urmare, o carte cât se poate de instructivă, scrisă în registru simplu şi direct, cu mare drag pentru armată şi pentru meseria de dascăl apărută, nu trebuie trecut cu vederea, graţie copiilor lui. (D. GÎJU)"


Nr. 30 (28 iulie - 3 august 2010), pagina 20
http://www.presamil.ro/

Copertă

Am înlocuit coperta postată în 4 mai cu cea finală. Lipseşte doar sigla editurii.

Viorica Alecu despre "Amintiri..."

Citind „Printre amintiri”, de Dumitru Grad, m-am revăzut „învăţătoare suplinitoare” la 4 clase simultane, într-un sat de munte. Tare bine mi-ar fi prins multe dintre cele citite în cartea domnului învăţător Grad! Consider că şi celor care predau astăzi sau „vor lucra în învăţământ” nu le-ar strica să citească această carte „cu creionul în mână”, notând tot ce ţine de metodica şi psihologia predării la clasele I-XII şi la şcoli cu „predare specială”.

Dacă nu mă credeţi, citiţi cartea toţi cei care vă străduiţi să formaţi azi, OM-ul de mâine, indiferent de vârsta copilului şi obiectul de studiu.

Amintirile domnului Grad sunt şi o lecţie de patriotism astăzi, când sunt uitaţi adevăraţii eroi din sângele cărora s-a clădit România în care trăim şi noi.

Limba română şi istoria României ar ajuta să nu uităm că ne-am câştigat dreptul de a fi aici şi respectul oricărui popor, lucru citit atât direct cât şi printre rândurile cărţii pe care o recomand atât pentru lărgirea orizontului nostru cultural, cât şi pentru relaxare în momentele când oboseala îşi spune cuvântul.

Amintirile domnului învăţător şi ofiţer Grad pot sta cu cinste alături de amintirile scriitorilor cu care veghează asupra noastră din lumea în care vom merge cu toţii... cândva...

... Şi câteva precizări

Anul 1989 îl găseşte pe Dumitru Grad, veteran de zăzboi, decorat cu ordinul Steaua României, Coroana României şi multe alte decoraţii, cu gradul de căpitan. În scurt timp, el este avansat la gradul de maior.

În 1992, când şi-a scris Memoriile, avea gradul de locotenent-colonel şi deţinea funcţia de preşedintele subfilialei Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război din Vişeu de Sus.

În 1995 primeşte medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945.

A fost preşedinte de onoare a filialei Maramureş a Uniunii Vatra Românească.

În 19 mai 1998 a fost înaintat la gradul de colonel în retragere.

A activat până la sfârşitul anului 2001 la subfiliala A.N.V.R. din Vişeu de Sus, iar după Anul Nou, a suferit un atac cerebral.

În 7 ianuarie 2002, a fost condus pe ultimul său drum de un număr foarte mare de rude, prieteni, veterani de război. A fost înmormântat cu onoruri militare.
Pe monumentul funerar scrie, aşa cum şi-a dorit:

Colonel (r) Dumitru Grad, veteran de război (20 septembrie 1913 – 5 ianuarie 2002).

Povestea cărţii

Această carte are o istorie frumoasă, care a început în 1991, chiar dacă ea vorbeşte despre evenimente care cuprind aproape un secol.

Am avut marele avantaj de a veni pe lume într-o familie de învăţători, tatăl meu fiind aproape tot timpul în funcţii de conducere. Am avut şi avantajul de a locui în incinta şcolii şi am avut bucuria de a putea asculta programele Radioului Naţional la un difuzor instalat în „apartamentul” pe care îl ocupam în clădirea liceului din Vişeu de Sus. Poveşti despre experienţa cunoaşterii radioului vor apărea în altă carte. Aici, e suficient să spunem că o mare parte din cultura generală pe care ne-am dobândit-o i se datorează Radioului. Teatrul radiofonic, poveştile de seară, muzica de toate genurile erau prezente în viaţa noastră.

Într-un fel, cartea apare şi datorită colaborării cu unii realizatori de emisiuni radio. În 1991, am trimis o scrisoare pe adresa redacţiei emisiunilor militare de radio, o scrisoare despre tatăl meu, veteran de război, considerând că un om ca tata e bine să fie cunoscut. M-a sunat Eugen Pelin şi m-a anunţat că scrisoarea pe care am trimis-o „va intra pe post vineri, 12 iulie, în emisiunea «Îţi scriu carte din armată»” şi mi-a mai spus să-l rog pe tata să scrie ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.

În scurt timp, l-am informat pe tata, am aflat frecvenţa postului Radio Romania Tineret şi mi-am anunţat prietenii. O mare parte din scrisoare a fost citită pe post, iar la Anexe poate fi găsită.

Tata, aflat la 78 de ani, ne scria mai rar. Dar atunci a reuşit să ne trimită o scrisoare din care am citat în Capitolul al II-lea. Apoi, pentru că şi un fost coleg, învăţător şi veteran de război, Ion Berinde, i-a cerut date pentru o lucrare, a început să-şi redacteze memoriile.

În vara anului 1992, am fost la Vişeu şi tata mi-a încredinţat un exemplar al lucrării sale. Am considerat că efortul lui trebuie să fie răsplătit şi ne facem o datorie de onoare în a publica, pentru cei care l-au cunoscut, acele pagini. Dumitru Grad merită o carte în care şi unii dintre cei care l-au cunoscut să publice câteva cuvinte, să povestească întâmplări şi situaţii cu care să întregim imaginea celui care a fost un tată, un dascăl şi un cetăţean model.

Cartea apare prin contribuţia copiilor lui. O contribuţie importantă are Nina, cea care a fost alături de părinţi până în ultima ei clipă. Ea a adunat, cu multă grijă, pozele pe care le vom însera în carte. Ceilalţi doi copii îşi unesc eforturile pentru realizarea acestui proiect visat de mult timp.

Meritul cărţii este acela de a reda cetăţenilor de azi, atâţia cât vor dori să citească, un exemplu de viaţă dedicată neamului şi şcolii. Vrem să fie o carte din care să se poată afla cum era învăţământul în ţara noastră în diferite perioade ale secolului al XX-lea.

Nu ne lăudăm cu o lucrare document, ci cu o lucrare de suflet. Pentru că, prin amintirile noastre, un OM trăieşte. Şi acel om chiar merită.

Dumitru Grad - Printre amintiri

Am dat întâmplător de adresa Editurii Online Semănătorul. Căutasem ceva pe Google...

După ce m-am informat, am socotit că e un prilej să public o carte pe care mi-o imaginasem de atâtea ori, dar nu îndrăzneam... An/ani de criză...

Domnul Nicolae N. Tomoniu a citit manuscrisul, mi-a făcut câteva observaţii, mi-a spus ce trebuie să mai scriu, ce să trimit la Editură. Şi, într-un timp neaşteptat de scurt, cartea a apărut on-line. Acum, poate fi citită.

http://www.editura-online.ro/html/proza.html


http://www.semanatorul.ro/imagini/coperte/D_Grad-Printre_amintiri-coperta.pdf


http://www.semanatorul.ro/editura/2010/Dumitru_Grad-Printre_amintiri.pdf


Poate e doar un pas, poate va mai urma unul... Dar am conştiinţa împăcată că am făcut ceva pentru tatăl meu, o personalitate a meleagurilor maramureşene.

Cartea poate fi citită pe site-ul calameo

Editura Semanatorul a sters aceste informatii. Cartea este pe Calameo.


http://en.calameo.com/read/0000035246b4e6c74e4a5

Maria

Alte poze

În 20 septembrie, adică în ziua în care tata ar fi împlinit 96 de ani, fratele meu, Doru, mi-a adus câteva albume vechi. Din ele am scanat pozele bunicilor. E cazul să le postez.

Casa bunicilor din Eforie-Sud, 1972