Câteva mărturii peste ani

Am primit azi (prin poşte electronică) un mesaj scurt, dar cu încărcătură deosebită. Din el, am selectat:

"D-zeu să-l odihnească acolo unde e! M-a emoţionat vestea.

După ce-am plecat din Vişeu, îl sunam de fiecare dată când era ziua lui. Ce placere mi-ar fi făcut să-l pot suna şi azi. Mi-a fost tare drag! A fost un om care, sub masca de o simplitate de nedescris,  ascundea o enciclopedie activă în multe domenii şi o plăcere de a conversa şi evoca amintiri dragi lui. Te făcea, prin felul de a povesti, părtaş al evenimentelor. 

N-am mai avut niciodată după acea un director care să-şi cheme câte o mână de colegi la cafea în oraş şi cu un aer jovial să întreţină discuţii plăcute pe tot felul de teme. Ce frumoase au fost acele vremuri...

Şi să nu uit că primul meu domiciliu în Vişeu a fost la voi acasă. Ne-a sugerat să stăm la el până ne rezolvăm locuinţa. Care director ar mai fi făcut aşa ceva? Doru tocmai reuşise la Baia Mare la liceu, tu te-ai stabilit la Cugir şi mama cu tatăl tău s-au trezit fără copii. Ne-au înfiat pe mine şi pe încă o colegă, tot clujeancă şi tot psihopedagog.

O, ce vremuri! (...)"

Persoana din al cărui mesaj am citat a scris şi ceea ce am postat aici:

http://memoriile-familiei.blogspot.ro/2007/12/maria-magdalena-bob-kuki.html

Maria Magdalena Bob ( KUKI ) îşi aminteşte

Cu nespusă emoţie, m-am aşezat să scriu câteva cuvinte despre şcoala începutului meu de carieră. Gândurile mele se întorc spre acel septembrie 1972, când, cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, am venit la această şcoală, nutrind speranţa întoarcerii noastre la Cluj nu după un trimestru, ci după fiecare zi. „Ziua” şederii mele în Vişeu de Sus a fost ceva mai lungă. Suficientă pentru a lăsa în amintirea mea anii tinereţii mele, a primelor relaţii de muncă şi, ceea ce e mai important, anii în care am încercat să aplic ceea ce am învăţat pe băncile facultăţii.

Mă-ntorc din nou la 1 septembrie 1972, când păşind ca începător pe poarta şcolii, întâmpinată sunt de un om ce venea dintr-un grup de muncitori angajaţi pentru renovare. Era directorul. Un om simplu, modest, angajat permanent, ca şi în acea primă zi când l-am cunoscut, în toate treburile şcolii. Un adevărat enciclopedist căruia-i făcea deosebită plăcere să antreneze în discuţii pe teme profesionale pe toţi dascălii şcolii şi toate astea la câte o cafea, ca şi cum ar fi avut adevărate plantaţii.

În acea primă zi, ne-a întâmpinat cu versurile lui Coşbuc care, pentru mine, şi acum, au o semnificaţie aparte:

„Dintr-alte ţări de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!”

M-au impresionat atâtea versuri. Aşa de bine implantate într-un moment aşa semnificativ pentru mine atunci, dar şi acum. Am venit!

Primul meu director, care, după câţiva ani s-a pensionat, rămâne mereu tânăr în amintirea mea pentru că aşa este şi constituţia lui spirituală. Întinerea cu fiecare generaţie de dascăli ajunşi sub conducerea lui, cu fiecare generaţie de elevi!

„Ziua” şederii mele în Vişeu a fost de 16 ani. Am asistat la o adevărată transformare a şcolii. Atunci când am plecat, a arătat ca un adevărat cămin în care fiecare dintre noi am încercat să aşezăm tot ce este mai folositor, mai bun, mai util, mai deosebit, încercând să facem din ea un adevărat „centru metodic”, cum ar spune actualii mei colegi.

Sufletul înnoirii îl imprima mica, dar marea noastră directoare, Minerva Trif, care, cu un nesecat dinamism, antrena întregul personal în activitate. A realizat foarte mult într-o perioadă în care, după cum ştim, obstacolele erau la tot pasul.

Această şcoală arată ca un adevărat giuvaier. Păcat că acest giuvaier nu l-am întâlnit acolo unde ani de-a rândul am tânjit să ajung. Păcat că acest giuvaier nu este cunoscut şi de cei care consideră că în acest „nord sălbatic”, cum le plăcea să numească ţinutul de unde am venit la Cluj, hărnicia, ştiinţa, competenţa profesională sunt pe locul I.

Prof. Bob Maria Magdalena
1992

Minerva Trif îşi aminteşte

din Note monografice, 1992
Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus

Anul 1974 avea să devină în viaţa mea profesională un an de cotitură. Era prin a douăzecea (douăzecia) zi a lui februarie când se hotărăşte numirea mea în funcţia de director – urmarea unui şir de întâmplări pe care primul meu director, domnul Dumitru Grad, îl asociază unor evenimente istorice, astfel: „Folosind atmosfera creată, la 11/23 februarie 1866, adversarii săi, cu ajutorul câtorva ofiţeri, l-au silit să abdice. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una dintre cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român.” Şi concluzionează, citându-l pe Bolontineanu:

„Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”

Sunt versurile care m-au însufleţit într-o muncă extrem de dificilă şi pentru care nici măcar psihologic n-am fost pregătită de nimeni.

Şcoala era „oaia neagră” a învăţământului maramureşean, era şcoala cu cei mai mulţi „foşti” directori şi simţeam că eram considerată un intrus venit să tulbure liniştea fiecăruia, simţeam că cei mai mulţi nu erau cu sufletul aproape de mine.

În acea zi de 20 februarie mă tulbura încă un fapt care altădată nu m-ar fi sensibilizat. După şedinţă, dl Grad îmi dă în faţa inspectorilor cheia de la birou spunându-mi, primul, „tovarăşă directoare!”.

Ciudat, nu pot descuia uşa. Insist. În cele din urmă, reuşesc. Domnul Grad îmi spune: „Anume v-am dat cheia cu care se deschide cel mai greu, ca să mă conving că alegerea mea este bună. Aţi reuşit.”

Mi-am dat seama că reuşita mea trebuie să fie pe măsura investiţiei morale ce s-a făcut, ceea ce a avut darul să mă încăpăţâneze într-o ambiţie constructivă, cred.

Am înţeles, nu prea greu, că nu se poate reuşi în acţiunile ce ni le propuneam decât printr-o constrângere la bine, care obliga, prin diferite avantaje, toată populaţia şcolii, să accepte de bună voie „jugul civilizaţiei”.

În plan profesional am acordat o atenţie deosebită perfecţionării dascălilor ştiind că nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici chiar baza materială a şcolii, nu pot avea asupra elevului o influenţă care să se poată compara cu cea a dascălului.

Nu poţi trăi în colectivitatea şcolară şi să te mărgineşti la ora ta şi la lecţia ta din manual. Este marele adevăr pe care l-am înţeles de-a lungul anilor, din contactul cu oamenii care, voit sau din întâmplare, au devenit cadre didactice ale acestei şcoli.

Treptat, am înlocuit prejudecăţile cu înţelepciunea şi am renunţat la a-i stăpâni pe copii din afară, cu „nuiaua”.

Reuşita profesională în şcoala noastră presupune a nu acţiona asupra copilului cerându-i ceea ce noi am vrea ca el să fie, ci influenţându-l prin felul nostru de a fi.

Anii ce au urmat au fost anii de ascensiune a cultului personalităţii dictatorului de tristă amintire.

Desigur, în condiţiile deosebit de grele ale anilor 1981-1989, cotele exigenţei au scăzut invers proporţional cu ale toleranţei şi îngăduinţei, dar chiar în aceste condiţii adevăraţii dascăli nu s-au dezis de sine, nu s-au lăsat copleşiţi de „indicaţii”, ci şi-au găsit refugiul în munca, mai plină de nerv, durere şi dăruire, cu elevii.

A fost o dizidenţă mută, tacită despre care poate nimeni nu va scrie. Dar noi,dascălii, am simţit-o fără să ne opunem, fără să facem caz de ea. Căci a te opune răului înseamnă nu numai a ieşi în stradă şi a te bate în piept, ci şi această formă voalată, disimulată prin care îl înveţi pe copil să fie cinstit, sincer, generos, omenos, demn. Sădind în sufletele lor demnitate, ne-am păstrat de fapt propria noastră demnitate.

Şi totuşi, lumea nu s-a oprit în loc, nu ne-am pierdut speranţa, nu ne-a învins teama ori frigul de acasă, dar mai ales de la şcoală. Ca director, am făcut eforturi uriaşe pentru a menţine şcoala pe o relativă linie de plutire şi spre a nu o lăsa să alunece în derivă. În tot acest timp, un punct forte l-a constituit unitatea colectivului, coeziunea sa, relaţiile camaradereşti care-l caracterizează. La bine şi la rău, aceşti oameni au fost pentru şcoală, au lăsat o parte din sufletul lor aici, au ţinut la prestigiul şcolii. Aş aminti (cu riscul de a-mi scăpa anumite nume): Bichiceanu Cristina, Bob Maria Magdalena, Ciurtin Florica, Cian Maria, Covaci Ilie, Duma Elena, Frone Aurelia, Griga Valer, Iaţu Iulia, Jurj Ileana, Konradi Mariana, Kovacs Viorica, Lzăr Alexandra, Man Ioan, Oana Eugenia, Ofrim Ilona, Ratin Magdalena, Sasu Maria, Şimon Vasile, Vraja Petru,Vulturar Emilia, Szabo Alexandru.

Anul 1989 ne-a găsit nepregătiţi, trezindu-ne parcă dintr-un lung somn al inconştienţei. Gândurile şi sentimentele s-au răvăşit profund, anunţând o lungă sedimentare.

Oamenii au devenit imprevizibili, uneori demoni, alteori îngeri, sau un amestec disproporţionat dintre aceştia. Istoria a dovedit încă o dată în plus cât de greu e să fii om. Dar şansa o are fiecare.
După o perioadă de penitenţă, am început să ne scuturăm ca după un vis urât şi să ne apucăm de treabă. Ar fi păcat să pierdem pariul cu noi înşine şi să facem mai rău din conştiinţă şi în libertate decât ceea ce am făcut înainte, sub ameninţare şi în silă.

Copiii handicapaţi, instituţiile care se ocupă de pregătirea lor şi-au recăpătat (dobândit) statutul corespunzător şi lucrurile astfel aşezate au şansa să ducă la rezultate bune. Avem încredere în oameni şi în puterile lor sufleteşti.

Director: prof. Minerva Trif