După zece ani

Au trecut 10 ani de când nu am mai vorbit cu tata. Şi tare mult îmi mai plăcea să-l ascult. La orice subiect, avea ceva intresant de spus, despre orice îl întrebam putea să îmi spună ceva, eventual, să mă trimită la dicţionar, la bibliotecă...

Am recitit câteva scrisori vechi. Voi posta un fragment din scrisoarea care a fost publicată în „Viaţa militară”:


„El avea timp să-mi povestească, el ştia cum să fie interesant, el simţea că are un interlocutor deosebit. (Mama spunea mereu că sunt un fel de Atena, un fel de creaţie a minţii tatălui meu. Desigur, glumea. )

În 2002, de Sfântul Ioan, a fost ultima oară când l-am văzut pe tata. M-am ţinut tare. De la el am învăţat că e bine să te poţi abţine de faţă cu lumea. Am învăţat de mică să-mi stăpânesc lacrimile. (…de ciudă plâng eu numai, mamă…) În acea ultimă zi, au venit un grup de 7-8 veterani de război (cu care lucrase la subfiliala A.N.V.R.), comandantul unităţii militare a trimis o grupă de militari care a făcut de gardă la catafalc, iar în cimitir, au tras trei salve de pistol automat. ( A.K.M.) Şi era atât de frig, era atâta zăpadă şi atât de albastru cerul!”

Sper să revin cu subiecte pe acest blog. Că prea stă cuminte...

Cum am învăţat poezia “Sergentul”

Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.

Atunci, tata a început să recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea « Sfântul Gheorghe» , ş-a « României Stea ». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

Nu de mult, am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.

Publicată în Tribuna învăţământului din august 2002