1974 – 19..
După pensionare am mai insistat ocazional pe lângă cine m-am priceput şi care a vrut să mă asculte pentru a sprijini în continuare prin aprobare de credite etc. în vederea definitivării lucrărilor atacate, dar nefinisate, precum şi alte lucrări încă neîncepute.
La Ziua Învăţătorului, colegii la adunarea festivă mi-au trimis flori prin pionieri, m-au felicitat, oficialii au adus laude şi mulţumiri etc. (fel de fel de... nimicuri)
La masa comună organizată la şcoală mi s-au oferit cadouri, amintiri... Apoi viaţa îşi urmează cursul.
După doi ani, când împlineam vârsta integrală de vechime şi dreptul de a suplini timp de 4 luni într-un an şcolar, am încercat experienţa de a face pe educatorul în aceeaşi unitate de învăţământ. Experienţa a fost utilă, dar nu şi plăcută. O parte dintre „foşti” voiau să ştie dacă în orele de program stau cu elevii sau fumez în sala profesorală. N-am reuşit să le fac bucuria de a demonstra lipsa de punctualitate.
Clasa la care am lucrat era o „adunătură” de elevi noi cu care nu ne cunoşteam şi care în general s-au adaptat anevoios în noul tip de şcoală, pentru ei. Din principiu (!), din instinct (!) sau pur şi simplu că nu le place educatorul, mi-au jucat destule feste. Elevilor mici (poate şi mai mari) nu le place să lucreze cu oameni în vârstă, cu ochelari, care se mişcă mai încet... Nu am reuşit să realizez atât cât aş fi dorit, cu tot efortul depus. Nu ştiu dacă un altul ar fi reuşit mai mult, dar s-ar putea.
Am fost uneori solicitat să stau de vorbă cu elevii despre participarea ostaşilor români la războiul antifascist şi antiimperialist. Asemenea solicitări mi s-au făcut şi cu ocazia Zilei Victoriei din 9 Mai... sau sporadice prezenţe în prezidiul unor adunări festive.
O contribuţie modestă îmi aduc în calitate de preşedinte al comisiei de cenzori la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor.
De asemenea am contribuit modest la clarificarea şi ajutorarea veteranilor de război în obţinerea avantajelor acordate de statul nostru acestor categorii de cetăţeni (spor de pensii, reduceri sau scutiri de taxe la transport pe CFR sau pe mijloace interne de transport în comun).
luni, 12 noiembrie 2007
Pensionarea
De la această dată am mai predat câteva ore de geografie, apoi am intrat în concediu de boală.
Având în vedere că şcoala ajutătoare se va putea descurca şi fără aportul meu de acum încolo, am solicitat aprobarea ieşirii la pensie pe baza art. 7 din lege... cu vechime integrală, la cerere. Cu promisiunile inspectorului general de a-mi susţine cererea, am înaintat-o la Minister. Acesta a răspuns că nu poate aproba asemenea cereri în timpul anului şcolar. Am înaintat un certificat medical. Hârtiile s-au mai plimbat puţin, apoi am primit decizia din care am extras: „Consiliul Popular al Judeţului Maramureş, Decizia nr. 17441. Urmare examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat la cererea 3388 din anul 1974, luna mai, ziua 7 privind pe Grad V. Dumitru... născut la anul 1913, luna septembrie, ziua 20, vârsta 60 ani, având ultima funcţie înainte de pensionare director Şcoala Specială Vişeu de Sus... constată următoarele: vechimea totală în muncă 39 ani... Având în vedere cele constatate, oficiul de pensii în baza dispoziţiilor din Legea nr. 27/1966, admite cererea de pensionare... cu începere de la 1 mai 1974... cu drept de contestaţie în termen de 60 zile... Dată azi, 10.05.1974...”
Cam aici se încheie relaţiile mele cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Inspectoratul Şcolar al judeţului Maramureş îmi comunică Dispoziţia 4885 prin care se desface contractul de muncă cu data de 1 mai 1974.
Având în vedere că şcoala ajutătoare se va putea descurca şi fără aportul meu de acum încolo, am solicitat aprobarea ieşirii la pensie pe baza art. 7 din lege... cu vechime integrală, la cerere. Cu promisiunile inspectorului general de a-mi susţine cererea, am înaintat-o la Minister. Acesta a răspuns că nu poate aproba asemenea cereri în timpul anului şcolar. Am înaintat un certificat medical. Hârtiile s-au mai plimbat puţin, apoi am primit decizia din care am extras: „Consiliul Popular al Judeţului Maramureş, Decizia nr. 17441. Urmare examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat la cererea 3388 din anul 1974, luna mai, ziua 7 privind pe Grad V. Dumitru... născut la anul 1913, luna septembrie, ziua 20, vârsta 60 ani, având ultima funcţie înainte de pensionare director Şcoala Specială Vişeu de Sus... constată următoarele: vechimea totală în muncă 39 ani... Având în vedere cele constatate, oficiul de pensii în baza dispoziţiilor din Legea nr. 27/1966, admite cererea de pensionare... cu începere de la 1 mai 1974... cu drept de contestaţie în termen de 60 zile... Dată azi, 10.05.1974...”
Cam aici se încheie relaţiile mele cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Inspectoratul Şcolar al judeţului Maramureş îmi comunică Dispoziţia 4885 prin care se desface contractul de muncă cu data de 1 mai 1974.
Demisia
Înainte de înmânarea cererii, am solicitat un moment în care le-am citit din „Istoria poporului român” de la pagina 275. „...Folosind atmosfera creată, la 11/12 februarie 1866, adversarii săi l-au silit să abdice cu ajutorul câtorva ofiţeri. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una din cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român...” Cred că merită să adaug că inspectorul era profesor de istorie, iar cererea s-a înmânat în acele zile ale lui februarie, dar anul era 1974.
Juristul a râs, cam amar, apoi m-a felicitat pentru ideea avută. Drept urmare, ei i-au zis o nouă „monstruoasă coaliţie”. Cererea a fost aprobată operativ.
***
Pentru „Termopile Leonida şi apărarea Spartei şi a legilor ei...”, pentru „ostracizarea lui Aristide cel Drept...” pentru alte personaje mitologice şi istorice am devenit incomod pentru unii care ar fi dorit o muncă lejeră, comodă, lipsită de „indicaţii”, iar pentru fiecare mic succes să li se cânte osanale. Incomod am devenit şi pentru cei mulţi „foşti” care ar fi dorit să mai fie. Incomode au fost şi memoriile înaintate, insistenţele depuse pentru urgentarea rezolvării unor probleme grele în calea dezvoltării şi modernizării învăţământului. Incomodă era şi pentru mine vârsta mea şi indolenţa unora... Accidentul de muncă a fost o ocazie care a atras atenţia asupra noastră, iar unii abia aşteptau ghilotinarea directorului. Colectivul de elevi era de altă părere...
Fără tergiversări (aşa a fost mai bine pentru ca să se menţină asemănarea cu ... istoria), Inspectoratul Şcolar a trimis pe inspectorul general adjunct şi inspectorul de rută să execute Decizia nr. 2435/1974 din 20 februarie 1974. Din partea oraşului au venit directorul coordonator şi delegatul (nu preşedintele) comitetului executiv.
Necunoscând mai de-aproape atmosfera din şcoală, inspectorul general adjunct a vorbit cam în doi peri. „Ce-aţi zice de funcţia de director adjunct?” „Aut Caesar, aut nihil”, am gândit şi zis.
„Am ordin să vă aduc elogii din partea Executivului Judeţean.” M-am gândit atunci că dacă şefii aceştia mari nu vin cu acuze şi critici exagerate la lipsurile care mai dăinuie în şcoală, atunci nici eu n-am nevoie de argumente şi dovezi în apărare.
Adunarea cadrelor didactice pentru instalarea noii conduceri s-a desfăşurat în atmosferă de „calm”. Inspectorul general adjunct a spus motivul pentru care se afla printre noi, având ezitări şi căutând să evite eventuala partinitate. În timp ce inspectorul de rută se aştepta să mă refer la „monstruoasa coaliţie”, m-am referit la înfrângerea de la Războieni şi legenda cu Daniil Sihastrul.
Delegatul executivului orăşenesc a adus elogii pentru activitatea depusă. „Directorul Grad este cunoscut în toate localităţile din jur şi este singurul dascăl din Văile Izei şi Vişeului pe pieptul căruia vezi strălucind la sărbători «Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară» pentru activitatea sa din timpul războiului pentru eliberarea Transilvaniei. Noua directoare şi-a stăpânit greu emoţiile luând cuvântul, în timp ce între colaboratoarele dintru începuturi se mai ştergeau şi lacrimi. Cu urările de succes pentru noile numite, cu angajamentul de a ajuta pe cât posibil la dobândirea unei experienţe mai bogate, am încheiat şi această etapă.
Redau mai jos în extras dispoziţia Inspectoratului Şcolar: „Dispoziţia nr. 2435/1974. Inspectorul şcolar general al Inspectoratului Judeţean Maramureş, având în vedere referatul din 18 II 19 întocmit de Tov. Bălăneanu Alexandru – inspector şcolar, prin care propune eliberarea, la cerere, a Tov. Grad Dumitru din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare din Vişeu de Sus, văzând cererea Tov. Grad Dumitru înregistrată şa nr. 809/18.02.1974... în baza art. 55... dispune: Art. 1 Tov. Grad Dumitru se eliberează, la cerere, din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare Vişeu de Sus, pe data de 20 februarie 1974. Cu aceeaşi dată trece pe post de educator la Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus... Art. 2 ... Baia Mare 20.02.1974. Inspector general profesor Andrei Bălan”
Juristul a râs, cam amar, apoi m-a felicitat pentru ideea avută. Drept urmare, ei i-au zis o nouă „monstruoasă coaliţie”. Cererea a fost aprobată operativ.
***
Pentru „Termopile Leonida şi apărarea Spartei şi a legilor ei...”, pentru „ostracizarea lui Aristide cel Drept...” pentru alte personaje mitologice şi istorice am devenit incomod pentru unii care ar fi dorit o muncă lejeră, comodă, lipsită de „indicaţii”, iar pentru fiecare mic succes să li se cânte osanale. Incomod am devenit şi pentru cei mulţi „foşti” care ar fi dorit să mai fie. Incomode au fost şi memoriile înaintate, insistenţele depuse pentru urgentarea rezolvării unor probleme grele în calea dezvoltării şi modernizării învăţământului. Incomodă era şi pentru mine vârsta mea şi indolenţa unora... Accidentul de muncă a fost o ocazie care a atras atenţia asupra noastră, iar unii abia aşteptau ghilotinarea directorului. Colectivul de elevi era de altă părere...
Fără tergiversări (aşa a fost mai bine pentru ca să se menţină asemănarea cu ... istoria), Inspectoratul Şcolar a trimis pe inspectorul general adjunct şi inspectorul de rută să execute Decizia nr. 2435/1974 din 20 februarie 1974. Din partea oraşului au venit directorul coordonator şi delegatul (nu preşedintele) comitetului executiv.
Necunoscând mai de-aproape atmosfera din şcoală, inspectorul general adjunct a vorbit cam în doi peri. „Ce-aţi zice de funcţia de director adjunct?” „Aut Caesar, aut nihil”, am gândit şi zis.
„Am ordin să vă aduc elogii din partea Executivului Judeţean.” M-am gândit atunci că dacă şefii aceştia mari nu vin cu acuze şi critici exagerate la lipsurile care mai dăinuie în şcoală, atunci nici eu n-am nevoie de argumente şi dovezi în apărare.
Adunarea cadrelor didactice pentru instalarea noii conduceri s-a desfăşurat în atmosferă de „calm”. Inspectorul general adjunct a spus motivul pentru care se afla printre noi, având ezitări şi căutând să evite eventuala partinitate. În timp ce inspectorul de rută se aştepta să mă refer la „monstruoasa coaliţie”, m-am referit la înfrângerea de la Războieni şi legenda cu Daniil Sihastrul.
Delegatul executivului orăşenesc a adus elogii pentru activitatea depusă. „Directorul Grad este cunoscut în toate localităţile din jur şi este singurul dascăl din Văile Izei şi Vişeului pe pieptul căruia vezi strălucind la sărbători «Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară» pentru activitatea sa din timpul războiului pentru eliberarea Transilvaniei. Noua directoare şi-a stăpânit greu emoţiile luând cuvântul, în timp ce între colaboratoarele dintru începuturi se mai ştergeau şi lacrimi. Cu urările de succes pentru noile numite, cu angajamentul de a ajuta pe cât posibil la dobândirea unei experienţe mai bogate, am încheiat şi această etapă.
Redau mai jos în extras dispoziţia Inspectoratului Şcolar: „Dispoziţia nr. 2435/1974. Inspectorul şcolar general al Inspectoratului Judeţean Maramureş, având în vedere referatul din 18 II 19 întocmit de Tov. Bălăneanu Alexandru – inspector şcolar, prin care propune eliberarea, la cerere, a Tov. Grad Dumitru din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare din Vişeu de Sus, văzând cererea Tov. Grad Dumitru înregistrată şa nr. 809/18.02.1974... în baza art. 55... dispune: Art. 1 Tov. Grad Dumitru se eliberează, la cerere, din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare Vişeu de Sus, pe data de 20 februarie 1974. Cu aceeaşi dată trece pe post de educator la Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus... Art. 2 ... Baia Mare 20.02.1974. Inspector general profesor Andrei Bălan”
Incidentul
Colegul nostru, cu experienţă multilaterală, maistrul care făcea lucrări de atelier cu elevii, şi-a confecţionat un fierăstrău circular cu piese importate din URSS. Acesta era bun pentru confecţionat şipci, pentru tăiat lemne mai uşoare, etc. În oraş, la un moment dat, nu mai era cine să taie lemne la instituţii. Noi am considerat că acel circular la confecţionarea căruia s-a consumat şi timp plătit de noi, ar putea tăia deşeuri de fag pentru sobele noastre. Portarul nostru avea şi calificare de circularist. Într-una din zile când o clasă avea multe ore de atelier, s-a hotărât să se folosească circularul în timpul orelor de atelier. Elevii urmau să aducă deşeuri, să transporte deşeurile tăiate, să servească la mâna circularistului deşeurile spre tăiere. Elevii însă doreau să demonstreze că ei ştiu să lucreze la circular şi se pare că uneori li s-a permis acest lucru.
În ziua respectivă îmi programasem o asistenţă la orele de atelier. La începutul orei am intrat în atelier. În faţa lui era instalat circularul pregătit pentru lucru. În timp ce în atelier se distribuiau sarcini de lucru, un elev a voit să cupleze circularul la curent, neatent că acolo era portarul care trebăluia ceva. L-am oprit şi l-am dojenit. După un timp, totuşi circularul a fost pus în mişcare.
Cei din atelier îşi vedeau de treabă, dar un elev întârziat care venea de la clasă s-a aşezat la circular şi sub ochii circularistului care l-a aprobat a început să scurteze deşeuri. Din atelierul cu uşa deschisă larg se vedea ce se întâmplă afară. Să strig din atelier la elev să plece de la maşină putea atrage atenţia şi să provoace un accident. Accidentul s-a produs sub ochii mei. Afară era frig. Deşeurile erau cu zăpadă şi gheaţă. Elevul a luat pe mâini câte două mânuşi de lână. Vârful de atac al fierăstrăului a apucat mânuşa care s-a apropiat prea mult, a tras mâna şi a apucat două degete pe care le-a retezat în mânuşă. Circulatorul a fost oprit. A fost chemată salvarea care a transportat elevul la spital, apoi am anunţat procuratura şi inspectoratul pentru protecţia muncii. Au urmat cercetările pentru a stabili vinovaţii.
Cei de la protecţia muncii au stabilit că acel circular improvizat nu asigura nici un fel de protecţie muncitorului şi că lipseau instrucţiunile de utilizare a acestei „maşini infernale” de către elevi.
Noi spuneam: utilajul nu este al şcolii şi nu face parte din dotarea atelierului. Elevii nu au fost puşi să taie lemne cu acest utilaj. Elevul accidentat lipsea de la oră. El nu a ieşit din atelier, ci venea din altă parte. Circularistul, dar mai ales maistrul de atelier au fost consultaţi dacă pot îndeplini aceste sarcini gospodăreşti, fiind serviţi la mână de elevi. În timpul orelor de atelier nimeni n-a dat vreo dispoziţie cu privire la tăiatul lemnelor, această treabă nu făcea parte din obiectivele urmărite de director.
Discuţiile s-au purtat în contradictoriu. „Eu nu sunt maistru. Am fost forţat...” (minţea; lucra de mai mulţi ani pe baza deciziei de numire dată de Inspectoratul Şcolar, decizie acceptată şi niciodată contestată) „Am avut ordin...” (minţea; nu era nici un ordin, nici scris, nici verbal, cu atât mai mult cu cât era vorba de elevi) „Circularul este al şcolii. Aici l-am făcut...” (inexact; piesele componente erau aduse din URSS pe bani proprii, şcoala nu a investit nici un leu pentru confecţionarea lui şi nici nu-l avea în inventar nici măcar ca donaţie sau autodotare). „L-am făcut ca să servească şcoala” (dar şcolii făcea servicii minime, ocazional. Era, totuşi, bun pentru ciubucăreală. Putea produce vergele valorificabile, şipci, etc. sau alte lucruri utile pentru un meseriaş sau produse pentru care contabilul şi portarul găseau cumpărători.)
Dosarul de cercetare al procuraturii nu a fost încheiat. Nu au fost stabiliţi vinovaţii, dar au fost destui care nu cunoşteau nici legile, nici condiţiile în care s-a produs accidentul, nici gravitatea urmărilor pentru sănătatea accidentatului, dar care ar fi dorit să fie ghilotinat directorul şi cât mai repede. De altă părere erau toţi elevii, marea majoritate a cadrelor didactice şi parte din personalul tehnic-administrativ.
Se pare că asemenea accidente de muncă se cercetează şi se implică până la organe mai înalte. De aceea a intrat în funcţie şi Inspectoratul Şcolar Judeţean şi juristul acestui organ... Am răspuns unui chestionar întocmit de Protecţia Muncii. Am răspuns unui chestionar dat de Procuratură. Organele citeau şi voiau să afle dacă mă plâng de lipsa de sprijin şi de greutatea condiţiilor în care ne zbăteam şi nu găseau nici o acuză. „Nu simţi nevoia să te aperi?”, m-a întrebat cineva. „Deocamdată, nu văd acuzele. Când va fi cazul şi va fi necesar, mă voi apăra.”
Memoriile făcute la toate organele, până şi prefectului personal, promisiunile date de organul local şi hotărârile sesiunilor, ori deciziile comitetului executiv votate, aprobate, dar neonorate, fapte la care mă refeream în memorii, puteau fi şi capete de acuzare.
Presiunile interne (bănuiesc) asupra primarului au avut şi oarecare influenţă. De la un timp, aveam impresia că Primăria nici nu-i dispusă să-mi ajute la rezolvarea problemelor dificile. Mai mult, aveam impresia că unele organe de control judeţean erau trimise să-mi facă zile acre, pentru aspecte care nu erau cu nimic mai plăcute în alte instituţii. Un caz e tipic. De la Baza Contra Incendiilor care m-au felicitat şi m-au dat ca exemplu de întocmirea planurilor de evacuare în caz de incendiu (planuri întocmite după concepţia mea care sunt şi azi afişate), a venit unul care m-a amendat tocmai pentru asemenea plan. (Motivul: nu este actualizat. O femeie de serviciu se pensionase, iar alta i-a luat locul.)
După discuţii lungi cu juristul despre toate şi cu inspectorul despre accidente, în care au adăugat că ei n-au sancţionat pe nimeni, mi-a sugerat ideea că poate o demisie ar fi mai potrivită. „Oare, dacă voi demisiona voi fi mai puţin vinovat? Când plecaţi spre Baia Mare? Veţi pleca cu cererea mea de demisie.”
Alte exemple
Într-o programă analitică bătută la maşină găsim cuvântul ergaterapie. Ce-o fi însemnând? Aici în programele acestea sunt mulţi termeni care nu ne sunt familiari. Trebuie căutate explicaţii în altă parte. Dar nicăieri nu găsim asemenea cuvânt. Este compus. Învăţând despre Descartes am citit „Cogito, ergo sum”. Dar „erga”? Mai căutăm, ne mai consultăm, apoi după mai multă gândire: „Dar dacă e vreo greşeală a dactilografei?”… Şi era… Ergoterapie trebuia. Aşa, da. Am înţeles noi. Nu era nici un secret.
***
Localul repartizat şcolii ajutătoare era în poziţia cea mai centrală oraşului. (Vis–à–vis de primărie, între biserica nemţească şi cea ortodoxă, lângă biblioteca raională şi în faţa tribunalului). Pentru poziţia aceasta şi faptul că progresele la studii sunt minore la oligofreni (nu din cauza profesorului), s-au găsit mulţi doritori să lucreze aici: colegi sau colege, mai ales cu catedre în şcolile periferice, pentru a evita deplasările zilnice pe orice vreme, soţii de „şefi”, directori eliberaţi din funcţii la cerere, transferaţi sau apropiere de soţi sau mai ştiu eu ce motive. Foştilor directori eliberaţi sau transferaţi li se acorda prioritate. La un moment dat erau aici circa zece „foşti” directori. Un şugubăţ a zis că e „şcoala directorilor”.
În general, cam toţi aceştia erau mai tineri ca directorul în funcţie. Fiecare avea experienţa mai bogată sau mai puţin bogată şi vederi, uneori altele personale. Se adaptau bucuroşi că au prins un post – cu spor la salar – în loc bun. Cred că se gândeau şi la faptul că directorul în titlu era mai în vârstă şi merge spre pensie şi poate fi moştenit, ori, de ce nu, înlocuit (dacă nu dă randament sau nu mai e pe placul şefilor).
La acest lucru se mai gândeau şi cadre tinere cu pregătire specială, cu calificare specifică acestei şcoli. Acte de indisciplină în grup sau individual nu s-au produs, dar discuţii pe „alături” se duceau. Directorul era şi ironic (însuşire negativă). Discuta despre personaje mitologice care semănau cu unii (fără a nominaliza), făcea comparaţii cu personaje din istoria antică, etc. Era cunoscută replica analfabetului elen care s-a rugat de Aristide să-i scrie numele pe o cărămidă pentru ostracizare. „Îl cunoşti pe Aristide?” „Nu.” „Ce rău ţi-a făcut că vrei să fie ostracizat?” „Nu mi-a făcut nici un rău, dar m-am săturat să tot aud vorbindu-se de «Aristide cel Drept»”.
Odată în preajma unei vacanţe, un grup de dansatoare din colectivul nostru, care se pregătea de o plecare în străinătate cu ansamblul casei de cultură, s-au gândit să propună acordarea vacanţei cu două zile mai devreme. Propunerea a făcut-o unul care se credea mai convingător. La refuzul meu, a zis: „Dumneavoastră vă opuneţi. Nu vedeţi că nu aderă colectivul la părerea Dumneavoastră?” „Eu sunt pus aici să văd dacă se respectă legea. Dacă vreţi, călcaţi voi legea fără încuviinţarea mea. Aveţi curajul? La ce trebuie aprobarea mea? La Termopile, regele spartan Leonida a căzut împreună cu cei 300 eroi. O inscripţie care dăinuie şi azi conţine aproximativ următorul text: «Trecătorule, spune spartanilor că am murit apărând Sparta şi legile ei». Deci, faceţi cum credeţi, iar eu voi face cum cere legea şi regulamentul şcolii”.
Asemenea expresii şi istorioare îi supăra mai ales pe aceia care mai gândeau că şcoala este o instituţie de asistenţă socială pentru cadre didactice.
***
Localul repartizat şcolii ajutătoare era în poziţia cea mai centrală oraşului. (Vis–à–vis de primărie, între biserica nemţească şi cea ortodoxă, lângă biblioteca raională şi în faţa tribunalului). Pentru poziţia aceasta şi faptul că progresele la studii sunt minore la oligofreni (nu din cauza profesorului), s-au găsit mulţi doritori să lucreze aici: colegi sau colege, mai ales cu catedre în şcolile periferice, pentru a evita deplasările zilnice pe orice vreme, soţii de „şefi”, directori eliberaţi din funcţii la cerere, transferaţi sau apropiere de soţi sau mai ştiu eu ce motive. Foştilor directori eliberaţi sau transferaţi li se acorda prioritate. La un moment dat erau aici circa zece „foşti” directori. Un şugubăţ a zis că e „şcoala directorilor”.
În general, cam toţi aceştia erau mai tineri ca directorul în funcţie. Fiecare avea experienţa mai bogată sau mai puţin bogată şi vederi, uneori altele personale. Se adaptau bucuroşi că au prins un post – cu spor la salar – în loc bun. Cred că se gândeau şi la faptul că directorul în titlu era mai în vârstă şi merge spre pensie şi poate fi moştenit, ori, de ce nu, înlocuit (dacă nu dă randament sau nu mai e pe placul şefilor).
La acest lucru se mai gândeau şi cadre tinere cu pregătire specială, cu calificare specifică acestei şcoli. Acte de indisciplină în grup sau individual nu s-au produs, dar discuţii pe „alături” se duceau. Directorul era şi ironic (însuşire negativă). Discuta despre personaje mitologice care semănau cu unii (fără a nominaliza), făcea comparaţii cu personaje din istoria antică, etc. Era cunoscută replica analfabetului elen care s-a rugat de Aristide să-i scrie numele pe o cărămidă pentru ostracizare. „Îl cunoşti pe Aristide?” „Nu.” „Ce rău ţi-a făcut că vrei să fie ostracizat?” „Nu mi-a făcut nici un rău, dar m-am săturat să tot aud vorbindu-se de «Aristide cel Drept»”.
Odată în preajma unei vacanţe, un grup de dansatoare din colectivul nostru, care se pregătea de o plecare în străinătate cu ansamblul casei de cultură, s-au gândit să propună acordarea vacanţei cu două zile mai devreme. Propunerea a făcut-o unul care se credea mai convingător. La refuzul meu, a zis: „Dumneavoastră vă opuneţi. Nu vedeţi că nu aderă colectivul la părerea Dumneavoastră?” „Eu sunt pus aici să văd dacă se respectă legea. Dacă vreţi, călcaţi voi legea fără încuviinţarea mea. Aveţi curajul? La ce trebuie aprobarea mea? La Termopile, regele spartan Leonida a căzut împreună cu cei 300 eroi. O inscripţie care dăinuie şi azi conţine aproximativ următorul text: «Trecătorule, spune spartanilor că am murit apărând Sparta şi legile ei». Deci, faceţi cum credeţi, iar eu voi face cum cere legea şi regulamentul şcolii”.
Asemenea expresii şi istorioare îi supăra mai ales pe aceia care mai gândeau că şcoala este o instituţie de asistenţă socială pentru cadre didactice.
Şi puţină veselie...
Un mic – hai să-i zicem – incident. Trebuie relatat?... Eram la o oră de muzică. Profesoara îşi programase să-i înveţe pe copii un cântec popular. În text era şi versul „Şi-am zis verde matostat”. Procedând metodic, profesoara cântă întregul cântec, apoi trece la învăţarea textului.
Să se convingă că textul este înţeles de toţi copiii, întreabă (între altele): „Voi ştiţi ce-i matostatul?” „Daaaa!”, răspund în cor. „Cine vrea să ne spună?” „Un copac (!)”, zice un elev şi se uită spre mine. Apoi o mai drege. „E un copac, dar nu prea mare”. Schiţează cu mâna un copăcel… Apoi lecţia continuă. Melodia plăcută, text uşor – poate mai auzit -, cântecul a fost uşor învăţat. La sfârşit de oră l-au cântat în întregime aproape impecabil. După oră: „Dumneavoastră aţi văzut cum arată matostatul?” „Nu” „De unde ştiţi că e o plantă?”… În sala profesorală, în pauză: „Cine a văzut planta numită matostat?” Toată lumea ştia că e o plantă, dar nimeni nu o văzuse. O profesoară care spunea că a cunoscut un geolog ar fi zis că este şi o piatră cu numele acesta… Atunci mergem la dicţionar: „piatră semipreţioasă care se mai numeşte şi jasp”. De plantă nici vorbă.
La cofetărie, la o cafea: „Domnule Huciu, eşti naturalist. Spune ce e matostatul?” „O plantă.” „Cum arată? Ai vazut-o” „Nu. Sunt sigur că e o plantă.” „Descrie-o”. Nu poate…
În altă zi, tot la o cafea, cu un alt profesor naturalist: „Domnule Moraru, ce-i matostatul? O plantă? Ai văzut-o? Poţi s-o descrii?” „Nu.” „Ai văzut-o?” „Păi, cum? Cine n-a văzut-o? Este şi un cântec…” „Tocmai de la cântec ni se trage…”
De vorbă cu un geolog: „Domnule Moldovan, ce este matostatul?” „Noi, geologii, spunem matostat la o piatră verde semipreţioasă, dar se pare că ar exista şi o plantă. Eu n-o cunosc.”
Dacă elevul nu şi-ar fi „corectat” planta făcând-o mai mică, rămâneam cu ce ştiam mai dinainte, că e plantă.
Să se convingă că textul este înţeles de toţi copiii, întreabă (între altele): „Voi ştiţi ce-i matostatul?” „Daaaa!”, răspund în cor. „Cine vrea să ne spună?” „Un copac (!)”, zice un elev şi se uită spre mine. Apoi o mai drege. „E un copac, dar nu prea mare”. Schiţează cu mâna un copăcel… Apoi lecţia continuă. Melodia plăcută, text uşor – poate mai auzit -, cântecul a fost uşor învăţat. La sfârşit de oră l-au cântat în întregime aproape impecabil. După oră: „Dumneavoastră aţi văzut cum arată matostatul?” „Nu” „De unde ştiţi că e o plantă?”… În sala profesorală, în pauză: „Cine a văzut planta numită matostat?” Toată lumea ştia că e o plantă, dar nimeni nu o văzuse. O profesoară care spunea că a cunoscut un geolog ar fi zis că este şi o piatră cu numele acesta… Atunci mergem la dicţionar: „piatră semipreţioasă care se mai numeşte şi jasp”. De plantă nici vorbă.
La cofetărie, la o cafea: „Domnule Huciu, eşti naturalist. Spune ce e matostatul?” „O plantă.” „Cum arată? Ai vazut-o” „Nu. Sunt sigur că e o plantă.” „Descrie-o”. Nu poate…
În altă zi, tot la o cafea, cu un alt profesor naturalist: „Domnule Moraru, ce-i matostatul? O plantă? Ai văzut-o? Poţi s-o descrii?” „Nu.” „Ai văzut-o?” „Păi, cum? Cine n-a văzut-o? Este şi un cântec…” „Tocmai de la cântec ni se trage…”
De vorbă cu un geolog: „Domnule Moldovan, ce este matostatul?” „Noi, geologii, spunem matostat la o piatră verde semipreţioasă, dar se pare că ar exista şi o plantă. Eu n-o cunosc.”
Dacă elevul nu şi-ar fi „corectat” planta făcând-o mai mică, rămâneam cu ce ştiam mai dinainte, că e plantă.
Şcoala Specială Ajutătoare
1967-1974
Localul destinat învăţământului special era o clădire veche (cea mai veche clădire şcolară în funcţie) ce fusese construită pentru şcolarizarea copiilor coloniştilor ţipţeri) în secolul trecut.
Copiii germani erau şcolarizaţi în localuri mai moderne, din apropierea Ţipţeraiului. După primul război mondial, în acest local a funcţionat o şcoală de arte şi meserii inferioară) până prin 1930.
După închiderea şcolii inferioare de arte şi meserii (din motive bugetare de stat), localul a avut diverse întrebuinţări. Un timp, până în 1933 – a fost capelă ortodoxă şi casă parohială. La atribuirea acestui local, aici am găsit o grupă mare de preşcolari, o clasă aparţinând şcolii nr. 7, un curs pentru surori medicale şi sediul Consiliului raional al pionierilor. În condiţiile dezvoltării învăţământului, localului i s-au mai adăugat patru săli de clasă.
În discuţiile purtate cu vicepreşedinta sfatului popular raional care răspundea de problemele de învăţământ, cu şeful secţiei de învăţământ şi cultură, cu alţi factori de răspundere, am acceptat în principiu funcţia de director. După câteva zile sunt întrebat de către vicepreşedintă de ce nu mă apuc de lucru la noua instituţie. Am răspuns: „Aţi dat decizia de numire? Credeţi că pot dispune de credite bancare fără decizie de numire?”
S-a dat decizia. S-a încadrat contabilul şi administratorul. A început acţiunea de organizare. Totul trebuie luat de la început, de la „lingură şi blid”, până la asigurarea condiţiilor normale de viaţă, muncă şi odihnă. Tot necesarul, dar deocamdată pentru 20-30 de copii, a fost asigurat prin împrumuturi, donaţii, transferuri şi procurări din comerţ. Se ştie că acel ce transferă sau împrumută nu dă cele mai bune lucruri. Bugetul repartizat era suficient pentru a acoperi procurări de cazarmament şi alte necesităţi, dar comerţul ridica restricţii: nu accepta plăţi prin virament pentru materiale din fondul pieţii. Era necesară o planificare de sus şi o repartizare, dar din alte magazine en gross. Aceasta ar fi durat peste un an. Anca nu era de acord să elibereze numerar decât cel planificat. Totuşi s-au rezolvat, mai bine sau mai puţin bine. Pentru început, pături de tip cazon, reformate, însă cearşafurile şi feţele de pernă erau noi, confecţionate din materiale cu care ne-a dotat secţia de învăţământ.
Treptat am reuşit să avem cazarmament nou pentru un număr de peste 60 de copii.
Am convenit ca hrana copiilor să fie preparată la cantina liceului, apoi transportată şi servită la şcoala ajutătoare.
O problemă dificilă a fost lipsa apei din şcoală, internat şi curtea şcolii. Trebuia adusă de pe la vecini: bibliotecă, primărie, de pe şantier sau din alte locuri, unde grupul de elevi era tolerat, pentru că erau neastâmpăraţi.
Localul era lipsit şi de instalaţii sanitare. Improvizaţiile erau relativ departe de clădire, în fundul curţii. Ajungerea acolo pe ploaie, ninsoare, ger era o problemă pentru nişte copii handicapaţi în timpul nopţii. Această problemă s-a rezolvat cu improvizaţii primare... oale, căldări, etc.
Rezolvarea problemelor grele se făcea cu oarecare întârzieri, dar nu rămâneau nefăcute: evacuarea din spaţiul şi incinta şcolii a oaspeţilor indezirabili, modificări în structura internă a spaţiului, prin demolări şi reconstruiri pentru a corespunde noilor necesităţi, înlocuirea mobilierului vechi şi în stare de reformă în clase şi internet, dotarea cu cazarmament nou, etc.
Poate nu e lipsit de interes faptul că atunci când s-a dat ordinul de înfiinţare a şcolii nimeni nu ştia – din cei de aici – cum arată sau cum va arăta această instituţie. După ce a început să lucreze, unii i-au zis „şcoala de surdo-muţi”, „şcoala de ajutor” sau, mai rău, având în vedere că unii elevi aveau şi comportamente deosebite, „şcoala de nebuni”. Un funcţionar comunal şi-a adus copilul să-l şcolarizăm noi, deoarece el înţelegea să nu-şi dea copilul la orice şcoală ordinară, ci doar la una „specială”...
Profesoara Gan Elisabeta care îndeplinea funcţia de vicepreşedinte a sfatului raional, înţelegând despre ce este vorba, a adus proiectanţi de la I.J.P. pentru a face măsurători şi a întocmi proiecte de adaptare, amenajare şi modernizare a locului, lucrări executate (proiectele) prin muncă voluntară. Aceste proiecte au servit ca bază unor lucrări executate peste câţiva ani când s-au acordat şi credite bugetare.
Tot organul raional a luat măsuri pentru aducerea comisiei de diagnostic, triere şi orientare profesională, pentru a vedea copiii cu defecţiuni fizice şi intelectuale şi pentru a recruta elevi la şcoala noastră. La comisie nu s-au prezentat decât un număr redus de copii şi mai ales din aceia care nu erau recuperabili nici după ce erau şcolarizaţi la noi... Diagnosticul de oligofren nu spunea mare lucru...
Considerând că problema localului este, pentru moment, rezolvată, că elevii au fost triaţi, mai rămăsese problema cadrelor.
***
Detaşarea sau transferarea de cadre didactice din alte localităţi în a doua jumătate a anului şcolar a fost rezolvată de secţia de învăţământ, pe baza acceptării acestor cadre. Două erau bucuroase, având în vedere perspectiva apropiată a căsătoriei cu soţ din Vişeu. Aceste două cadre (una din Bogdan Vodă şi a doua din Borşa) ar fi cerut transferul sau cel puţin detaşarea din proprie iniţiativă. Alte două colege din Săliştea au acceptat bucuroase transferarea.
Comisia de diagnosticare şi triere care s-a deplasat în zona noastră a selectat circa 24 de copii, pentru clasele I şi a II-a. Pentru aceste două clase de început, aceste cadre erau suficiente. Iată deci că în condiţii încă de bâjbâială am deschis cursurile la 15 martie 1967.
Apreciind că după şapte ani de activitate în sectorul cultural, deci activitate în afara claselor de elevi, amintirile din şcoala normală nu vor fi suficiente pentru a fi un bun metodist, pedagog şi cu nivel de cunoştinţe corespunzător noilor sarcini primite, am studiat regulamente, am căutat lucrări de pedagogie mai nou apărute, mai ales materiale care tratau probleme ale copilului deficient mintal. În acest sens am găsit puţine lucrări...
Am împrumutat un regulament privind funcţionarea şcolilor pentru copii cu deficienţe fizice şi intelectuale. Am căutat să văd modul de organizare a activităţilor la Şcoala Ajutătoare din Baia Mare. Această şcoală nu avea internat. Copiii se odihneau la ora prânzului pe bănci(!) după ce serveau masa. Seara se întorceau la domiciliul părinţilor. Mi-au zis ca faţă de acest aspect noi vom avea un atu... De la serviciul administrativ-contabil am aflat de creditele bugetare anuale, de sumele alocate pentru hrana elevilor, pentru îmbrăcăminte (nimic...), pentru rechizite şcolare şi altele – încălzit, iluminat, curăţenie. Am vrut să cunosc statul de funcţiuni (încadrarea cu personal administrativ-gospodăresc, etc.)...
Am căutat să aflu cum se ocupă de corectarea deficienţelor fizice (sală de gimnastică, aparataj, utilaje speciale). Am dorit să văd cum se ocupă de corectarea deficienţelor de vorbire. Am văzut cabinetul logopedic şi pe profesoara logoped lucrând cu elevii. Cu multă bunăvoinţă mi-a împărtăşit din experienţa ei; mi-a oferit şi un supliment de cunoştinţe pe care nu le posedam.
Din fericire, după nici trei luni de funcţionare a şcolii noastre, în primele zile ale vacanţei de vară, a fost organizat în Bucureşti un curs de zece zile, la care au participat toţi directorii din învăţământul special şi responsabilii comisiilor metodice. Mi-au prins nespus de bine, mai ales lecţiile demonstrative. (bine regizate, dar puţin convingătoare), expunerile plăcute ale unor conferenţiari cu bogată experienţă, dar mai ales am profitat de schimbul de experienţă, prin contactul direct cu colegi cu practică mai îndelungată în învăţământul special. Din păcate, la internatul la care am fost cazaţi, internat al unei şcoli bucureştene, arăta mai rău ca internatul pe care l-am improvizat – pentru început cu lucruri transferate şi reformate de alţii. Mi-a plăcut modul de organizare, de gospodărire şi de convieţuire a colectivului de la şcoala de nevăzători.
Înainte de a câştiga un minim de experienţă, din prima noastră zi de şcoală, am fost puşi pe gânduri. Diriginta de serviciu care a anunţat intrarea în clasă cu clopoţelul şi cu îndemnul de a intra în ordine, a fost înjurată de mamă. Văzându-le modul de comportare şi ascultând relatările unor părinţi sosiţi aici ca însoţitori, am concluzionat că cunoştinţele dobândite în anii de practică pedagogică nu vor fi suficiente.
M-am gândit la Decroly, la metoda globală după care am predat scris-cititul cu abecedarul Dr. Florica Bagdasar, cu mulţi ani înainte, m-am gândit la sistemul Dr. Maria Montessori şi mi-am zis: „Vom vedea!”. Psihologia deficientului mintal al prof. univ. Mariana Roşca încă nu apăruse sau, cel puţin, nu ajunsese la noi.
Copiii triaţi dintr-o primă tranşă aveau deficienţe mai grave (unii) decât puteam noi şcolariza. Un elev considerat de comisie ca fiind bun pentru clasa a II-a, la sfârşitul anului l-am trecut în clasa I în loc de a III-a. Csatari Ildiko, căreia nici nu-i crescuse păr pe cap şi nu articula cuvinte inteligibile, după luni de zile a reuşit să-şi strige pe nume vecina de pat care o ajuta să se servească (Ilista în loc de Ilişca...). Din trei fraţi veniţi din Bogdan Vodă, două surori păreau recuperabile, dar aveau vicii de comportament, însă fratele mai mare era schizofren.
Am conchis că diagnosticul dat de comisie de „oligofren” sau „retardat” era cam puţin zis pentru a avea în vedere o clasificare, grupare sau orientare...
În al doilea an şcolar (dacă un ultim trimestru din anul anterior poate fi socotit an şcolar) am avut şi clasa a III-a. Am mai primit şi alţi copii, atât pentru clasa a III-a, cât şi pentru primele două. Între aceştia erau din cei cu deficienţe de vorbire, hipoacuzici, dar mai toţi cu tulburări de comportament. Uneori când nu reuşeai sa le captezi atenţia, unii se culcau în bănci sau se apucau de mâncat zgomotos, ori fredonau o melodie numai de ei ştiută, ori plecau afară fără să întrebe pe cineva... În curte se tăvăleau pe jos. Într-o parte a curţii era praf de cărbune rezultat din combustibilul consumat. Acolo era loc de tăvăleală pentru unii, în ciuda insistenţelor noastre şi a încercărilor de a-i „educa”. Se murdăreau ca bivolii şi în băltoacele ce se formau după ploaie...
Se pare că elevii cu tulburări de comportament au fost trimişi la noi la insistenţele unor cadre didactice din învăţământul de masă care i-au prezentat comisiei pentru a-şi face un pic de curăţenie în clasă, pentru a scoate din colectivul lor pe cei ce deranjează lecţiile. Printre aceştia se găseau şi din cei cu „apucături” de vagabondaj. Deseori ne pomeneam fără câte unul-doi în şcoală şi trebuia să mai facem apel şi la organele de poliţie pentru a ne ajuta să-i găsim. Plecările unora erau favorizate şi de unii şoferi care „erau duşi” de fabulaţiile copiilor şi-i duceau la „cerere”...
Dintr-o deficienţă de supraveghere era să se producă un accident cu urmări foarte grave. Lăsaţi nesupravegheaţi, câţiva elevi, zişi bolnavi, se hârjoneau în dormitor. Internatul fiind în plin centru, pe geamuri se vedea primăria, biserica (vecine), iar sub zidurile şcolii trecea artera principală de circulaţie. Era ziua când avea loc căsătoria primarului. Înghesuindu-se pe geam să vadă nunta, o elevă a fost dezechilibrată şi a căzut de la etaj în stradă. Din fericire, în cădere n-a lovit pe nimeni, iar eleva a aterizat în picioare ca şi în situaţia că ar fi dorit acest lucru. Contactul cu trotuarul nu a fost prea violent. S-a produs o simplă fisură de calcaneu. Noroc?...
După ce i-au fixat piciorul în aparat ghipsat, trebuia s-o luăm acasă. Putea frecventa cursurile. Tot colectivul s-a opus. Se susţinea ideea de a fi trimisă acasă şi a nu mai fi primită la şcoală. Personal am avut părerea că eleva trebuie să fie văzută în colectivul şcolii, chiar dacă mai târziu vom lua şi alte măsuri. Acest lucru l-am simţit necesar. Deoarece nefiind văzută după ieşirea din spital, s-ar fi afirmat că a murit, fapt ce putea fi combătut doar de ea.
***
În primii ani am predat pe materii la toate clasele. Mai târziu. La clasele I-IV a predat un singur învăţător, ca în învăţământul de masă, predarea pe materii fiind practicată la clasele V-VII.
Pentru corectarea unor deficienţe s-au organizat grupe aparte cu care au lucrat persoane cu pregătire corespunzătoare (începând din al treilea an al existenţei acestei şcoli). Pentru corectarea deficienţelor de vorbire (CDV = logopedie) ne lipseau materialele ajutătoare specifice (sonde, spatule, oglinzi logopedice, planşe). Pentru deficienţii de vorbire, datorate şi hipoacuziei, nu dispuneam de proteze acustice. La toate aceste lipsuri trebuie să mai adăugăm şi lipsa unui îndrumător al muncii logopedului. În toată regiunea se găsea un singur exemplar la Gârdani.
Avea peste optzeci de pagini dactilografiate. L-am împrumutat pentru a-l copia. Operaţiunea trebuia făcută cu mare atenţie deoarece o singură literă schimbată strica tot înţelesul sau rămâneau de neînţeles termenii specifici care nu ne erau familiari sau care ne erau complet necunoscuţi. Când, în sfârşit, am primit ceva cadre cu specialitatea „psiho-pedagogie specială”, am confecţionat oglindă logopedică, am făcut rost de unele planşe, această activitate a dat roade ceva mai vizibile.
Pentru corectarea deficienţelor fizice (mai frecvente: cifoză, scolioză, lordoză, picior plat) au fost utilizaţi profesori de educaţie fizică. Aceştia erau pregătiţi pentru această muncă. Am creat şi amenajat, cu timpul, sala de gimnastică, dotată cu aparataj corespunzător.
Corectarea deficienţelor fizice sau gimnastica medicală şi corectarea deficienţelor de vorbire făceau parte din munca specifică cu această categorie de elevi. Dacă activitatea de gimnastică medicală şi activitatea în cabinetul logopedic si-au găsit cu timpul o rezolvare satisfăcătoare, problema igienei corporale a fost greu rezolvată şi numai după ani de „suferinţă”. Şcoala şi căminul nu dispuneau de apă curentă. În incinta şcolii nu exista nici o sursă de apă. Apa necesară era transportată cu căldări de la diferite surse din oraş, de la vecinii care îngăduiau grupuri zgomotoase de copii să le calce gospodăria. Aprovizionarea aceasta nu era lipsită de riscuri (accidente de circulaţie, infectarea sursei de apă sau a celei transportate). Elevii practicau spălatul în lavoare (alte riscuri).
Problema igienei corporale şi a igienei în ansamblu a rămas în suferinţă mai mulţi ani în şir. Baia corporală – necesară cel puţin o dată săptămânal – după doi ani de tărăgăneală s-a putut realiza în înţelegere cu secţia de gospodărie comunală, contra cost, în timpul când populaţia oraşului nu aglomera localul. Într-o cabină cu o vană intrau 2-3 elevi în tură. Acest deziderat – baia corporală – a putut fi rezolvat abia după preluarea vechiului local ce a servit ca internat pentru liceu şi pentru care s-a construit un nou local cu condiţii moderne.
Pe măsură ce şcoala se dezvolta, în aceeaşi măsură se năşteau alte probleme ce-şi aşteptau rezolvarea. Acestea se rezolvau din mers. Bunăoară când numărul sălilor de clasă a devenit insuficient pentru clasele de elevi ce urmau să fie şcolarizaţi, au fost necesare restructurări în interiorul aripii noi a şcolii. Sălile mari au fost despărţite prin zidiri noi şi create săli pentru efectivele cuprinse în clase specifice.
Lucrările de amenajări şi restructurări a localului au început în timpul vacanţei de vară, dar unele au întârziat până la întoarcerea elevilor din vacanţă. Constructorii se serveau de elevi în timpul lor liber pentru a îndeplini anumite servicii (transportul cărămizilor la etaj, amestec la mortar, transport mortar la locul de construcţie, etc.) Bine înţeles că elevii priveau la ceea ce se face acolo, dar, când zidarii erau plecaţi, unii elevi s-au apucat să zidească – fie şi numai câteva cărămizi – şi să folosească mortar. Neînţelegând ei destule, au introdus cărămizi în coşurile ce se construiau, turnând şi mortar peste ele. Acest lucru nu a fost observat. Când a venit vremea frigului şi, deci, a focului, sobele respective n-au acceptat focul şi tot fumul s-a întors în sălile de clasă. Chemat coşarul să vadă ce s-a întâmplat, a folosit toate metodele pentru a elibera trecerea fumului. S-a ajuns la bila metalică. Cărămizile au rezistat, iar coşul a început să crape. A fost demontat în porţiuni mici, pe unde s-a scos umplutura, „opera elevilor constructori”, apoi s-a refăcut. Am aflat apoi şi cine au fost „zidarii voluntari”.
Din acestea şi din multele cazuri asemenea am înţeles că aceşti copii nu pot fi lăsaţi singuri mai mult timp. Şi regulamentul de funcţionare a acestor instituţii stipulează că profesorii care lucrează cu copiii dimineaţa vor preda schimbului de după-masa (educatorilor) colectivele de elevi, care vor rămâne cu ei până seara, când vor fi preluaţi de supraveghetorii de noapte.
Convins că „amintirile” din şcoala normală nu mai sunt suficiente pentru a putea obţine bune rezultate în epoca noastră, cu atât mai mult cu cât era vorba de a lucra cu copii despre care şcoala noastră de atunci nici nu pomenea, am încercat a îmbogăţi cunoştinţele pedagogice, didactice, metodologice, atât în ce priveşte propria persoană, cât şi în ce priveşte colegii de muncă. De altfel şi învăţământul de masă trecea prin transformări, îmbunătăţiri, modernizări.
Predând cunoştinţe de limba română, cunoştinţe despre natură, istorie, geografie, etc., colegii păreau mulţumiţi de obţinerea unor mici succese. Se insista în continuare la cultura intelectuală, sprijinindu-se mai mult pe memorie, lăsând necultivate alte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului. Nu rareori în discuţiile noastre profesionale a trebuit să subliniez că nu avem de gând să facem din absolvenţii noştri „academicieni”, ci oameni capabili să se integreze mediului social şi fizic, pentru a trăi în acelaşi ritm cu acesta. O colegă, pentru a arăta ce bine reţin elevii cunoştinţele predate, insista asupra „caracterului sincretic al folclorului” nostru. I-am explicat că asemenea cuvinte cum este „sincretismul” nu se fixează în vocabularul unor asemenea elevi, doar de la o zi la alta...
Se ştie că folosirea în mare măsură a metodei narative-expozitive, pe baza căreia elevii primesc cunoştinţele de-a gata, fără nici un efort propriu pentru a le cuceri prin activitate proprie creează o atmosferă de pasivitate, moleşeală. Când s-a putut lucra cu clasa, şi nu numai cu individul, am întrebuinţat metoda euristică pe scară mai largă. Elevii au fost puşi să observe obiectele (să le vadă forma, culoarea, mărimea), să le pipăie, să le ridice, etc. Despre cele constatate sunt lăsaţi sau solicitaţi să-şi spună părerile. Obiectele pot fi şi desenate sau imitate (executate din hârtie, lemn, argilă, etc.)
Desigur, încercările noastre erau de natură să lucrăm cu toată clasa, dar la aceşti copii mai ales, acest lucru nu este posibil oricând. Nu toţi au acelaşi ritm, aceeaşi putere de înţelegere, aceeaşi posibilitate de a însuşi deprinderi trainice. Este frecventa necesitate a tratării individuale, dar în acest mod înaintarea este mai lentă. Elevii mai descurcăreţi se plictisesc, obosesc aşteptând după cei mai lenţi, ba îşi caută ocupaţie cu care să-şi umple timpul de aşteptare.
La o oră de limba română (scris-citit) la clasa I, unde m-am dus să înlocuiesc o colegă bolnavă, am început prin a verifica dacă textul lecţiei vechi este cunoscut de elevi şi dacă toţi citesc (mai mult sau mai puţin corect şi curent). Cu unii treaba mergea foarte anevoios. Câţiva mai vioi, care cunoşteau bine literele deja învăţate şi care citeau „pe nerăsuflate” scurtul text al lecţiei, se ofereau mereu să citească atunci când se poticnea câte unul. Oprindu-mă la unul mai mult timp pentru a-l ajuta să se descurce, am avut surpriza să mă pomenesc cu clasa citind, în timp ce noi (eu şi Rostaş) ne chinuiam să citim... un cuvânt. Unul din cei cu tulburări de comportament, care în clasă îşi cucerise rolul de lider, pentru că nu mai era solicitat, a îndemnat clasa să cânte. Şi cei mulţi l-au ascultat. M-am ridicat din banca lui Rostaş şi i-am privit. Cântau „Obladi, oblada...” Ba unul a ridicat mătura de după sobă şi a transformat-o în chitară (nu electrică). M-am întrebat, în gând, ce-i de făcut. Voi ceilalţi, nu ştiţi să cântaţi?” „Ba da!” „Atunci, hai să cântăm cu toţi!” Şi am cântat. Cei ce au organizat „rebeliunea” s-au mirat că n-au supărat pe nimeni în încălcarea programului; s-au potolit. Un anumit număr va rămâne în urmă. Tratarea lor, ţinând seama de individualitatea fiecăruia, nu face posibilă munca colectivă, iar înaintarea e foarte lentă. E necesară o anumită măsură, în funcţie – totuşi – de individualitatea lor. Dar profesorul este acela care va stabili ritmul şi condiţiile concrete în care va munci.
Insistând mult asupra însuşirii a cât mai multor noţiuni, cunoştinţe teoretice, calcule, etc. insistând mult asupra învăţării poeziilor, a memorării unor texte, reguli gramaticale, noţiuni geografice, momente din istorie, reguli de purtare la oră, în recreaţie, în internat, în săli de spectacole, etc., chiar dacă avem impresia că „am realizat” mult, lăsăm necultivate celelalte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului handicapat.
Am socotit necesare acele metode pe baza cărora copilul să fie educat în toate laturile peronalităţii sale. Cunoştinţele teoretice vor avea valoare numai în măsura în care se transformă în deprinderi de viaţă. Integrarea socială este scopul căruia îi sunt subordonate toate activităţile organizate cu elevii handicapaţi.
Pe măsură ce anii treceau, creştea şi numărul elevilor. În creştere era şi numărul claselor de elevi. Între timp am primit şi cadre cu pregătire adecvată – profesori de defectologie (psiho-pedagogie specială), absolvenţi ai facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. Cadrele didactice absolvente a şcolilor normale sau licee pedagogice se acomodau uşor la această activitate specifică.
Baza materială, din păcate, nu se dezvolta pe măsura necesarului. Dormitoarele erau supraaglomerate. Apa lipsea... Igiena corporală - în suferinţă. Lenjeria spălată în spălătoria improvizată era uscată pe sfori întinse în dormitoare. „Instalaţiile sanitare” (vorba-vine...) nu puteau fi folosite în timpul nopţii. Curtea prea mică pentru populaţia şcolară existentă, cu gropi şi băltoace în sezonul ploios, cu praf de cărbune etc., în vreme secetoasă... Atelier de lucru manual pentru băieţi prin unele clădiri din oraş, iar pentru fete sala de clasă...
O veche construcţie care a servit cândva gimnaziul, apoi după desfiinţarea gimnaziului din motive bugetare, a fost folosită de o unitate de grăniceri, apoi internat pentru liceu, ne-a fost atribuită nouă pentru internat. Cu aceasta am rezolvat multe probleme: instalaţii sanitare cu apă curentă în clădire, spălătorie şi uscătorie pentru lenjeria de corp şi dormitoare, bucătărie proprie şi magazie de alimente, beciuri pentru păstrarea alimentelor, cameră de izolare (infirmerie), sală de mese cu mobilier corespunzător...
Memoriile întocmite şi adresate secţiei judeţene de învăţământ, cât şi Comitetului Executiv Judeţean, au avut drept urmare atragerea atenţiei a organelor judeţene asupra greutăţilor ce au apărut prin dezvoltarea şi încercările de modernizare a învăţământului... Urmarea: noi proiecte de dezvoltare şi amenajări, credite bugetare substanţiale. Mai greu a fost găsirea materialelor de construcţie. S-a creat legătura între cele două corpuri de clădire pe ambele niveluri. S-au construit instalaţii sanitare în corpul clădirii, cu apă curentă. S-a racordat şcoala la reţeaua de apă a oraşului. S-a racordat la canalizarea oraşului. S-a creat reţeaua de (aducţie) conducte pentru racordarea la sistemul de încălzire centrală. A fost reînnoită reţeaua electrică. A fost sporit spaţiul curţii de recreaţie. S-a lărgit spaţiul şi s-a amenajat atelierul de tâmplărie ca şi cel de lucru de mână pentru fete. S-a găsit spaţiu pentru bibliotecă, club şi sala de lectură. Sala de gimnastică a fost dotată şi cu materiale şi utilaje corespunzătoare pentru corectarea unor deficienţe fizice.
Şi, ca de fiecare dată, cum constructorul executa lucrări şi după începerea anului şcolar, deci în prezenţa copiilor, acest fapt ne incomoda. Tranşeele pentru conductele de apă şi încălzire traversau coridoarele, clasele, curtea şi impuneau un anumit grad de sportivitate, cu unele posibilităţi de accidentare.
Lucrări de amenajare, îmbunătăţiri, îmbogăţiri ale sălilor, atelierelor, laboratorului, infirmeriei, cabinetului logopedic, etc. au rămas şi pentru anii următori şi mai sunt poate şi azi, dar condiţii de bază mai omeneşti şi mai corespunzătoare vieţii şi muncii erau de-acum asigurate.
Una din problemele salutare care a fost rezolvată nu din primii ani ai şcolii, ci cu o întârziere remarcabilă a fost aceea a dotării cu credite şi pentru procurarea uniformelor, a îmbrăcămintei. La începuturi, copiii erau îmbrăcaţi cum veneau de acasă, fiecare după „moda” localităţii sau mediului din care veneau. Încălţămintea putea fi: opinci, saboţi, cizme, bocanci, pantofi. Dacă la venirea de acasă mai arătau cumva, după un timp curgeau zdrenţele de pe cei mai mulţi, mai ales că simţeau plăcerea de a călca în băltoace şi a se stropi, ori a se înnegri cu cărbuni...
Îmbrăcămintea nouă, chiar şi dacă la un timp necesita reparaţii, spălare, călcare, dădea un alt aspect exterior şi-i obişnuia să păstreze în stare mai bună cele primite. Acest fapt a contribuit în general şi la îmbunătăţirea disciplinei.
„Şcoala pentru viaţă prin viaţă” este principiul fundamental al metodei Decroly. Integrarea socială este scopul căruia îi concentrăm eforturile noastre în munca cu copiii handicapaţi. Din curiozitate, dar şi datorită faptului că la asemenea treburi nu se ofereau ceilalţi colegi, m-am ocupat de la început de îndeletniciri practice, de formarea unor deprinderi legate de nevoia de a se hrăni, nevoia de a se apăra de intemperii, nevoia de a se apăra contra pericolelor şi de a se sili să muncească solidar cu semenii lui. Folosirea tacâmurilor la masă nu era problemă simplă pentru un debil mintal. Legarea şireturilor sau curelelor de la opinci de asemenea cere o anumită pricepere şi oarecare îndemânare. Curăţirea şi lustruirea pantofilor este pentru oligofren o treabă complexă. Coaserea unui nasture, încheierea nasturilor, îmbrăcarea şi dezbrăcarea cămăşii sau a hainelor de asemenea cer o oarecare deprindere. Pentru unii deschiderea sau închiderea foarfecelui ca şi neputinţa de a coordona mişcările mâinilor cu catifeaua de lustruit pantofii (în loc de mişcarea mâinilor în acelaşi sens, le apropie şi le distanţează, ceea ce nu e totuna) constituie o problemă. Aceste cazuri, mai rare, nu constituie obstacole de netrecut. În general copiii manifestă interes pentru muncă, mai ales când ştiu că rezultatul muncii lor este util.
La un moment dat, pe baza unei convenţii cu o întreprindere de industrie locală, elevii noştri au confecţionat lăzi de ambalaj (din material brut care nu cerea finisare deosebită) pentru produse la export. Când ştiau că în lăzile confecţionate de ei vor fi ambalate mărfuri pentru alte ţări, fiecare dorea să facă mai multe şi le arăta colegilor şi elevilor mai mici.
Deşi unii elevi sau chiar părinţi susţineau că elevii nu trebuie să muncească, cu ajutorul lor am rezolvat numeroase sarcini gospodăreşti – ajutoare la bucătărie, la strângerea mesei şi curăţatul veselei, servitul mesei, stivuirea lemnelor, despicarea lemnelor, aducerea apei din oraş cu oale şi căldări, curăţirea şi nivelarea curţii, astuparea şi nivelarea tranşeelor rămase după întinderea ţevilor de aducţiune a apei sau a căldurii, etc., Se mai credea că acumularea în mintea unui oligofren a unui anumit bagaj de noţiuni, reguli, texte, etc. este un mare succes (este un succes, dar...). Nu se are în vedere că avem nevoie de oameni sănătoşi, zdraveni, robuşti, cu putere de muncă, ceea ce este realizabil, şi nu de „academicieni”, lucru imposibil (din acest material).
La clasele mai mari am folosit un învăţător „multilateral”. El cunoştea tâmplărie mai mult ca alţii, mai ştia ceva tinichigerie, cizmărie, foto, etc. Mare parte din absolvenţii noştri au trecut la profesionala specială, tot la tâmplărie şi zidărie, iar fetele la croitorie.
Când am avut clase care studiau şi elemente de geografie, am predat cunoştinţele respective. Desigur că pentru unii câteva noţiuni de orientare în spaţiu erau necesare şi puţin dificile: înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, sus, jos, în faţă, în spate, aproape, departe, etc., apoi punctele cardinale.
După orientare în spaţiu în clasă, în şcoală, în afara oraşului în funcţie de punctele cardinale şi unele repere din tren, am deprins desenarea planurilor clasei, şcolii şi cartierului, apoi după semnele convenţionale şi recunoaşterea pe hartă a acestor semne, precum şi a raporturilor dintre ele. Mergând din aproape în aproape, la departe, de la cunoaşterea clasei, şcolii şi împrejurimile, am trecut la cunoaşterea judeţului. După însuşirea câtorva elemente de geografie fizică generală, câteva elemente despre globul pământesc, latitudini şi longitudini, zone de căldură, învelişurile pământului, apoi continentele, am reuşit ceea ce se mai putea spune „învăţământ spre descoperire”. Prezentând o ţară într-o anumită regiune geografică, elevii deduceau mărimea, prin comparaţie, relieful, după semnele convenţionale, clima, după aşezarea pe glob şi vecinătatea mărilor şi oceanelor, plante şi unele animale în funcţie de factorii cunoscuţi. Profesorului îi rămâne uneori doar să completeze ceea ce nu se poate „ghici” sau să corecteze eventuale erori. Fiind în posesia unor asemenea elemente, ei sunt capabili de a imagina călătorii pe hartă spre diferite zone ale globului... Se înţelege că aceste capacităţi nu sunt însuşite în egală măsură şi de către toţi elevii.
***
Treptat, plecările fără învoire din internat au devenit tot mai rare. Elevi delicvenţi am avut puţini. Unul a trebuit să fie internat într-o şcoală de reeducare.
Greutăţile materiale nerezolvate la timpul respectiv erau sesizate mai mult de noi, care răspundeam de educaţia copiilor decât de ei înşişi. Mulţi dintre ei nu ştiau de mai bine ca la noi.
Cu aparate de radio, cu aparate de proiecţie, cu programe cultural-sportive, cu concursuri între clase, cu vizionarea în comun a filmelor corespunzătoare la cinematograful local, în matinee. Una din „minunile” care a contribuit la alcătuirea unui climat şi mai plăcut în cămin a fost televizorul, procurat prin mijloace bugetare.
Prin Ministerul Educaţiei şi Învăţământului am fost dotaţi şi cu două magnetofoane, folosite la cabinetul logopedic, cât şi în timpul liber, prin derulare de benzi corespunzătoare.
Din fericire, în perioada când condiţiile igienice erau deficitare, n-a apărut nici un caz de epidemie. Singura neplăcere ne-a făcut-o oreionul. Bolnavii au dormit împreună cu cei sănătoşi.
Localul destinat învăţământului special era o clădire veche (cea mai veche clădire şcolară în funcţie) ce fusese construită pentru şcolarizarea copiilor coloniştilor ţipţeri) în secolul trecut.
Copiii germani erau şcolarizaţi în localuri mai moderne, din apropierea Ţipţeraiului. După primul război mondial, în acest local a funcţionat o şcoală de arte şi meserii inferioară) până prin 1930.
După închiderea şcolii inferioare de arte şi meserii (din motive bugetare de stat), localul a avut diverse întrebuinţări. Un timp, până în 1933 – a fost capelă ortodoxă şi casă parohială. La atribuirea acestui local, aici am găsit o grupă mare de preşcolari, o clasă aparţinând şcolii nr. 7, un curs pentru surori medicale şi sediul Consiliului raional al pionierilor. În condiţiile dezvoltării învăţământului, localului i s-au mai adăugat patru săli de clasă.
În discuţiile purtate cu vicepreşedinta sfatului popular raional care răspundea de problemele de învăţământ, cu şeful secţiei de învăţământ şi cultură, cu alţi factori de răspundere, am acceptat în principiu funcţia de director. După câteva zile sunt întrebat de către vicepreşedintă de ce nu mă apuc de lucru la noua instituţie. Am răspuns: „Aţi dat decizia de numire? Credeţi că pot dispune de credite bancare fără decizie de numire?”
S-a dat decizia. S-a încadrat contabilul şi administratorul. A început acţiunea de organizare. Totul trebuie luat de la început, de la „lingură şi blid”, până la asigurarea condiţiilor normale de viaţă, muncă şi odihnă. Tot necesarul, dar deocamdată pentru 20-30 de copii, a fost asigurat prin împrumuturi, donaţii, transferuri şi procurări din comerţ. Se ştie că acel ce transferă sau împrumută nu dă cele mai bune lucruri. Bugetul repartizat era suficient pentru a acoperi procurări de cazarmament şi alte necesităţi, dar comerţul ridica restricţii: nu accepta plăţi prin virament pentru materiale din fondul pieţii. Era necesară o planificare de sus şi o repartizare, dar din alte magazine en gross. Aceasta ar fi durat peste un an. Anca nu era de acord să elibereze numerar decât cel planificat. Totuşi s-au rezolvat, mai bine sau mai puţin bine. Pentru început, pături de tip cazon, reformate, însă cearşafurile şi feţele de pernă erau noi, confecţionate din materiale cu care ne-a dotat secţia de învăţământ.
Treptat am reuşit să avem cazarmament nou pentru un număr de peste 60 de copii.
Am convenit ca hrana copiilor să fie preparată la cantina liceului, apoi transportată şi servită la şcoala ajutătoare.
O problemă dificilă a fost lipsa apei din şcoală, internat şi curtea şcolii. Trebuia adusă de pe la vecini: bibliotecă, primărie, de pe şantier sau din alte locuri, unde grupul de elevi era tolerat, pentru că erau neastâmpăraţi.
Localul era lipsit şi de instalaţii sanitare. Improvizaţiile erau relativ departe de clădire, în fundul curţii. Ajungerea acolo pe ploaie, ninsoare, ger era o problemă pentru nişte copii handicapaţi în timpul nopţii. Această problemă s-a rezolvat cu improvizaţii primare... oale, căldări, etc.
Rezolvarea problemelor grele se făcea cu oarecare întârzieri, dar nu rămâneau nefăcute: evacuarea din spaţiul şi incinta şcolii a oaspeţilor indezirabili, modificări în structura internă a spaţiului, prin demolări şi reconstruiri pentru a corespunde noilor necesităţi, înlocuirea mobilierului vechi şi în stare de reformă în clase şi internet, dotarea cu cazarmament nou, etc.
Poate nu e lipsit de interes faptul că atunci când s-a dat ordinul de înfiinţare a şcolii nimeni nu ştia – din cei de aici – cum arată sau cum va arăta această instituţie. După ce a început să lucreze, unii i-au zis „şcoala de surdo-muţi”, „şcoala de ajutor” sau, mai rău, având în vedere că unii elevi aveau şi comportamente deosebite, „şcoala de nebuni”. Un funcţionar comunal şi-a adus copilul să-l şcolarizăm noi, deoarece el înţelegea să nu-şi dea copilul la orice şcoală ordinară, ci doar la una „specială”...
Profesoara Gan Elisabeta care îndeplinea funcţia de vicepreşedinte a sfatului raional, înţelegând despre ce este vorba, a adus proiectanţi de la I.J.P. pentru a face măsurători şi a întocmi proiecte de adaptare, amenajare şi modernizare a locului, lucrări executate (proiectele) prin muncă voluntară. Aceste proiecte au servit ca bază unor lucrări executate peste câţiva ani când s-au acordat şi credite bugetare.
Tot organul raional a luat măsuri pentru aducerea comisiei de diagnostic, triere şi orientare profesională, pentru a vedea copiii cu defecţiuni fizice şi intelectuale şi pentru a recruta elevi la şcoala noastră. La comisie nu s-au prezentat decât un număr redus de copii şi mai ales din aceia care nu erau recuperabili nici după ce erau şcolarizaţi la noi... Diagnosticul de oligofren nu spunea mare lucru...
Considerând că problema localului este, pentru moment, rezolvată, că elevii au fost triaţi, mai rămăsese problema cadrelor.
***
Detaşarea sau transferarea de cadre didactice din alte localităţi în a doua jumătate a anului şcolar a fost rezolvată de secţia de învăţământ, pe baza acceptării acestor cadre. Două erau bucuroase, având în vedere perspectiva apropiată a căsătoriei cu soţ din Vişeu. Aceste două cadre (una din Bogdan Vodă şi a doua din Borşa) ar fi cerut transferul sau cel puţin detaşarea din proprie iniţiativă. Alte două colege din Săliştea au acceptat bucuroase transferarea.
Comisia de diagnosticare şi triere care s-a deplasat în zona noastră a selectat circa 24 de copii, pentru clasele I şi a II-a. Pentru aceste două clase de început, aceste cadre erau suficiente. Iată deci că în condiţii încă de bâjbâială am deschis cursurile la 15 martie 1967.
Apreciind că după şapte ani de activitate în sectorul cultural, deci activitate în afara claselor de elevi, amintirile din şcoala normală nu vor fi suficiente pentru a fi un bun metodist, pedagog şi cu nivel de cunoştinţe corespunzător noilor sarcini primite, am studiat regulamente, am căutat lucrări de pedagogie mai nou apărute, mai ales materiale care tratau probleme ale copilului deficient mintal. În acest sens am găsit puţine lucrări...
Am împrumutat un regulament privind funcţionarea şcolilor pentru copii cu deficienţe fizice şi intelectuale. Am căutat să văd modul de organizare a activităţilor la Şcoala Ajutătoare din Baia Mare. Această şcoală nu avea internat. Copiii se odihneau la ora prânzului pe bănci(!) după ce serveau masa. Seara se întorceau la domiciliul părinţilor. Mi-au zis ca faţă de acest aspect noi vom avea un atu... De la serviciul administrativ-contabil am aflat de creditele bugetare anuale, de sumele alocate pentru hrana elevilor, pentru îmbrăcăminte (nimic...), pentru rechizite şcolare şi altele – încălzit, iluminat, curăţenie. Am vrut să cunosc statul de funcţiuni (încadrarea cu personal administrativ-gospodăresc, etc.)...
Am căutat să aflu cum se ocupă de corectarea deficienţelor fizice (sală de gimnastică, aparataj, utilaje speciale). Am dorit să văd cum se ocupă de corectarea deficienţelor de vorbire. Am văzut cabinetul logopedic şi pe profesoara logoped lucrând cu elevii. Cu multă bunăvoinţă mi-a împărtăşit din experienţa ei; mi-a oferit şi un supliment de cunoştinţe pe care nu le posedam.
Din fericire, după nici trei luni de funcţionare a şcolii noastre, în primele zile ale vacanţei de vară, a fost organizat în Bucureşti un curs de zece zile, la care au participat toţi directorii din învăţământul special şi responsabilii comisiilor metodice. Mi-au prins nespus de bine, mai ales lecţiile demonstrative. (bine regizate, dar puţin convingătoare), expunerile plăcute ale unor conferenţiari cu bogată experienţă, dar mai ales am profitat de schimbul de experienţă, prin contactul direct cu colegi cu practică mai îndelungată în învăţământul special. Din păcate, la internatul la care am fost cazaţi, internat al unei şcoli bucureştene, arăta mai rău ca internatul pe care l-am improvizat – pentru început cu lucruri transferate şi reformate de alţii. Mi-a plăcut modul de organizare, de gospodărire şi de convieţuire a colectivului de la şcoala de nevăzători.
Înainte de a câştiga un minim de experienţă, din prima noastră zi de şcoală, am fost puşi pe gânduri. Diriginta de serviciu care a anunţat intrarea în clasă cu clopoţelul şi cu îndemnul de a intra în ordine, a fost înjurată de mamă. Văzându-le modul de comportare şi ascultând relatările unor părinţi sosiţi aici ca însoţitori, am concluzionat că cunoştinţele dobândite în anii de practică pedagogică nu vor fi suficiente.
M-am gândit la Decroly, la metoda globală după care am predat scris-cititul cu abecedarul Dr. Florica Bagdasar, cu mulţi ani înainte, m-am gândit la sistemul Dr. Maria Montessori şi mi-am zis: „Vom vedea!”. Psihologia deficientului mintal al prof. univ. Mariana Roşca încă nu apăruse sau, cel puţin, nu ajunsese la noi.
Copiii triaţi dintr-o primă tranşă aveau deficienţe mai grave (unii) decât puteam noi şcolariza. Un elev considerat de comisie ca fiind bun pentru clasa a II-a, la sfârşitul anului l-am trecut în clasa I în loc de a III-a. Csatari Ildiko, căreia nici nu-i crescuse păr pe cap şi nu articula cuvinte inteligibile, după luni de zile a reuşit să-şi strige pe nume vecina de pat care o ajuta să se servească (Ilista în loc de Ilişca...). Din trei fraţi veniţi din Bogdan Vodă, două surori păreau recuperabile, dar aveau vicii de comportament, însă fratele mai mare era schizofren.
Am conchis că diagnosticul dat de comisie de „oligofren” sau „retardat” era cam puţin zis pentru a avea în vedere o clasificare, grupare sau orientare...
În al doilea an şcolar (dacă un ultim trimestru din anul anterior poate fi socotit an şcolar) am avut şi clasa a III-a. Am mai primit şi alţi copii, atât pentru clasa a III-a, cât şi pentru primele două. Între aceştia erau din cei cu deficienţe de vorbire, hipoacuzici, dar mai toţi cu tulburări de comportament. Uneori când nu reuşeai sa le captezi atenţia, unii se culcau în bănci sau se apucau de mâncat zgomotos, ori fredonau o melodie numai de ei ştiută, ori plecau afară fără să întrebe pe cineva... În curte se tăvăleau pe jos. Într-o parte a curţii era praf de cărbune rezultat din combustibilul consumat. Acolo era loc de tăvăleală pentru unii, în ciuda insistenţelor noastre şi a încercărilor de a-i „educa”. Se murdăreau ca bivolii şi în băltoacele ce se formau după ploaie...
Se pare că elevii cu tulburări de comportament au fost trimişi la noi la insistenţele unor cadre didactice din învăţământul de masă care i-au prezentat comisiei pentru a-şi face un pic de curăţenie în clasă, pentru a scoate din colectivul lor pe cei ce deranjează lecţiile. Printre aceştia se găseau şi din cei cu „apucături” de vagabondaj. Deseori ne pomeneam fără câte unul-doi în şcoală şi trebuia să mai facem apel şi la organele de poliţie pentru a ne ajuta să-i găsim. Plecările unora erau favorizate şi de unii şoferi care „erau duşi” de fabulaţiile copiilor şi-i duceau la „cerere”...
Dintr-o deficienţă de supraveghere era să se producă un accident cu urmări foarte grave. Lăsaţi nesupravegheaţi, câţiva elevi, zişi bolnavi, se hârjoneau în dormitor. Internatul fiind în plin centru, pe geamuri se vedea primăria, biserica (vecine), iar sub zidurile şcolii trecea artera principală de circulaţie. Era ziua când avea loc căsătoria primarului. Înghesuindu-se pe geam să vadă nunta, o elevă a fost dezechilibrată şi a căzut de la etaj în stradă. Din fericire, în cădere n-a lovit pe nimeni, iar eleva a aterizat în picioare ca şi în situaţia că ar fi dorit acest lucru. Contactul cu trotuarul nu a fost prea violent. S-a produs o simplă fisură de calcaneu. Noroc?...
După ce i-au fixat piciorul în aparat ghipsat, trebuia s-o luăm acasă. Putea frecventa cursurile. Tot colectivul s-a opus. Se susţinea ideea de a fi trimisă acasă şi a nu mai fi primită la şcoală. Personal am avut părerea că eleva trebuie să fie văzută în colectivul şcolii, chiar dacă mai târziu vom lua şi alte măsuri. Acest lucru l-am simţit necesar. Deoarece nefiind văzută după ieşirea din spital, s-ar fi afirmat că a murit, fapt ce putea fi combătut doar de ea.
***
În primii ani am predat pe materii la toate clasele. Mai târziu. La clasele I-IV a predat un singur învăţător, ca în învăţământul de masă, predarea pe materii fiind practicată la clasele V-VII.
Pentru corectarea unor deficienţe s-au organizat grupe aparte cu care au lucrat persoane cu pregătire corespunzătoare (începând din al treilea an al existenţei acestei şcoli). Pentru corectarea deficienţelor de vorbire (CDV = logopedie) ne lipseau materialele ajutătoare specifice (sonde, spatule, oglinzi logopedice, planşe). Pentru deficienţii de vorbire, datorate şi hipoacuziei, nu dispuneam de proteze acustice. La toate aceste lipsuri trebuie să mai adăugăm şi lipsa unui îndrumător al muncii logopedului. În toată regiunea se găsea un singur exemplar la Gârdani.
Avea peste optzeci de pagini dactilografiate. L-am împrumutat pentru a-l copia. Operaţiunea trebuia făcută cu mare atenţie deoarece o singură literă schimbată strica tot înţelesul sau rămâneau de neînţeles termenii specifici care nu ne erau familiari sau care ne erau complet necunoscuţi. Când, în sfârşit, am primit ceva cadre cu specialitatea „psiho-pedagogie specială”, am confecţionat oglindă logopedică, am făcut rost de unele planşe, această activitate a dat roade ceva mai vizibile.
Pentru corectarea deficienţelor fizice (mai frecvente: cifoză, scolioză, lordoză, picior plat) au fost utilizaţi profesori de educaţie fizică. Aceştia erau pregătiţi pentru această muncă. Am creat şi amenajat, cu timpul, sala de gimnastică, dotată cu aparataj corespunzător.
Corectarea deficienţelor fizice sau gimnastica medicală şi corectarea deficienţelor de vorbire făceau parte din munca specifică cu această categorie de elevi. Dacă activitatea de gimnastică medicală şi activitatea în cabinetul logopedic si-au găsit cu timpul o rezolvare satisfăcătoare, problema igienei corporale a fost greu rezolvată şi numai după ani de „suferinţă”. Şcoala şi căminul nu dispuneau de apă curentă. În incinta şcolii nu exista nici o sursă de apă. Apa necesară era transportată cu căldări de la diferite surse din oraş, de la vecinii care îngăduiau grupuri zgomotoase de copii să le calce gospodăria. Aprovizionarea aceasta nu era lipsită de riscuri (accidente de circulaţie, infectarea sursei de apă sau a celei transportate). Elevii practicau spălatul în lavoare (alte riscuri).
Problema igienei corporale şi a igienei în ansamblu a rămas în suferinţă mai mulţi ani în şir. Baia corporală – necesară cel puţin o dată săptămânal – după doi ani de tărăgăneală s-a putut realiza în înţelegere cu secţia de gospodărie comunală, contra cost, în timpul când populaţia oraşului nu aglomera localul. Într-o cabină cu o vană intrau 2-3 elevi în tură. Acest deziderat – baia corporală – a putut fi rezolvat abia după preluarea vechiului local ce a servit ca internat pentru liceu şi pentru care s-a construit un nou local cu condiţii moderne.
Pe măsură ce şcoala se dezvolta, în aceeaşi măsură se năşteau alte probleme ce-şi aşteptau rezolvarea. Acestea se rezolvau din mers. Bunăoară când numărul sălilor de clasă a devenit insuficient pentru clasele de elevi ce urmau să fie şcolarizaţi, au fost necesare restructurări în interiorul aripii noi a şcolii. Sălile mari au fost despărţite prin zidiri noi şi create săli pentru efectivele cuprinse în clase specifice.
Lucrările de amenajări şi restructurări a localului au început în timpul vacanţei de vară, dar unele au întârziat până la întoarcerea elevilor din vacanţă. Constructorii se serveau de elevi în timpul lor liber pentru a îndeplini anumite servicii (transportul cărămizilor la etaj, amestec la mortar, transport mortar la locul de construcţie, etc.) Bine înţeles că elevii priveau la ceea ce se face acolo, dar, când zidarii erau plecaţi, unii elevi s-au apucat să zidească – fie şi numai câteva cărămizi – şi să folosească mortar. Neînţelegând ei destule, au introdus cărămizi în coşurile ce se construiau, turnând şi mortar peste ele. Acest lucru nu a fost observat. Când a venit vremea frigului şi, deci, a focului, sobele respective n-au acceptat focul şi tot fumul s-a întors în sălile de clasă. Chemat coşarul să vadă ce s-a întâmplat, a folosit toate metodele pentru a elibera trecerea fumului. S-a ajuns la bila metalică. Cărămizile au rezistat, iar coşul a început să crape. A fost demontat în porţiuni mici, pe unde s-a scos umplutura, „opera elevilor constructori”, apoi s-a refăcut. Am aflat apoi şi cine au fost „zidarii voluntari”.
Din acestea şi din multele cazuri asemenea am înţeles că aceşti copii nu pot fi lăsaţi singuri mai mult timp. Şi regulamentul de funcţionare a acestor instituţii stipulează că profesorii care lucrează cu copiii dimineaţa vor preda schimbului de după-masa (educatorilor) colectivele de elevi, care vor rămâne cu ei până seara, când vor fi preluaţi de supraveghetorii de noapte.
Convins că „amintirile” din şcoala normală nu mai sunt suficiente pentru a putea obţine bune rezultate în epoca noastră, cu atât mai mult cu cât era vorba de a lucra cu copii despre care şcoala noastră de atunci nici nu pomenea, am încercat a îmbogăţi cunoştinţele pedagogice, didactice, metodologice, atât în ce priveşte propria persoană, cât şi în ce priveşte colegii de muncă. De altfel şi învăţământul de masă trecea prin transformări, îmbunătăţiri, modernizări.
Predând cunoştinţe de limba română, cunoştinţe despre natură, istorie, geografie, etc., colegii păreau mulţumiţi de obţinerea unor mici succese. Se insista în continuare la cultura intelectuală, sprijinindu-se mai mult pe memorie, lăsând necultivate alte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului. Nu rareori în discuţiile noastre profesionale a trebuit să subliniez că nu avem de gând să facem din absolvenţii noştri „academicieni”, ci oameni capabili să se integreze mediului social şi fizic, pentru a trăi în acelaşi ritm cu acesta. O colegă, pentru a arăta ce bine reţin elevii cunoştinţele predate, insista asupra „caracterului sincretic al folclorului” nostru. I-am explicat că asemenea cuvinte cum este „sincretismul” nu se fixează în vocabularul unor asemenea elevi, doar de la o zi la alta...
Se ştie că folosirea în mare măsură a metodei narative-expozitive, pe baza căreia elevii primesc cunoştinţele de-a gata, fără nici un efort propriu pentru a le cuceri prin activitate proprie creează o atmosferă de pasivitate, moleşeală. Când s-a putut lucra cu clasa, şi nu numai cu individul, am întrebuinţat metoda euristică pe scară mai largă. Elevii au fost puşi să observe obiectele (să le vadă forma, culoarea, mărimea), să le pipăie, să le ridice, etc. Despre cele constatate sunt lăsaţi sau solicitaţi să-şi spună părerile. Obiectele pot fi şi desenate sau imitate (executate din hârtie, lemn, argilă, etc.)
Desigur, încercările noastre erau de natură să lucrăm cu toată clasa, dar la aceşti copii mai ales, acest lucru nu este posibil oricând. Nu toţi au acelaşi ritm, aceeaşi putere de înţelegere, aceeaşi posibilitate de a însuşi deprinderi trainice. Este frecventa necesitate a tratării individuale, dar în acest mod înaintarea este mai lentă. Elevii mai descurcăreţi se plictisesc, obosesc aşteptând după cei mai lenţi, ba îşi caută ocupaţie cu care să-şi umple timpul de aşteptare.
La o oră de limba română (scris-citit) la clasa I, unde m-am dus să înlocuiesc o colegă bolnavă, am început prin a verifica dacă textul lecţiei vechi este cunoscut de elevi şi dacă toţi citesc (mai mult sau mai puţin corect şi curent). Cu unii treaba mergea foarte anevoios. Câţiva mai vioi, care cunoşteau bine literele deja învăţate şi care citeau „pe nerăsuflate” scurtul text al lecţiei, se ofereau mereu să citească atunci când se poticnea câte unul. Oprindu-mă la unul mai mult timp pentru a-l ajuta să se descurce, am avut surpriza să mă pomenesc cu clasa citind, în timp ce noi (eu şi Rostaş) ne chinuiam să citim... un cuvânt. Unul din cei cu tulburări de comportament, care în clasă îşi cucerise rolul de lider, pentru că nu mai era solicitat, a îndemnat clasa să cânte. Şi cei mulţi l-au ascultat. M-am ridicat din banca lui Rostaş şi i-am privit. Cântau „Obladi, oblada...” Ba unul a ridicat mătura de după sobă şi a transformat-o în chitară (nu electrică). M-am întrebat, în gând, ce-i de făcut. Voi ceilalţi, nu ştiţi să cântaţi?” „Ba da!” „Atunci, hai să cântăm cu toţi!” Şi am cântat. Cei ce au organizat „rebeliunea” s-au mirat că n-au supărat pe nimeni în încălcarea programului; s-au potolit. Un anumit număr va rămâne în urmă. Tratarea lor, ţinând seama de individualitatea fiecăruia, nu face posibilă munca colectivă, iar înaintarea e foarte lentă. E necesară o anumită măsură, în funcţie – totuşi – de individualitatea lor. Dar profesorul este acela care va stabili ritmul şi condiţiile concrete în care va munci.
Insistând mult asupra însuşirii a cât mai multor noţiuni, cunoştinţe teoretice, calcule, etc. insistând mult asupra învăţării poeziilor, a memorării unor texte, reguli gramaticale, noţiuni geografice, momente din istorie, reguli de purtare la oră, în recreaţie, în internat, în săli de spectacole, etc., chiar dacă avem impresia că „am realizat” mult, lăsăm necultivate celelalte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului handicapat.
Am socotit necesare acele metode pe baza cărora copilul să fie educat în toate laturile peronalităţii sale. Cunoştinţele teoretice vor avea valoare numai în măsura în care se transformă în deprinderi de viaţă. Integrarea socială este scopul căruia îi sunt subordonate toate activităţile organizate cu elevii handicapaţi.
Pe măsură ce anii treceau, creştea şi numărul elevilor. În creştere era şi numărul claselor de elevi. Între timp am primit şi cadre cu pregătire adecvată – profesori de defectologie (psiho-pedagogie specială), absolvenţi ai facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. Cadrele didactice absolvente a şcolilor normale sau licee pedagogice se acomodau uşor la această activitate specifică.
Baza materială, din păcate, nu se dezvolta pe măsura necesarului. Dormitoarele erau supraaglomerate. Apa lipsea... Igiena corporală - în suferinţă. Lenjeria spălată în spălătoria improvizată era uscată pe sfori întinse în dormitoare. „Instalaţiile sanitare” (vorba-vine...) nu puteau fi folosite în timpul nopţii. Curtea prea mică pentru populaţia şcolară existentă, cu gropi şi băltoace în sezonul ploios, cu praf de cărbune etc., în vreme secetoasă... Atelier de lucru manual pentru băieţi prin unele clădiri din oraş, iar pentru fete sala de clasă...
O veche construcţie care a servit cândva gimnaziul, apoi după desfiinţarea gimnaziului din motive bugetare, a fost folosită de o unitate de grăniceri, apoi internat pentru liceu, ne-a fost atribuită nouă pentru internat. Cu aceasta am rezolvat multe probleme: instalaţii sanitare cu apă curentă în clădire, spălătorie şi uscătorie pentru lenjeria de corp şi dormitoare, bucătărie proprie şi magazie de alimente, beciuri pentru păstrarea alimentelor, cameră de izolare (infirmerie), sală de mese cu mobilier corespunzător...
Memoriile întocmite şi adresate secţiei judeţene de învăţământ, cât şi Comitetului Executiv Judeţean, au avut drept urmare atragerea atenţiei a organelor judeţene asupra greutăţilor ce au apărut prin dezvoltarea şi încercările de modernizare a învăţământului... Urmarea: noi proiecte de dezvoltare şi amenajări, credite bugetare substanţiale. Mai greu a fost găsirea materialelor de construcţie. S-a creat legătura între cele două corpuri de clădire pe ambele niveluri. S-au construit instalaţii sanitare în corpul clădirii, cu apă curentă. S-a racordat şcoala la reţeaua de apă a oraşului. S-a racordat la canalizarea oraşului. S-a creat reţeaua de (aducţie) conducte pentru racordarea la sistemul de încălzire centrală. A fost reînnoită reţeaua electrică. A fost sporit spaţiul curţii de recreaţie. S-a lărgit spaţiul şi s-a amenajat atelierul de tâmplărie ca şi cel de lucru de mână pentru fete. S-a găsit spaţiu pentru bibliotecă, club şi sala de lectură. Sala de gimnastică a fost dotată şi cu materiale şi utilaje corespunzătoare pentru corectarea unor deficienţe fizice.
Şi, ca de fiecare dată, cum constructorul executa lucrări şi după începerea anului şcolar, deci în prezenţa copiilor, acest fapt ne incomoda. Tranşeele pentru conductele de apă şi încălzire traversau coridoarele, clasele, curtea şi impuneau un anumit grad de sportivitate, cu unele posibilităţi de accidentare.
Lucrări de amenajare, îmbunătăţiri, îmbogăţiri ale sălilor, atelierelor, laboratorului, infirmeriei, cabinetului logopedic, etc. au rămas şi pentru anii următori şi mai sunt poate şi azi, dar condiţii de bază mai omeneşti şi mai corespunzătoare vieţii şi muncii erau de-acum asigurate.
Una din problemele salutare care a fost rezolvată nu din primii ani ai şcolii, ci cu o întârziere remarcabilă a fost aceea a dotării cu credite şi pentru procurarea uniformelor, a îmbrăcămintei. La începuturi, copiii erau îmbrăcaţi cum veneau de acasă, fiecare după „moda” localităţii sau mediului din care veneau. Încălţămintea putea fi: opinci, saboţi, cizme, bocanci, pantofi. Dacă la venirea de acasă mai arătau cumva, după un timp curgeau zdrenţele de pe cei mai mulţi, mai ales că simţeau plăcerea de a călca în băltoace şi a se stropi, ori a se înnegri cu cărbuni...
Îmbrăcămintea nouă, chiar şi dacă la un timp necesita reparaţii, spălare, călcare, dădea un alt aspect exterior şi-i obişnuia să păstreze în stare mai bună cele primite. Acest fapt a contribuit în general şi la îmbunătăţirea disciplinei.
„Şcoala pentru viaţă prin viaţă” este principiul fundamental al metodei Decroly. Integrarea socială este scopul căruia îi concentrăm eforturile noastre în munca cu copiii handicapaţi. Din curiozitate, dar şi datorită faptului că la asemenea treburi nu se ofereau ceilalţi colegi, m-am ocupat de la început de îndeletniciri practice, de formarea unor deprinderi legate de nevoia de a se hrăni, nevoia de a se apăra de intemperii, nevoia de a se apăra contra pericolelor şi de a se sili să muncească solidar cu semenii lui. Folosirea tacâmurilor la masă nu era problemă simplă pentru un debil mintal. Legarea şireturilor sau curelelor de la opinci de asemenea cere o anumită pricepere şi oarecare îndemânare. Curăţirea şi lustruirea pantofilor este pentru oligofren o treabă complexă. Coaserea unui nasture, încheierea nasturilor, îmbrăcarea şi dezbrăcarea cămăşii sau a hainelor de asemenea cer o oarecare deprindere. Pentru unii deschiderea sau închiderea foarfecelui ca şi neputinţa de a coordona mişcările mâinilor cu catifeaua de lustruit pantofii (în loc de mişcarea mâinilor în acelaşi sens, le apropie şi le distanţează, ceea ce nu e totuna) constituie o problemă. Aceste cazuri, mai rare, nu constituie obstacole de netrecut. În general copiii manifestă interes pentru muncă, mai ales când ştiu că rezultatul muncii lor este util.
La un moment dat, pe baza unei convenţii cu o întreprindere de industrie locală, elevii noştri au confecţionat lăzi de ambalaj (din material brut care nu cerea finisare deosebită) pentru produse la export. Când ştiau că în lăzile confecţionate de ei vor fi ambalate mărfuri pentru alte ţări, fiecare dorea să facă mai multe şi le arăta colegilor şi elevilor mai mici.
Deşi unii elevi sau chiar părinţi susţineau că elevii nu trebuie să muncească, cu ajutorul lor am rezolvat numeroase sarcini gospodăreşti – ajutoare la bucătărie, la strângerea mesei şi curăţatul veselei, servitul mesei, stivuirea lemnelor, despicarea lemnelor, aducerea apei din oraş cu oale şi căldări, curăţirea şi nivelarea curţii, astuparea şi nivelarea tranşeelor rămase după întinderea ţevilor de aducţiune a apei sau a căldurii, etc., Se mai credea că acumularea în mintea unui oligofren a unui anumit bagaj de noţiuni, reguli, texte, etc. este un mare succes (este un succes, dar...). Nu se are în vedere că avem nevoie de oameni sănătoşi, zdraveni, robuşti, cu putere de muncă, ceea ce este realizabil, şi nu de „academicieni”, lucru imposibil (din acest material).
La clasele mai mari am folosit un învăţător „multilateral”. El cunoştea tâmplărie mai mult ca alţii, mai ştia ceva tinichigerie, cizmărie, foto, etc. Mare parte din absolvenţii noştri au trecut la profesionala specială, tot la tâmplărie şi zidărie, iar fetele la croitorie.
Când am avut clase care studiau şi elemente de geografie, am predat cunoştinţele respective. Desigur că pentru unii câteva noţiuni de orientare în spaţiu erau necesare şi puţin dificile: înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, sus, jos, în faţă, în spate, aproape, departe, etc., apoi punctele cardinale.
După orientare în spaţiu în clasă, în şcoală, în afara oraşului în funcţie de punctele cardinale şi unele repere din tren, am deprins desenarea planurilor clasei, şcolii şi cartierului, apoi după semnele convenţionale şi recunoaşterea pe hartă a acestor semne, precum şi a raporturilor dintre ele. Mergând din aproape în aproape, la departe, de la cunoaşterea clasei, şcolii şi împrejurimile, am trecut la cunoaşterea judeţului. După însuşirea câtorva elemente de geografie fizică generală, câteva elemente despre globul pământesc, latitudini şi longitudini, zone de căldură, învelişurile pământului, apoi continentele, am reuşit ceea ce se mai putea spune „învăţământ spre descoperire”. Prezentând o ţară într-o anumită regiune geografică, elevii deduceau mărimea, prin comparaţie, relieful, după semnele convenţionale, clima, după aşezarea pe glob şi vecinătatea mărilor şi oceanelor, plante şi unele animale în funcţie de factorii cunoscuţi. Profesorului îi rămâne uneori doar să completeze ceea ce nu se poate „ghici” sau să corecteze eventuale erori. Fiind în posesia unor asemenea elemente, ei sunt capabili de a imagina călătorii pe hartă spre diferite zone ale globului... Se înţelege că aceste capacităţi nu sunt însuşite în egală măsură şi de către toţi elevii.
***
Treptat, plecările fără învoire din internat au devenit tot mai rare. Elevi delicvenţi am avut puţini. Unul a trebuit să fie internat într-o şcoală de reeducare.
Greutăţile materiale nerezolvate la timpul respectiv erau sesizate mai mult de noi, care răspundeam de educaţia copiilor decât de ei înşişi. Mulţi dintre ei nu ştiau de mai bine ca la noi.
Cu aparate de radio, cu aparate de proiecţie, cu programe cultural-sportive, cu concursuri între clase, cu vizionarea în comun a filmelor corespunzătoare la cinematograful local, în matinee. Una din „minunile” care a contribuit la alcătuirea unui climat şi mai plăcut în cămin a fost televizorul, procurat prin mijloace bugetare.
Prin Ministerul Educaţiei şi Învăţământului am fost dotaţi şi cu două magnetofoane, folosite la cabinetul logopedic, cât şi în timpul liber, prin derulare de benzi corespunzătoare.
Din fericire, în perioada când condiţiile igienice erau deficitare, n-a apărut nici un caz de epidemie. Singura neplăcere ne-a făcut-o oreionul. Bolnavii au dormit împreună cu cei sănătoşi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)