Cu nespusă emoţie, m-am aşezat să scriu câteva cuvinte despre şcoala începutului meu de carieră. Gândurile mele se întorc spre acel septembrie 1972, când, cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, am venit la această şcoală, nutrind speranţa întoarcerii noastre la Cluj nu după un trimestru, ci după fiecare zi. „Ziua” şederii mele în Vişeu de Sus a fost ceva mai lungă. Suficientă pentru a lăsa în amintirea mea anii tinereţii mele, a primelor relaţii de muncă şi, ceea ce e mai important, anii în care am încercat să aplic ceea ce am învăţat pe băncile facultăţii.
Mă-ntorc din nou la 1 septembrie 1972, când păşind ca începător pe poarta şcolii, întâmpinată sunt de un om ce venea dintr-un grup de muncitori angajaţi pentru renovare. Era directorul. Un om simplu, modest, angajat permanent, ca şi în acea primă zi când l-am cunoscut, în toate treburile şcolii. Un adevărat enciclopedist căruia-i făcea deosebită plăcere să antreneze în discuţii pe teme profesionale pe toţi dascălii şcolii şi toate astea la câte o cafea, ca şi cum ar fi avut adevărate plantaţii.
În acea primă zi, ne-a întâmpinat cu versurile lui Coşbuc care, pentru mine, şi acum, au o semnificaţie aparte:
„Dintr-alte ţări de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!”
M-au impresionat atâtea versuri. Aşa de bine implantate într-un moment aşa semnificativ pentru mine atunci, dar şi acum. Am venit!
Primul meu director, care, după câţiva ani s-a pensionat, rămâne mereu tânăr în amintirea mea pentru că aşa este şi constituţia lui spirituală. Întinerea cu fiecare generaţie de dascăli ajunşi sub conducerea lui, cu fiecare generaţie de elevi!
„Ziua” şederii mele în Vişeu a fost de 16 ani. Am asistat la o adevărată transformare a şcolii. Atunci când am plecat, a arătat ca un adevărat cămin în care fiecare dintre noi am încercat să aşezăm tot ce este mai folositor, mai bun, mai util, mai deosebit, încercând să facem din ea un adevărat „centru metodic”, cum ar spune actualii mei colegi.
Sufletul înnoirii îl imprima mica, dar marea noastră directoare, Minerva Trif, care, cu un nesecat dinamism, antrena întregul personal în activitate. A realizat foarte mult într-o perioadă în care, după cum ştim, obstacolele erau la tot pasul.
Această şcoală arată ca un adevărat giuvaier. Păcat că acest giuvaier nu l-am întâlnit acolo unde ani de-a rândul am tânjit să ajung. Păcat că acest giuvaier nu este cunoscut şi de cei care consideră că în acest „nord sălbatic”, cum le plăcea să numească ţinutul de unde am venit la Cluj, hărnicia, ştiinţa, competenţa profesională sunt pe locul I.
Prof. Bob Maria Magdalena
1992
duminică, 2 decembrie 2007
Minerva Trif îşi aminteşte
din Note monografice, 1992
Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus
Anul 1974 avea să devină în viaţa mea profesională un an de cotitură. Era prin a douăzecea (douăzecia) zi a lui februarie când se hotărăşte numirea mea în funcţia de director – urmarea unui şir de întâmplări pe care primul meu director, domnul Dumitru Grad, îl asociază unor evenimente istorice, astfel: „Folosind atmosfera creată, la 11/23 februarie 1866, adversarii săi, cu ajutorul câtorva ofiţeri, l-au silit să abdice. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una dintre cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român.” Şi concluzionează, citându-l pe Bolontineanu:
„Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”
Sunt versurile care m-au însufleţit într-o muncă extrem de dificilă şi pentru care nici măcar psihologic n-am fost pregătită de nimeni.
Şcoala era „oaia neagră” a învăţământului maramureşean, era şcoala cu cei mai mulţi „foşti” directori şi simţeam că eram considerată un intrus venit să tulbure liniştea fiecăruia, simţeam că cei mai mulţi nu erau cu sufletul aproape de mine.
În acea zi de 20 februarie mă tulbura încă un fapt care altădată nu m-ar fi sensibilizat. După şedinţă, dl Grad îmi dă în faţa inspectorilor cheia de la birou spunându-mi, primul, „tovarăşă directoare!”.
Ciudat, nu pot descuia uşa. Insist. În cele din urmă, reuşesc. Domnul Grad îmi spune: „Anume v-am dat cheia cu care se deschide cel mai greu, ca să mă conving că alegerea mea este bună. Aţi reuşit.”
Mi-am dat seama că reuşita mea trebuie să fie pe măsura investiţiei morale ce s-a făcut, ceea ce a avut darul să mă încăpăţâneze într-o ambiţie constructivă, cred.
Am înţeles, nu prea greu, că nu se poate reuşi în acţiunile ce ni le propuneam decât printr-o constrângere la bine, care obliga, prin diferite avantaje, toată populaţia şcolii, să accepte de bună voie „jugul civilizaţiei”.
În plan profesional am acordat o atenţie deosebită perfecţionării dascălilor ştiind că nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici chiar baza materială a şcolii, nu pot avea asupra elevului o influenţă care să se poată compara cu cea a dascălului.
Nu poţi trăi în colectivitatea şcolară şi să te mărgineşti la ora ta şi la lecţia ta din manual. Este marele adevăr pe care l-am înţeles de-a lungul anilor, din contactul cu oamenii care, voit sau din întâmplare, au devenit cadre didactice ale acestei şcoli.
Treptat, am înlocuit prejudecăţile cu înţelepciunea şi am renunţat la a-i stăpâni pe copii din afară, cu „nuiaua”.
Reuşita profesională în şcoala noastră presupune a nu acţiona asupra copilului cerându-i ceea ce noi am vrea ca el să fie, ci influenţându-l prin felul nostru de a fi.
Anii ce au urmat au fost anii de ascensiune a cultului personalităţii dictatorului de tristă amintire.
Desigur, în condiţiile deosebit de grele ale anilor 1981-1989, cotele exigenţei au scăzut invers proporţional cu ale toleranţei şi îngăduinţei, dar chiar în aceste condiţii adevăraţii dascăli nu s-au dezis de sine, nu s-au lăsat copleşiţi de „indicaţii”, ci şi-au găsit refugiul în munca, mai plină de nerv, durere şi dăruire, cu elevii.
A fost o dizidenţă mută, tacită despre care poate nimeni nu va scrie. Dar noi,dascălii, am simţit-o fără să ne opunem, fără să facem caz de ea. Căci a te opune răului înseamnă nu numai a ieşi în stradă şi a te bate în piept, ci şi această formă voalată, disimulată prin care îl înveţi pe copil să fie cinstit, sincer, generos, omenos, demn. Sădind în sufletele lor demnitate, ne-am păstrat de fapt propria noastră demnitate.
Şi totuşi, lumea nu s-a oprit în loc, nu ne-am pierdut speranţa, nu ne-a învins teama ori frigul de acasă, dar mai ales de la şcoală. Ca director, am făcut eforturi uriaşe pentru a menţine şcoala pe o relativă linie de plutire şi spre a nu o lăsa să alunece în derivă. În tot acest timp, un punct forte l-a constituit unitatea colectivului, coeziunea sa, relaţiile camaradereşti care-l caracterizează. La bine şi la rău, aceşti oameni au fost pentru şcoală, au lăsat o parte din sufletul lor aici, au ţinut la prestigiul şcolii. Aş aminti (cu riscul de a-mi scăpa anumite nume): Bichiceanu Cristina, Bob Maria Magdalena, Ciurtin Florica, Cian Maria, Covaci Ilie, Duma Elena, Frone Aurelia, Griga Valer, Iaţu Iulia, Jurj Ileana, Konradi Mariana, Kovacs Viorica, Lzăr Alexandra, Man Ioan, Oana Eugenia, Ofrim Ilona, Ratin Magdalena, Sasu Maria, Şimon Vasile, Vraja Petru,Vulturar Emilia, Szabo Alexandru.
Anul 1989 ne-a găsit nepregătiţi, trezindu-ne parcă dintr-un lung somn al inconştienţei. Gândurile şi sentimentele s-au răvăşit profund, anunţând o lungă sedimentare.
Oamenii au devenit imprevizibili, uneori demoni, alteori îngeri, sau un amestec disproporţionat dintre aceştia. Istoria a dovedit încă o dată în plus cât de greu e să fii om. Dar şansa o are fiecare.
După o perioadă de penitenţă, am început să ne scuturăm ca după un vis urât şi să ne apucăm de treabă. Ar fi păcat să pierdem pariul cu noi înşine şi să facem mai rău din conştiinţă şi în libertate decât ceea ce am făcut înainte, sub ameninţare şi în silă.
Copiii handicapaţi, instituţiile care se ocupă de pregătirea lor şi-au recăpătat (dobândit) statutul corespunzător şi lucrurile astfel aşezate au şansa să ducă la rezultate bune. Avem încredere în oameni şi în puterile lor sufleteşti.
Director: prof. Minerva Trif
Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus
Anul 1974 avea să devină în viaţa mea profesională un an de cotitură. Era prin a douăzecea (douăzecia) zi a lui februarie când se hotărăşte numirea mea în funcţia de director – urmarea unui şir de întâmplări pe care primul meu director, domnul Dumitru Grad, îl asociază unor evenimente istorice, astfel: „Folosind atmosfera creată, la 11/23 februarie 1866, adversarii săi, cu ajutorul câtorva ofiţeri, l-au silit să abdice. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una dintre cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român.” Şi concluzionează, citându-l pe Bolontineanu:
„Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”
Sunt versurile care m-au însufleţit într-o muncă extrem de dificilă şi pentru care nici măcar psihologic n-am fost pregătită de nimeni.
Şcoala era „oaia neagră” a învăţământului maramureşean, era şcoala cu cei mai mulţi „foşti” directori şi simţeam că eram considerată un intrus venit să tulbure liniştea fiecăruia, simţeam că cei mai mulţi nu erau cu sufletul aproape de mine.
În acea zi de 20 februarie mă tulbura încă un fapt care altădată nu m-ar fi sensibilizat. După şedinţă, dl Grad îmi dă în faţa inspectorilor cheia de la birou spunându-mi, primul, „tovarăşă directoare!”.
Ciudat, nu pot descuia uşa. Insist. În cele din urmă, reuşesc. Domnul Grad îmi spune: „Anume v-am dat cheia cu care se deschide cel mai greu, ca să mă conving că alegerea mea este bună. Aţi reuşit.”
Mi-am dat seama că reuşita mea trebuie să fie pe măsura investiţiei morale ce s-a făcut, ceea ce a avut darul să mă încăpăţâneze într-o ambiţie constructivă, cred.
Am înţeles, nu prea greu, că nu se poate reuşi în acţiunile ce ni le propuneam decât printr-o constrângere la bine, care obliga, prin diferite avantaje, toată populaţia şcolii, să accepte de bună voie „jugul civilizaţiei”.
În plan profesional am acordat o atenţie deosebită perfecţionării dascălilor ştiind că nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici chiar baza materială a şcolii, nu pot avea asupra elevului o influenţă care să se poată compara cu cea a dascălului.
Nu poţi trăi în colectivitatea şcolară şi să te mărgineşti la ora ta şi la lecţia ta din manual. Este marele adevăr pe care l-am înţeles de-a lungul anilor, din contactul cu oamenii care, voit sau din întâmplare, au devenit cadre didactice ale acestei şcoli.
Treptat, am înlocuit prejudecăţile cu înţelepciunea şi am renunţat la a-i stăpâni pe copii din afară, cu „nuiaua”.
Reuşita profesională în şcoala noastră presupune a nu acţiona asupra copilului cerându-i ceea ce noi am vrea ca el să fie, ci influenţându-l prin felul nostru de a fi.
Anii ce au urmat au fost anii de ascensiune a cultului personalităţii dictatorului de tristă amintire.
Desigur, în condiţiile deosebit de grele ale anilor 1981-1989, cotele exigenţei au scăzut invers proporţional cu ale toleranţei şi îngăduinţei, dar chiar în aceste condiţii adevăraţii dascăli nu s-au dezis de sine, nu s-au lăsat copleşiţi de „indicaţii”, ci şi-au găsit refugiul în munca, mai plină de nerv, durere şi dăruire, cu elevii.
A fost o dizidenţă mută, tacită despre care poate nimeni nu va scrie. Dar noi,dascălii, am simţit-o fără să ne opunem, fără să facem caz de ea. Căci a te opune răului înseamnă nu numai a ieşi în stradă şi a te bate în piept, ci şi această formă voalată, disimulată prin care îl înveţi pe copil să fie cinstit, sincer, generos, omenos, demn. Sădind în sufletele lor demnitate, ne-am păstrat de fapt propria noastră demnitate.
Şi totuşi, lumea nu s-a oprit în loc, nu ne-am pierdut speranţa, nu ne-a învins teama ori frigul de acasă, dar mai ales de la şcoală. Ca director, am făcut eforturi uriaşe pentru a menţine şcoala pe o relativă linie de plutire şi spre a nu o lăsa să alunece în derivă. În tot acest timp, un punct forte l-a constituit unitatea colectivului, coeziunea sa, relaţiile camaradereşti care-l caracterizează. La bine şi la rău, aceşti oameni au fost pentru şcoală, au lăsat o parte din sufletul lor aici, au ţinut la prestigiul şcolii. Aş aminti (cu riscul de a-mi scăpa anumite nume): Bichiceanu Cristina, Bob Maria Magdalena, Ciurtin Florica, Cian Maria, Covaci Ilie, Duma Elena, Frone Aurelia, Griga Valer, Iaţu Iulia, Jurj Ileana, Konradi Mariana, Kovacs Viorica, Lzăr Alexandra, Man Ioan, Oana Eugenia, Ofrim Ilona, Ratin Magdalena, Sasu Maria, Şimon Vasile, Vraja Petru,Vulturar Emilia, Szabo Alexandru.
Anul 1989 ne-a găsit nepregătiţi, trezindu-ne parcă dintr-un lung somn al inconştienţei. Gândurile şi sentimentele s-au răvăşit profund, anunţând o lungă sedimentare.
Oamenii au devenit imprevizibili, uneori demoni, alteori îngeri, sau un amestec disproporţionat dintre aceştia. Istoria a dovedit încă o dată în plus cât de greu e să fii om. Dar şansa o are fiecare.
După o perioadă de penitenţă, am început să ne scuturăm ca după un vis urât şi să ne apucăm de treabă. Ar fi păcat să pierdem pariul cu noi înşine şi să facem mai rău din conştiinţă şi în libertate decât ceea ce am făcut înainte, sub ameninţare şi în silă.
Copiii handicapaţi, instituţiile care se ocupă de pregătirea lor şi-au recăpătat (dobândit) statutul corespunzător şi lucrurile astfel aşezate au şansa să ducă la rezultate bune. Avem încredere în oameni şi în puterile lor sufleteşti.
Director: prof. Minerva Trif
Toderică îşi aminteşte IV
În septembrie 1952, este numit director la nou înfiinţatul liceu din Vişeu de Sus – ŞCOALA MEDIE DE 10 ANI.
Cei veniţi din alte localităţi au fost cazaţi la un internat improvizat într-o fostă sinagogă. Erau acolo elevi români, ucraineni, maghiari (veniţi de la Borşa). Aproape în fiecare seară, directorul liceului era prezent în internat, supraveghea programul şi rămânea cu noi la poveşti, multe dintre acestea având ca tematică întâmplări de pe front.
Îmi amintesc un episod din luptele purtate de compania pe care o comanda pentru eliberarea localităţii Gilău, în 1944. Înaintarea companiei pe dealurile din jurul Gilăului a fost oprită de un bombardament puternic al unităţilor germane. Explozia unui obuz în apropierea punctului de comandă, l-a azvârlit şi pe comandant într-o groapă unde a rămas cava vreme, crezând că e mort. La un moment dar a înţeles că, de fapt, gândeşte şi simte durere şi o greutate ce-i apasă corpul. Însemna că nu e mort. A început să se mişte şi s-a pomenit eliberat din apăsare. Mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că greutatea ce-l apăsa nu era pământul, ci corpul ordonanţei sale, un ostaş tot din Săcel, cu numele Bizău Gavrilă Micu. Acesta l-a trântit în groapă şi l-a acoperit cu corpul său pentru a-l apăra. Au fost răniţi, dar au scăpat cu viaţă!
S-au întâlnit de mai multe ori în anii care au urmat războiului. Ultima revedere dintre comandant şi ordonanţă s-a petrecut în luna septembrie 2000, cu ocazia înmormântării unchiului Ştefan Grad. A fost o scenă foarte emoţionantă la vederea celor doi camarazi de luptă, ajunşi la aproape 90 de ani, îmbrăţişându-se pentru ultima oară.
Acum s-au întâlnit pe un alt tărâm!
prof. Teodor Grad
Cei veniţi din alte localităţi au fost cazaţi la un internat improvizat într-o fostă sinagogă. Erau acolo elevi români, ucraineni, maghiari (veniţi de la Borşa). Aproape în fiecare seară, directorul liceului era prezent în internat, supraveghea programul şi rămânea cu noi la poveşti, multe dintre acestea având ca tematică întâmplări de pe front.
Îmi amintesc un episod din luptele purtate de compania pe care o comanda pentru eliberarea localităţii Gilău, în 1944. Înaintarea companiei pe dealurile din jurul Gilăului a fost oprită de un bombardament puternic al unităţilor germane. Explozia unui obuz în apropierea punctului de comandă, l-a azvârlit şi pe comandant într-o groapă unde a rămas cava vreme, crezând că e mort. La un moment dar a înţeles că, de fapt, gândeşte şi simte durere şi o greutate ce-i apasă corpul. Însemna că nu e mort. A început să se mişte şi s-a pomenit eliberat din apăsare. Mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că greutatea ce-l apăsa nu era pământul, ci corpul ordonanţei sale, un ostaş tot din Săcel, cu numele Bizău Gavrilă Micu. Acesta l-a trântit în groapă şi l-a acoperit cu corpul său pentru a-l apăra. Au fost răniţi, dar au scăpat cu viaţă!
S-au întâlnit de mai multe ori în anii care au urmat războiului. Ultima revedere dintre comandant şi ordonanţă s-a petrecut în luna septembrie 2000, cu ocazia înmormântării unchiului Ştefan Grad. A fost o scenă foarte emoţionantă la vederea celor doi camarazi de luptă, ajunşi la aproape 90 de ani, îmbrăţişându-se pentru ultima oară.
Acum s-au întâlnit pe un alt tărâm!
prof. Teodor Grad
Toderică îşi aminteşte III
Tot în perioada în care a fost director la Săcel, amintesc preocuparea pentru crearea unor condiţii bune de învăţare tuturor copiilor de ţărani din Săcel. În acest sens, este de menţionat realizarea unui INTERNAT ŞCOLAR, primul de pe Valea Izei, prin reamenajarea spaţiilor din fosta clădire a Jandarmeriei. S-au făcut dormitoare, sală de mese, bucătărie etc. Aici au fost cazaţi circa 50 de elevi din Săcel, Săliştea de Sus, Bocicoel şi Borşa care frecventau cursurile şcolare la Săcel.
Întrucât bucătăria internatului nu avea cuptor, pâinea era coaptă în gospodăriile părinţilor, prin rotaţie. Se mânca pâine albă, văzută şi gustată pentru prima oară în viaţă de către cei mai mulţi copii din această zonă. Apoi, diferitele feluri de mâncare preparată şi servită copiilor a schimbat, în mare măsură, meniul tradiţional aici – mămăligă cu brânză şi cu lapte.
Aceste schimbări s-au lăsat însă şi cu surprize. Aşa bunăoară, după o mâncare preparată din spanac, necunoscută până atunci în comună, mai mult de jumătate din elevii interni au făcut diaree şi, în ziua următoare, în jurul şcolii şi a internatului era plin de murdărie.
Parcă aud şi acum vocea răstită a directorului şcolii care întreba: „Ce-i cu paznicii ăştia în curtea şcolii?”
A găsit vinovaţii şi i-a sancţionat pe bucătăreasă şi, atenţie!, pe învăţătoarea Maria Badea, viitoarea lui soţie, care răspundea de administraţia internatului.
Mai târziu, această întâmplare a devenit motiv de amuzament pe seama „paznicilor” şcolii.
prof. Teodor Grad
Întrucât bucătăria internatului nu avea cuptor, pâinea era coaptă în gospodăriile părinţilor, prin rotaţie. Se mânca pâine albă, văzută şi gustată pentru prima oară în viaţă de către cei mai mulţi copii din această zonă. Apoi, diferitele feluri de mâncare preparată şi servită copiilor a schimbat, în mare măsură, meniul tradiţional aici – mămăligă cu brânză şi cu lapte.
Aceste schimbări s-au lăsat însă şi cu surprize. Aşa bunăoară, după o mâncare preparată din spanac, necunoscută până atunci în comună, mai mult de jumătate din elevii interni au făcut diaree şi, în ziua următoare, în jurul şcolii şi a internatului era plin de murdărie.
Parcă aud şi acum vocea răstită a directorului şcolii care întreba: „Ce-i cu paznicii ăştia în curtea şcolii?”
A găsit vinovaţii şi i-a sancţionat pe bucătăreasă şi, atenţie!, pe învăţătoarea Maria Badea, viitoarea lui soţie, care răspundea de administraţia internatului.
Mai târziu, această întâmplare a devenit motiv de amuzament pe seama „paznicilor” şcolii.
prof. Teodor Grad
Toderică îşi aminteşte II
În anul şcolar 1949-1950, ca director al şcolii, avea, şi atunci, obligaţia de a preda câteva ore la clasă. Şi-a luat ore de matematică la clasele a V-a şi a VI-a. Se manifesta cu severitate şi exigenţă atât în ceea ce însemna pregătirea şi predarea cunoştinţelor, dar şi în privinţa însuşirii acestora de către elevi. Se remarca prin tact pedagogic şi spirit de dreptate şi adevăr, calităţi care i-au asigurat stima şi aprecierea elevilor, a părinţilor.
Rareori îşi ieşea din pepeni şi recurgea la măsuri de corecţie. Aşa s-a întâmplat că, la o oră de matematică, majoritatea elevilor nu şi-au făcut tema şi astfel s-a ajuns la tratamente ce s-au lăsat cu plânsete. Pentru a restabili buna dispoziţie în clasă, avea obiceiul să apeleze la poveşti. Şi aşa, elevii treceau de la plâns la râs.
Îmi amintesc că, într-un astfel de moment, când el a început cu: „A fost odată un moş şi-o babă”, un elev „mai hâtru, bun de glume” a replicat imediat: „S-a c… la tine-n barbă” stârnind explozii de râsete şi veselie în clasă, dar şi spaimă.
Contrar aşteptărilor noastre, elevul nu a fost pedepsit, ba i s-a spus că rima este bună şi că ar putea deveni poet. Elevul s-a ruşinat totuşi şi s-a scuzat precizând că l-a confundat pe director cu tatăl lui care, tot aşa, începea poveştile, seara, înainte de culcare.
Tot acest şcolar, Grad Ioan al Morarului, la o oră de limba română la care asista şi directorul şcolii a făcut mai multe dezacorduri în exprimare. La sfârşitul orei, directorul i-a cerut să spună un substantiv de genul neutru. Fără să stea prea mult pe gânduri, elevul a răspuns: „un ţap, două capre”, ceea ce l-a făcut celebru pentru mulţi ani de zile.
prof. Teodor Grad
Rareori îşi ieşea din pepeni şi recurgea la măsuri de corecţie. Aşa s-a întâmplat că, la o oră de matematică, majoritatea elevilor nu şi-au făcut tema şi astfel s-a ajuns la tratamente ce s-au lăsat cu plânsete. Pentru a restabili buna dispoziţie în clasă, avea obiceiul să apeleze la poveşti. Şi aşa, elevii treceau de la plâns la râs.
Îmi amintesc că, într-un astfel de moment, când el a început cu: „A fost odată un moş şi-o babă”, un elev „mai hâtru, bun de glume” a replicat imediat: „S-a c… la tine-n barbă” stârnind explozii de râsete şi veselie în clasă, dar şi spaimă.
Contrar aşteptărilor noastre, elevul nu a fost pedepsit, ba i s-a spus că rima este bună şi că ar putea deveni poet. Elevul s-a ruşinat totuşi şi s-a scuzat precizând că l-a confundat pe director cu tatăl lui care, tot aşa, începea poveştile, seara, înainte de culcare.
Tot acest şcolar, Grad Ioan al Morarului, la o oră de limba română la care asista şi directorul şcolii a făcut mai multe dezacorduri în exprimare. La sfârşitul orei, directorul i-a cerut să spună un substantiv de genul neutru. Fără să stea prea mult pe gânduri, elevul a răspuns: „un ţap, două capre”, ceea ce l-a făcut celebru pentru mulţi ani de zile.
prof. Teodor Grad
Toderică îşi aminteşte I
Imediat după război, în toamna anului 1945, revenit de pe front la Săcel, a început campania de recenzare a copiilor de vârstă şcolară, în scopul reluării activităţii şcolii în limba română ( în perioada sept.1940 – iunie 1945, în Săcel, ca şi în celelalte sate din Maramureşul istoric, se învăţa ungureşte).
Ajutat de autorităţile locale şi de preoţi - mai ales de preotul Ioan Găzdac - de cadrele sanitare ( între care Ioana Grad a avut un rol important ) şi de unele familii mai „răsărite”, a reuşit să reorganizeze învăţământul primar cu câte o clasă în fiecare an de studii, precum şi o clasă de gimnaziu în care a înscris elevi de clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a la care s-a lucrat simultan.
Numit director al şcolii, a trebuit să se ocupe foarte serios de încadrarea învăţătorilor şi profesorilor care să lucreze cu elevii şi, totodată, să asigure condiţiile materiale necesare funcţionării normale a şcolii. Ţinând seamă că, după război, aici domnea o „sărăcie lucie” şi că noua guvernare adusă la putere nu avea bani, a înţeles că greul pentru asigurarea acestor condiţii cade tot pe umerii sătenilor. A apelat la oameni, a ştiut să le vorbească şi să-i mobilizeze la renovarea celor două localuri de şcoală existente, la igienizarea spaţiilor de învăţare, la repararea mobilierului şi tot sătenii au aprovizionat şcolile cu lemne de foc în perioada de iarnă.
S-a făcut remarcat prin spirit de iniţiativă, de organizare şi conducere. A manifestat chibzuinţă în luarea deciziilor şi a urmărit cu perseverenţă finalizarea lor în interesul comunităţii locale, nu a urmărit niciodată interese personale sau clientelare.
Se poate afirma cu certitudine că a fost primul intelectual din Săcel care s-a implicat cu pasiune în viaţa satului şi a avut o contribuţie deosebit de importantă la îndrumarea populaţiei, a tineretului în special, pe calea culturii şi civilizaţiei.
prof. Teodor Grad
Ajutat de autorităţile locale şi de preoţi - mai ales de preotul Ioan Găzdac - de cadrele sanitare ( între care Ioana Grad a avut un rol important ) şi de unele familii mai „răsărite”, a reuşit să reorganizeze învăţământul primar cu câte o clasă în fiecare an de studii, precum şi o clasă de gimnaziu în care a înscris elevi de clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a la care s-a lucrat simultan.
Numit director al şcolii, a trebuit să se ocupe foarte serios de încadrarea învăţătorilor şi profesorilor care să lucreze cu elevii şi, totodată, să asigure condiţiile materiale necesare funcţionării normale a şcolii. Ţinând seamă că, după război, aici domnea o „sărăcie lucie” şi că noua guvernare adusă la putere nu avea bani, a înţeles că greul pentru asigurarea acestor condiţii cade tot pe umerii sătenilor. A apelat la oameni, a ştiut să le vorbească şi să-i mobilizeze la renovarea celor două localuri de şcoală existente, la igienizarea spaţiilor de învăţare, la repararea mobilierului şi tot sătenii au aprovizionat şcolile cu lemne de foc în perioada de iarnă.
S-a făcut remarcat prin spirit de iniţiativă, de organizare şi conducere. A manifestat chibzuinţă în luarea deciziilor şi a urmărit cu perseverenţă finalizarea lor în interesul comunităţii locale, nu a urmărit niciodată interese personale sau clientelare.
Se poate afirma cu certitudine că a fost primul intelectual din Săcel care s-a implicat cu pasiune în viaţa satului şi a avut o contribuţie deosebit de importantă la îndrumarea populaţiei, a tineretului în special, pe calea culturii şi civilizaţiei.
prof. Teodor Grad
Doamna Mimi
Text publicat în "Universul şcolii", noiembrie 2003
Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“
Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.
Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
(august, 2003)
Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“
Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.
Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
(august, 2003)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)