luni, 12 noiembrie 2007
Schimbări
Ne apropiem de încheierea anului şcolar 1949/1950. Primind un ordin de la Comitetul Provizoriu al plasei Iza, din Dragomireşti, prin care mi se punea în vedere să predau direcţiunea şcolii în termen de 48 de ore colegului Zamfirescu Titus, iar eu să mă prezint la centrul de plasă pentru a lua în primire conducerea Secţiei Învăţământ şi Cultură, m-am conformat acelui ordin.
Îmi amintesc că în 1947 am fost rugat să mă mut la Sighet pentru a conduce Sindicatul judeţean pentru învăţământ. Am fost ales preşedinte, dar nu m-am mutat la Sighet, drept ca un „şugubăţ” mi-a zis „preşedintele fantomă”. Bine-nţeles că la următoarea adunare generală a fost ales altul.
Prefectul judeţului din acea perioadă, Nicolae Vancea, m-a rugat să preiau conducerea Direcţiei Comerciale a judeţului, deoarece nu găseşte om de încredere. Tratativele au durat peste o lună. Nu am acceptat, sub motiv că nu mă pricep la aşa ceva, deşi între timp o perioadă am făcut şi contabilitatea cooperativei de aprovizionare şi consum din Săcel, contribuind la dezvoltarea şi întărirea acestei cooperative. Acest fapt l-a supărat pe prefect. Faptul că refuzam avansuri şi sarcini în afara comunei i-a pus pe „unii” să gândească şi să aprecieze că aş fi „suspect”…
Pentru a nu risca, am „executat ordinul” primit de la Comitetul Provizoriu şi am luat în primire Secţia Învăţământ şi Cultură, Dragomireşti.
În calitate de şef al Secţiei Învăţământ şi Cultură sau „inspector”, cum le plăcea multora să zică, în perioada 31 mai-15 iunie am efectuat câteva inspecţii unor cadre necalificate, în vederea titularizării lor. Boacăne destule făceau acestea. Exemplu: în Dragomireşti la o oră de aritmetică la clasa a II-a, elevii care rezolvau o problemă la tablă concomitent cu clasa, au greşit rezolvarea, obţinând un rezultat greşit. O elevă care a lucrat independent, înaintea celor de la tablă, a obţinut alt rezultat (pe cel bun). „Doamnă, mie mi-a dat alt rezultat”, a spus mergând la catedră cu caietul ei. „Treci la loc şi fii mai atentă, că ai greşit!” Eleva a plecat amărâtă la loc, căutând spre mine jenată. I-am văzut rezolvarea. Era corectă. La terminarea orei am întrebat-o: „Cum te cheamă?”, „Ciolpan…”(?), „Fii liniştită! Ai lucrat bine. Ceilalţi au greşit.”
Am vizitat apoi toate localurile de şcoli din raza plasei Iza, spre a vedea condiţiile materiale existente, pregătirile pentru noul an şcolar, planurile de şcolarizare, nevoile de cadre didactice. Locuinţă nu mi-am găsit. Făceam naveta la Săcel unde-mi rămăsese familia. În noaptea când nu aveam mijloace de transport, dormeam în sediul Comitetului Provizoriu, jos sau pe o canapea ruptă şi la lemnărie, şi la arcuri, şi la înveliş.
Spre toamnă se vorbea despre reforma administrativă, de raionare. Se făceau dosare de cadre pentru raionul Vişeu ce urma să cuprindă şi comunele din plasa Iza. Am fost „selectat” şi întrebat dacă la raion prefer învăţământul sau cultura. Bine-nţeles că am optat pentru învăţământ.
Şcoala din Săcel
În anul şcolar următor am rămas singurul calificat din şcoală. În al treilea an de muncă la şcoala din Săcel, am mai primit încă două cadre calificate. Anii aceştia au fost anii de sărăcie, secetă şi mizerie. Prin UNESCO s-au primit ajutoare în alimente, alimente ţinute la dispensarul uman, până doctorul a făcut inventarul şi trierea. Atribuindu-ni-se şi nouă, am servit suplimente de hrană elevilor celor mai nevoiaşi. (Poate că nu-i lipsit de interes când vrem să cunoaştem condiţiile de trai a unei părţi a populaţiei. Veneau unii la şcoală cu cartofi copţi în spuză sau fierţi la coajă, pe care îi scoteau din sân în pauză şi-i consumau săraţi sau cum se nimerea). Când au năvălit şoarecii şi şobolanii peste alimentele blocate la dispensar, medicul s-a hotărât să transfere la şcoală tot ce a rămas. Din mălaiul adus (care începea să se strice) s-a făcut mămăliga, care, combinată cu margarina, era consumată de elevi la ora 11 cu numele dat de ei „balmoş”… Medicul a fost ridicat într-o noapte. Nu ştiam de ce. Mai târziu am aflat că era în legătură cu spionii paraşutaţi.
Între timp, în raza hotarului comunei au fost atacate lucrările de constituire a liniei ferate Salva-Vişeu. Elevii erau în contact cu muncitorii de pe şantier. Am vizitat puncte de lucru, la viaducte, la tuneluri, etc. Copiii învăţau cântece de la brigadierii ce organizau şi programe artistice. O perioadă când nu am folosit toate sălile de învăţământ, am închiriat pentru birouri localul nr. 2. În contul chiriei au executat însemnate îmbunătăţiri localului, de care am beneficiat după evacuarea lor. Ne-au reparat băncile vechi şi ne-au confecţionat bănci şcolare noi pentru o sală de clasă, precum şi bănci lungi şi unele taburete pentru sală în care desfăşuram programe artistice pentru populaţie.
În toamna anului 1948 a venit reforma învăţământului. Din nou mi-a venit sarcina să încep cursurile clasei a V-a. Am apelat la o serie de părinţi ai căror copii întrerupseseră şcoala. Am reuşit să alcătuim această clasa, dar profesori, de unde? Am păstrat pentru mine o catedră şi jumătate cu principalele obiecte la care n-a prea vrut lumea să se angajeze, apoi am repartizat muzica, educaţia fizică, desenul, lucrul manual ca ore suplimentare colegilor de la clasele I-IV. De asemenea o suplinitoare basarabeancă ce zicea că cunoaşte limba rusă a luat şi orele de limba rusă la clasa a IV-a şi a V-a, tot ca ore suplimentare. Pentru orele de limba română am mai găsit bunăvoinţa unei colege calificate care lucra la clasele mici. Matematica, botanica, istoria şi geografia mi-au revenit, împreună cu alte activităţi. Munca era istovitoare. Cunoştinţele proprii trebuiau reîmprospătate, dar unele trebuiau restructurate. Era necesară altă interpretare a unor fenomene, a unor date, a unor fapte istorice. Elevii care rupseseră oarecum contactul cu şcoala şi interpretarea unor date într-un chip nou, se acomodau mai anevoie, iar rezultatele apăreau modeste.
Au urmat cursuri I.C.D. la centrul de judeţ în timpul vacanţei, pe plan central, la Predeal, apoi Curtea de Argeş.
Concomitent cu munca la clasă trebuiau îndeplinite şi numeroase sarcini obşteşti. Una din sarcinile principale ale cadrelor didactice era şi problema alfabetizării. Centrele de alfabetizare le-am organizat şi la şezătorile săteşti. Numărul celor adulţi care însuşeau meşteşugul scrisului şi al cititului nu era prea semnificativ, dar era totuşi.
Necazul era că nu toţi copiii erau şcolarizaţi, iar unii urmau câteva clase, dar nu mergeau până la absolvirea ciclului primar. Aceştia sporeau de jos în sus numărul neştiutorilor de carte. Când am reuşit să şcolarizăm toţi copiii, iar cei vârstnici au mai decedat, numărul analfabeţilor a scăzut, dar nu a dispărut.
***
Reluarea lucrărilor pe şantierul Salva-Vişeu, întâi prin secţia de studii şi sondaje, apoi în anii următori prin secţia de lucrări speciale, a schimbat radical ritmul şi viaţa satului. Brigăzi de voluntari cuprinzând sute şi sute de tinere sau tineri, cazaţi în barăci special construite, plecau sau se întorceau dimineaţa, la amiază sau seara, încolonaţi, mărşăluind în cântece tinereşti, „revoluţionare”. Cântecele lor se amestecau cu zgomotul betonierelor, cu bubuitul sunetelor mecanice, cu bubuitul exploziilor de dinamită a excavărilor în roca tare, cu claxoanele şi bâzâitul celor peste o sută de camioane care transportau materiale, scule, unelte sau oameni la locurile de muncă. În afara brigăzilor de tineret voluntar, munceau aici mii de muncitori, în cea mai mare parte necalificaţi, maiştri, tehnicieni şi oameni cu înaltă calificare.
În această perioadă a crescut şi numărul copiilor şcolarizaţi. A sporit şi numărul cadrelor didactice. Am reluat activitatea şi în localul nr.2. Dezvoltându-se învăţământul, am avut nevoie de alte săli de clasă. Fosta şcoală confesională a fost naţionalizată. Avea o singură sală de învăţământ şi camere de locuit. Am apreciat că aici s-ar mai putea amenaja o sală de clasă. Prin munca voluntară a cadrelor didactice, am demolat ziduri interioare, am zidit alţi pereţi şi am amenajat astfel două săli de învăţământ şi camere de locuit. Nu prea am fost noi meşteri şi nici materialele necesare nu prea ne-au fost la îndemână, dar am reuşit în tentativa noastră.
O veche clădire particulară, de-acum abandonată, care a servit oarecând învăţământul. Stătea în mijlocul satului, devastată de uşi, ferestre, duşumele, etc. Tot prin muncă voluntară s-a amenajat o sală de spectacole, cu scenă, bănci. Aici am desfăşurat programe artistice-culturale cu formaţii de elevi, apoi de adulţi, formaţie de dansuri populare, grup coral, echipă de teatru, etc.
Aici am organizat unele petreceri (aşa-zise baluri cu intrare). Am realizat şi unele fonduri necesare pentru noi amenajări sau pentru acordarea unor ajutoare copiilor săraci. Sindicatul C.F.R. al şantierului, sector Săcel, ne-a chemat la întrecere pe cei din sat. Am acceptat chemarea la întrecere. Programele le-am prezentat alternativ în zile de repaus, iar petrecerile erau comune în ajun de sărbători.
În cadrul relaţiilor mai strânse dintre şcoală şi şantierul de construcţii a liniei ferate, credem că ar trebui să amintim înfiinţarea Şcolii Elementare C.F.R. Darea în exploatare a noii linii Salva-Vişeu ce urma să aibă loc, ridică şi necesitatea unui lot de cadre de specialitate care să deservească această noua linie. Bine-nţeles că, cunoştinţele de specialitate erau predate de personal calificat în acest sens, dar cunoştinţele generale au fost predate – la propunerea conducerii şantierului – de către cadrele didactice, contra cost. Au fost pregătiţi aici o serie de tineri sau şi puţini mai vârstnici, pentru meseriile de acari, revizori de linie, paznici, magazioneri.
Către sfârşitul anului 1949, această linie a fost dată în exploatare, numărul cel mare de muncitori şi specialişti mutându-se pe alte şantiere. (unii chiar la Canalul Dunăre-Marea Neagră) Au rămas detaşamente de finisare şi consolidare a punctelor mai sensibile. Bunele noastre relaţii au continuat.

După război
1945-1950
Întoarcerea la Săcel a avut loc în luna mai. Fiind desconcentrat (demobilizat) ar fi fost cazul să mă prezint la post la meseria civilă. Anul şcolar era pe sfârşite. Preluarea pentru 2-3 săptămâni a unei clase care a fost condusă tot anul de un anumit cadru, nu era recomandabilă.
Inspectoratul şcolar a apreciat că, la cerere, îmi poate acorda un concediu, până va începe vacanţa de vară. Am plecat deci în concediu fără măcar să fi văzut şcoala din Cladova, judeţul Arad, unde figuram ca utilizat. Călătoria spre Maramureş n-a fost lipsită de peripeţii, unele mai hazlii, altele supărătoare… (Cu tren personal, cu tren de marfă, în vagon de strămutat efecte, iarăşi tren de persoane… tren de marfă sovietic care transporta capturi de război, apoi cu carul peste 60 km…)
Ajuns la Săcel, împreună cu o soră,Marioara, care se întorcea din refugiu, venind din Timişoara, am găsit acasă, în afară de părinţi, şi un frate, Ştefan, întors din refugiu de la liceul din Orăştie. Părinţii, în vârstă, din fericire erau sănătoşi…
***
În cele patru luni cât am stat în spitalul din Sibiu, am aflat despre fratele mai mic Gheorghe – printr-o corespondenţă de la Centrul de Instrucţie din Făgăraş - că a căzut eroic în luptele de la Oarba de Mureş…
Fratele cel mai mare, Toader, a fost ridicat de patrule hortyste, de la munca câmpului, sub pretext că a avut legături cu paraşutiştii lansaţi noaptea. A fost dus, împreună cu încă unul cu aceeaşi învinuire, la Vişeu de Sus, de unde nu se mai ştie de ei. Se da ca sigură ştirea împuşcării lor la locul numit Dosul Tăului, la nord-est de localitate, împreună cu alţi 10.
Tata, deşi avea aproape 70 de ani, pentru motiv că avea copii în România, a fost ridicat împreună cu Petre a Căsoaiei, închişi cu mai mulţi ţărani.
Am aflat că între cei 30 martiri executaţi a Moisei se găsea şi verişorul Grad Gheorghe a Baleoaiei. Despre un alt frate am aflat că, contractând o sinuzită, a murit în spital în Cluj, oraş unde a fost înmormântat.
După împuşcarea fratelui mai mare, Toader, au rămas 6 copii orfani, iar în urma decesului celuilalt a rămas o fetiţă orfană. După eroul de la Oarba de Mureş n-au rămas urmaşi, fiind tânăr şi necăsătorit.
***
Cu cei rămaşi sub ocupaţie, cu alţii care se întorceau din refugiu, învăţământul elementar în limba româna în şcolile maramureşene a fost reorganizat de îndată ce zonă a fost eliberată. Inspector şef şi organizatorul a fost dascălul Ion Berinde, dascăl de elită şi mare patriot, reîntors din refugiu. La începutul războiului am fost în aceeaşi unitate pe frontul antisovietic. Generalul Vartejan, trecând pe lângă unitatea noastră regrupată şi pregătită să-i vină rândul la trecerea peste podul de pontoane de la Berislav pe Nipru, aflând ca în unitate suntem mulţi maramureşeni, a afirmat „Trecem Nipru ca să cucerim Ardealul”. Cei cu mai puţine cunoştinţe de geografie au fost siguri că se apropie de casă (deşi mergeam spre est). Întâmplarea a făcut că, în călătoria făcută cu atâtea peripeţii între Arad şi Sighet, să ne întâlnim cu Ion Berinde… care de asta data se lupta cu asigurarea condiţiilor de viaţă a cadrelor didactice din Maramureş. (Cred că aducea bani pentru plată salariilor. Ce riscuri, Doamne!)
***
Am solicitat, şi mi s-a aprobat, transferul din Vişeu de Jos la şcoala din Săcel, fiind însărcinat şi cu funcţia de director. Aici am găsit pe mai vârstnicul dascăl Petreuş care a lucrat şi sub ocupaţie, fiind cunoscător al limbii maghiare şi care se apropia de pensionare. Având locuinţa în localul de şcoala nr. 1, fiind respectat şi de populaţie, având şi autorităţile de ocupaţie încredere în el, şcoala a fost păstrată în bune condiţiuni de funcţionare. Alte două localuri de şcoli au fost mai puţin îngrijite, fiind neîmprejmuite şi puţin „devastate” de inconştienţi şi răuvoitori.
O primă problemă ce trebui rezolvată era aceea a cadrelor didactice. Deocamdată eram doi, dar copii erau pentru zece. (Bine că părinţii nu se înghesuiau prea mult). Fostele cadre care au funcţionat aici înainte de război nu s-au mai întors, fie că erau căzuţi pe front, fie pur şi simplu că n-au mai dorit acest lucru.
Pentru a completa numărul de cadre didactice am angajat câteva fete absolvente de gimnaziu sau şcoli profesionale care au dat randament pe măsura pregătirii, a instinctului pedagogic şi a gradului de conştiinciozitate.
Personal am ales clasa I la şcoala de la centru. Iniţial am înscris 72 elevi care, începând din luna octombrie au avut o frecvenţă regulată. În decembrie am mai primit un cadru calificat, aşa că din trimestrul al doilea am lucrat numai cu 40 elevi în clasa I.
Mi s-a făcut recomandarea şi am acceptat să predau citit-scrisul la clasa respectivă – în mod experimental – după metoda globală, după abecedarul Dr. Florica Bagdasar. Inconvenienţele au apărut chiar de la început. Pe lângă faptul că sala de clasă era supraaglomerată şi mare parte din elevi nu aveau loc în bănci, abecedarele au sosit foarte târziu. Potrivit acestei metode, scrisul se învăţa fără exerciţii pregătitoare şi fără deprinderea elementelor grafice. Ori, în lipsa manualelor, nici nu era altceva de făcut în acest timp decât elemente grafice.
După primirea abecedarelor şi intrarea în ritm normal, au mai apărut şi alte inconvenienţe provocate de graiul regional de acasă al copiilor şi cuvintele literare ce însoţeau imaginile. La vederea imaginii, obiectului şi cuvântului corespunzător, elevul citea cuvântul cunoscut de el. (Până când a însuşit şi vocabularul corespunzător). Ex.: la imaginea unui os, pronunţau rapid „ciont”; la imaginea unei sentinele, invariabil şi rapid citeau „jandar”… Faptul că imaginile din manual erau observate atent, că erau intuite, că se făceau discuţii în legătură cu obiectele respective, elevii auzeau şi învăţau multe, îmbogăţindu-şi vocabularul şi formându-şi deprinderi de exprimare corectă. Desenarea obiectului împreună cu numele sau scris era o ocupaţie plăcută, solicitând activitate permanentă din partea elevului. Scrierea în faza următoare, a numelui obiectului (numai numele, fără obiect) era iarăşi o solicitare continuă… Descoperirea cuvântului nou în alfabetar şi vocabularul decupabil, decuparea acestor cuvinte şi lipirea lor la obiectul desenat, erau ocupaţii antrenante, dar care solicitau multă atenţie, dar şi îndemânare manuală. Pentru această fază erau necesare foarfecele, lipiciul, caietul de desene, etc. Şcoala nu era dotată cu asemenea materiale. Deseori, copiii „furau” de la mămuca foarfecele de tuns oi sau eventuala croitorie casnică.
În timp ce elevii decupau cuvinte, alăturau cuvintele la imaginile desenate, se lucra relaxat. Ei puteau circula prin clasă pentru a împrumuta un obiect sau altul, cântau, etc.
Cu toată întârzierea primirii abecedarelor, cu toate neajunsurile materiale, cu toată lipsa de experienţă a învăţătorului în folosirea acestei metode, rezultatele au fost remarcabile. Toţi elevii şi-au însuşit scrisul şi cititul, astfel că toţi 40 au fost promovaţi pe merit în clasa a II-a. Toţi au deprins un scris ordonat şi „ştiau multe despre toate”.
Această metodă numită „ideo-vizuală” ca rezultat al unor experienţe pe copii anormali şi normali de către doctorul neurolog şi psihiatru O. Decroly şi colaboratoarea sa, mademoiselle Degand din Belgia, a fost experimentată şi în ţara noastră. Am mai încercat o serie de elevi, însă – predând simultan – n-am mai fost încântat de rezultate.

duminică, 11 noiembrie 2007
Ultima parte a memoriilor de război
În ordinul de zi nr. 77 din 30 noiembrie 1944 putem citi:
„De la Batalionul 9 Vânători Munte s-a remarcat compania 2-a comandată de locotenentul de rezervă Grad Dumitru”.
„Prin lupte grele la grenadă şi baionetă. Compania locotenentului Grad este prima subunitate care a intrat în Gilău, reuşind să ocupe repede partea de sud-est şi nord a satului.”
„Pentru destoinicia în comanda şi vitejia dovedită de ostaşii acestei subunităţi citez prin ordin de zi Divizia a 2-a munte pe [...] locotenentul de rezervă Grad Dumitru cu compania a 2-a din Batalionul 9 Vânători de Munte.”
Comandantul Diviziei a 2-a munte, General Constantin Iordăchescu
(Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 543, dosar nr. 13/215 original)
***
La 16 mai 1945 am fost lăsat la vatră şi avansat la gradul de căpitan în rezervă.
***
„BREVET PROVIZORIU – ÎN NUMELE MAJESTĂŢII SALE, REGELE MIHAI I s-a conferit căpitanului rezervă Grad Dumitru din Batalionul 9 Vânători Munte P.O. Ordinul STEAUA ROMÂNIEI clasa a V-a cu spade, Panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar. Pentru faptele de arme săvârşite în campania din Ardeal şi Ungaria. Comand. Bat. 9 Vânători Munte P.O. Maior Popescu Oreste.
Ord. zi nr. 167 din 15 ianuarie 1945

Spre Debreţin
Coloana de cazaci a început urmărirea pe şosea. Vânătorii de Munte (unitatea noastră) s-a deplasat spre cresta dintre Căpuş şi Agârbici, Dangăul Mare, Râşca, Călăţele, Brăişor, Poieni, Ciucea... În acest sector, contactul cu inamicul era rupt. Înaintarea trebuia grăbită. Am rechiziţionat căruţe cu bivoli din zona respectivă care să transporte parte din materialele necesare. În timpul nopţii, cărăuşii, care credeau că-i ţinem cu noi până la terminarea războiului, au dispărut, lăsându-ne cu căruţele şi bivolii lor prin satele Vadu Crişului, Aştileu, Tetchea. De aici, nu mai aveam nevoie de ei, dar erau plecaţi. Am rechiziţionat căruţe cu cai voinici din zona pe care o traversam şi am abandonat bivolii...
Conform ordinului operativ, am trecut Crişul Repede pe la Tileagd, apoi spre Orvisele, Brusturi şi, în timpul nopţii, am luat iarăşi contact cu patrule inamice, care în retragere spre nord nu opuneau mare rezistenţă. Ariergărzi motorizate cătau să oprească coloanele noastre, dar nu reuşeau decât poate mici întârzieri. Am trecut la Siniob, Cadea, Ciocaia şi, lăsând Secuienii la nord şi Diosigul la sud, am pătruns pe teritoriul Ungariei la est de Nagylet, apoi Kokadea, Vamos Peres, pe la est de Debrecen.
Depăşind spre nord Debrecen-ul, eram de-acum vecini cu unităţi sovietice. La trecerea şoselei spre Nyiradony, suntem întâmpinaţi cu o ploaie de proiectile inamice, iar apoi de un puternic foc de arme automate, mai încolo de şosea. Câteva blindate sovietice intrate în acţiune au rezolvat problema înaintării în câteva minute. E drept că un tanc a fost scos din luptă.
La nord de Hajduhadhaz inamicul a opus o rezistenţă puternică. În atacurile noastre viguroase şi ruperea poziţiilor maghiare, germanii au contraatacat cu unităţi blindate, restabilind situaţia, dar nu pentru multă vreme. Fiind manevrate pe la vest, trupele inamice s-au desprins în cursul nopţii, retrăgându-se sistematic spre nord.
Era 26 octombrie (Sf. Dumitru). Compania mea a fost lăsată în rezervă, când s-a ordonat reluarea înaintării. Compania de cercetare pornea prima. Terenul era acoperit de culturi nerecoltate, mai ales porumb. Germanii, cu mitraliere electrice (cu un debit deosebit), secerau la întâmplare, prin cultura de porumb. Gloanţe rătăcite, trase la nimereală, se întâmpla să lovească. Ariergărzile germane dotate cu mitraliere rapide şi aruncătoare, erau purtate pe maşini. Foarte mobile, se deplasau uşor la dreapta sau la stânga, ori în adâncime. În aceste condiţii, poziţiile lor erau greu identificate. După circa o oră, primele elemente ale companiei de cercetare sunt oprite. Intră în acţiune întreaga companie, dar nu găseşte un culoar pentru pătrundere. Este împinsă înainte a doua companie, în dreapta celeilalte. După un timp este oprită şi aceasta de focul inamicului. Comandantul grupului ajunge la P.C. bat. 9. Comandantul Batalionului Vânători Munte, Lt. Col. Paraschivescu, îşi cam pierduse auzul în bombardamentele de la Sevastopol, de unde fusese evacuat în timpul verii. „De ce nu înaintaţi?”. „Am fost opriţi de focul inamicului”. „Se poate”. „A fost oprită o grupă, stă plutonul, stă compania, stă batalionul... stă în loc divizia. Unde este batalionul din stânga?” „N-am luat legătura cu dânşii”. Ascultam acest dialog dojenitor în timp ce se încercau explicaţii. Am intervenit în discuţie. „Sunt disponibil. Permiteţi să mă desfăşor spre flancul drept al batalionului, pentru a face legătura cu dreapta. S-ar putea să găsesc un culoar în dispozitivul inamic”. „Să te vedem!”.
Am luat măsurile de rigoare. Am dispus înaintarea cu două plutoane în linia I, iar o patrulă am trimis-o pentru a lua legătura cu batalionul din dreapta. După circa 2-300 m, inamicul dezlănţuie un foc năprasnic. Patrula se întoarce cu ştirea despre poziţia batalionului vecin care este şi el oprit. Încercările de a se strecura printre culturi şi a găsi culoare nebătute cu foc nu dau rezultate. Inamicul dezlănţuie şi un baraj de aruncătoare (branduri uşoare). Înapoia unui bordei de cărămidă (adăpost pentru cei ce lucrau la fermă) am dispus săparea măştilor individuale şi am trimis raportul la comandament pentru luarea atacului cu inamicul şi legătura cu unitatea vecină.
O bombă care n-a fost auzită în aer, face explozie în poziţia grupei celei mai apropiate. Gândeam că aceasta ne putea lovi şi pe noi, cei din dosul adăpostului. Lucrurile au mers mai repede decât zisul. A doua bombă cade imediat între noi. Sunt azvârlit în perete. Sprijinit pe mâna dreaptă, observ cum picura sânge din faţă. Mă ridic. Piciorul drept are pantalonul spintecat şi sângerează. Mâna stângă este lovită atât la braţ, cât şi la încheietură şi palmă.
Alături, soldatul Bejan, comandantul plutonului de mitralieră, tuşeşte şi scuipă sânge. Caporalul sanitar îşi caută pansamente în trusa sanitară. Pune un pansament la cap, taie mâneca stângă şi leagă rănile de la braţ, apoi cele de la palmă. Spintecă mai larg pantalonul, apoi din cracul indispensabililor improvizează pansamentul din treimea medie a coapsei drepte. Chem pe cel mai apropiat comandant de pluton – de fapt şi cel mai mare în grad la momentul respectiv – plutonierul maj. Mârzea – şi ordon să preia comanda companiei. Caporalul sanitar lăcrimează... Sprijinit într-un par, am pornit spre postul de prim ajutor, însoţit de Bejan.
După câteva minute de mers cam chinuit, ne întâlnim cu col. Eitel, comandantul Grupului 5. „Ce-ai făcut?”, mă întreabă. „Am stabilit legătura cu batalionul din dreapta. Este oprit şi el”. „Cum ai fost rănit?” „Am mai multe răni provocate de explozia unui proiectil de brand uşor”. „Îmi pare foarte rău pentru tine, dar de-acum ştiu că e vorba de o linie continuă, apărată cu toate armele grele şi uşoare, aşa că vom pregăti atacul pe toată linia după pregătire de artilerie. Acum vino să bei un rom”. Şi însoţitorul scoate o sticlă cu rom pe care o desface. La protestele mele când colonelul insista să beau, că s-ar putea să-mi vină rău, îmi spunea că trimite cu mine motocicleta cu ataş până la postul de prim ajutor al Diviziei. „Îţi mulţumesc, Grad, şi-ţi urez să ne vedem sănătoşi!”
Motocicleta mă transporta spre Divizie. Pe drum, batalionul 1 în rezervă. Se desprinde dintre ostaşi lt. (r) Iuga Vasile, învăţător din Săliştea de Sus. Mă întreabă dacă rănile sunt grave şi dacă rana de la picior (care nu se putea imagina) nu are urmări mai... „Nici o grijă!”. Iuga îmi dă o adresă, a tinerei sale soţii, farmacistă în Lupeni, şi mă roagă ca, ajungând în ţară unde circula poşta normal, să-i scriu despre întâlnirea noastră. A scos apoi un pui fript şi bidonul cu vin, insistând. Pentru a nu refuza complet, am ciugulit din puiul fript, mulţumind şi promiţând să scriu. Şi m-am ţinut de cuvânt când am ajuns la Sibiu, dar era târziu şi inexact; locotenentul Iuga căzuse eroic în fruntea companiei.
La şcoala din Hajduhadhaz, într-o clasă, pe paie, cu puţină febră, eram deocamdată în îngrijirea personalului medical al Diviziei.
Pe înserate, generalul C. Iordăchescu, însoţit de ataşatul militar sovietic, a venit, am vorbit puţin, a plecat. Nu prea am fost dispus... Mai târziu de la perevoce am aflat că generalul a spus sovieticului că vine special pentru a vedea în ce stare sunt, exprimându-şi regretul. „Era cel mai...” (poate minţea traducătorul...)
De la Hajduhadhaz am fost transportat la spitalul de campanie din Debrecen, apoi, după două zile, încărcaţi în trenul sanitar, am fost transportaţi în ţară, căutând locuri în spitalele din oraşele prin care treceam. Am ajuns la Sibiu, unde am rămas patru luni – până la sfârşitul lunii februarie. Erau necesare câteva intervenţii chirurgicale, pentru extragerea schijelor. Una din metacarp mai este şi în prezent. Se simte şi zăreşte prin piele. Este staţionară, altfel ar fi trebuit încă o tăietură în piele. Spre primăvară, m-am întors la unitate la Vulcan. Prietene, prieteni, erau curioşi să mă vadă. Au sosit înainte veşti că sunt schilodit, dar şi veşti laudative.

Paranteză
După ani de zile, într-un cerc restrâns, povesteam despre această întâlnire din Gilău. Unul dintre ascultători – acum era preşedintele sfatului popular al oraşului Vişeu de Sus – devine atent, apoi spune: „ Eu am fost între cei ce se adăposteau. Făceam parte dintr-un detaşament de muncă forţată. Îmi amintesc cum am tremurat, dar m-am şi bucurat când a apărut un ofiţer mărunt, cu bască pe cap, care s-a purtat omeneşte cu noi...”
Era prin iulie 1967. Mă găseam la Cluj şi eram bine dispus după succesul la admiterea în facultate a fiicei mele. Mi-a venit dorinţa de a vedea Gilăul după 23 de ani. Fiica şi o nepoată s-au oferit să mă însoţească. Nimic din zona podului nu mai semăna. Şoseaua era modernizată, podul nou nu semăna cu nimic din cel vechi. Case noi. Am aflat că prima mea cunoştinţă din sat trăieşte şi că poate fi găsită la Parohia Românească. Era pensionară şi puţin gripată. Eu, în civil. Fără să amintesc evenimentele, colega m-a recunoscut, dar îmi încurcase numele. (În fapt, a presupus că mă cheamă Tomoiagă, deoarece de la mine nu a avut timp să ştie...). Preotul Virgil Paşca a povestit cum a fost ridicat de unguri şi dus spre Zalău, Satu-Mare... A mai adăugat că tatăl său a fost cândva paroh în comuna Săcel din Maramureş încă înaintea primului război mondial.

Continuare
În cursul nopţii următoare, 10/11 octombrie, primesc misiunea de a coborî în lunca Someşului pentru a intra în Gilău. Terenul în pantă abruptă, împădurit, ne-a permis totuşi să găsim un loc pe care am coborât în luncă, derulând firul telefonic în urma noastră (pentru a fi în măsură să comunicăm cu comandamentul). Ajuns în luncă, observăm că din direcţia ieşindului sudic al satului Gilău, o mitralieră trage cu trasoare perpendicular pe direcţia noastră de înaintare.
Luând legătura cu comandantul, am aflat că în stânga noastră, pe Someşul Rece a coborât şi Batalionul 8 Vânători Munte. Pentru orice eventualitate, mi se recomanda să opresc şi să observ loviturile artileriei care va trage spre sectorul indicat de mine. Prin telefon, sunt atenţionat că a plecat prima lovitură. Am auzit fâlfâitul bombei, apoi am văzut explozia care era în sectorul solicitat. Am aşteptat să se mai tragă câteva lovituri. Mitraliera a încetat să mai tragă. Cu mare precauţie şi în linişte, am reluat înaintarea spre liziera satului, informând că pe undeva, mai la stânga, intra în sat şi altă unitate.
Peste câteva minute, se declanşează trageri, explodează grenade, se disting zgomote înfundate, apoi, peste puţin, se face linişte. Neliniştit ca nu cumva patrulele noastre să se fi întâlnit cu subunităţi româneşti. Un sergent voinic venea aducând între baionete o figură atletică în uniformă germană, cu epoleţii întorşi. „O fi şi ăsta tot de la 8?”, întrebă puţin ironic. Întorc epoletul. Este un oberfeldvebel... La liziera satului, pe întuneric, printre ostaşii companiei au intrat patrule germane, întrebând dacă sunt unguri... Ai noştri au confirmat pentru a-i atrage mai înspre interiorul companiei. Fiind mult aproape au observat banderola galbenă de pe braţul ostaşilor noştri şi şi-au dat seama că au căzut în cursă. Unul purta o mitralieră pe care a trântit-o la pământ pentru a trage cu ea. Mitraliera nu avea bandă. Până să întoarcă banda, un sergent a aruncat o grenadă ofensivă care i-a paralizat pe cei de la mitralieră. Unii s-au pierdut în noapte printre case. Alţii au intrat la ţintă. Doi au reuşit să-l imobilizeze pe oberfeldvebel fără să ştie că au de-a face chiar cu şeful. Când caporalul a văzut pe cine a adus, i-a cârpit o palmă, pentru care l-am apostrofat: „Dacă îl împuşcai în timp ce v-aţi luptat, te decoram. (Nu-i vorbă că şi aşa vei fi răsplătit.) Cu un prizonier trebuie să ne purtăm totuşi omeneşte. De ăsta avem nevoie.” Neamţul, simţindu-se apărat, a prins glas şi a zis, pe limba lui, că soldaţii români şi cei germani sunt buni camarazi…
Am încercat o discuţie, fiecare pe limba lui, dar parcă tot am înţeles ceva. „Ce armată este în comună?” „O companie de pionieri.” „Ce misiune au?” „Au minat podul şi şoseaua.”…În ideea că în localitate ar putea fi mai mulţi decât zice, am putea cădea în cursă, dar dacă sunt mai puţini întârziem aşteptând întăriri fără a fi necesar. „Totuşi, despre alţii nu ştiţi? De unde ştiţi despre această companie?” „În fapt, nu e o companie organică, ci un grup de circa 100 de ostaşi aflaţi sub comanda mea. Poate că mai sunt şi unguri, dar noi n-avem nimic cu ei.” „Te trimit la comandant. Să nu încerci să fugi deoarece lângă noi sunt ruşi care nu cruţă nici un neamţ.” „La ce comandant mă trimiteţi?” „La cel românesc.” „Foarte bine. Mulţumesc!” Avea de ce mulţumi. Comandantul grupului nostru era şvabul Eitel, căruia putea să-i furnizeze orice informaţie. Şi totuşi, am trimis cu el o escortă de doi oameni. În fapt, numai firul telefonic îl mai putea orienta pe cel ce se întorcea spre deal. Unul înainta cu mâna pe firul telefonic, iar al doilea escorta. Neamţul nu le-a făcut nici un necaz. Sunt chemat la telefon. „Ai stabilit ce ai în faţă?” „Da. O companie de pionieri germani.” „De unde ştii aşa de sigur?” „Sunt date furnizate de comandantul companiei respective.” „Iar te ţii de glume? Unde ai vorbit cu el?” „În curând veţi putea vorbi şi dumneavoastră cu el. L-am trimis la dumneavoastră.” „De ce daţi foc caselor? Încetaţi!”
Nu noi am incendiat case. Cu tunul anticar pe care l-am adus cu noi am tras doar două proiectile. Au luat foc case cu acoperişuri de paie de la periferie. Trupa cu care ne-am încăierat şi care a auzit şi tunul a crezut ca suntem cei cu care luptă şi s-au retras toţi peste Someşul Mic ce traversa comuna.
După lupte la baionetă, corp la corp sau cu schimb de grenade, când o parte au fost făcuţi prizonieri, iar alţii au dispărut în noapte printre clădirile şi grădinile satului, înaintarea în necunoscut însemna mari riscuri. Am oprit până se mijeşte de ziuă. Populaţia satului a început să se arate prin curţi, pe uliţi, mai timid, apoi, văzând ostaşi români cu care se înţeleg au luat nişte „măsuri”. Pe marginile adăposturilor improvizate de ostaşi (măşti de protecţie) au apărut gospodine şi tineret cu mâncare caldă. Le-am explicat riscurile la care se expun stând în apropierea noastră…, dar ei insistau să ne servim. „Vă rugăm să luaţi pe săturate că şi pe ăştia care fug i-am hrănit destul!” Un copil care aducea cu greu o puşcă mitralieră ne întreabă dacă ne trebuie. Era aruncată de inamicul ce s-a retras în fugă. Văzând basca de vânător pe capul unui ostaş, cere voie să umble cu ea, apoi spune: „Şi tata a purtat aşa ceva când a făcut armata.” „Unde a făcut armata tău armata?” „La Sighet.” Cu emoţie, i-am spus copilului: „Când vine tatăl tău acasă, să-i spui ca vânătorii de munte din Sighet au trecut pe aici!”.
Curăţind partea de sud-est a satului, am ajuns la Someş. Podul era minat. Cablurile de legătură erau vizibile. Un grup de pionieri veniţi din amonte ne-au spus că legăturile sunt tăiate. Dar, ceea ce se vedea, puteau fi legături false. Am anunţat că trecem pe pod. Două plutoane s-au avântat în apa până la brâu (pe alocuri, până la subţiori) în aval de pod. Când primele elemente se pregăteau să urce pe malul opus, sub protecţia mitralierelor noastre de pe malul drept, o flacără albastră a fulgerat pilonii si arcadele podului şi, instantaneu, o explozie infernală a făcut ţăndări din betonul armat, a aruncat în cer acoperişurile caselor din vecinătate, a făcut ţăndări geamurile pe o mare rază, a despuiat de crengi şi frunze copacii de pe maluri şi pomii din grădini. Minute în şir, după ce s-a aşternut liniştea, ploua cu bucăţi de ţiglă, crengi şi frunze. Fragmente din betonul sfărâmat, care au fost aruncate de-a lungul râului în aval, i-au lovit pe ostaşii care erau în apropiere. Un trăgător de puşcă mitralieră, lovit, a fost înghiţit de valuri. Sergentul major Acatrinei a fost grav rănit la abdomen. Peste două ore, a încetat din viaţă. Plutoanele au revenit, pentru moment, pe malul drept. Aveam pierderi în oameni şi materiale.
Am asaltat din nou. Focul de pe celălalt mal era destul de anemic. Pionierii care au aruncat podul în aer au fost ucişi lângă acumulatorul cu care au iniţiat explozia. Înaintând călare pe şosea în interiorul satului, câteva sute de metri, am fost hărţuiţi de elemente inamice izolate care luptau la adăpostul acoperirilor. Apreciind că flancurile îmi sunt descoperite, că din urmă nu vin subunităţi de-ale noastre, am oprit înaintarea, luând măsuri pentru a para un eventual contraatac. Telefoniştii ne-au făcut rapid legătura. Dar, pe acelaşi fir vorbeam acum toate batalioanele care asaltau Someşul, grupul 5 şi comandamentul diviziei. Am interceptat toate convorbirile. Comandantul meu direct se informează unde am ajuns şi îndeamnă „să-i dăm drumul”, la care răspundeam negativ, motivând. Atunci mi-a spus că a mai trimis o companie care va acoperi flancul drept.
Din dialogul cu Batalionul 8 am înţeles că se raportează trecerea Someşului, care, în fapt, era un neadevăr. Am cerut să fiu ascultat, insistând şi deranjând discuţiile cu comandanţii de batalioane. „Vorbiţi, vă rog, cu mine! Vorbesc din localitate. Sunt singurul care am trecut Someşul. Am flancurile descoperite şi risc o încercuire”. „Care eşti ăla? Tu eşti, Grad? Trage o rachetă, să vedem unde eşti!”. „Nu-i recomandabil. Cât timp suntem cam amestecaţi cu grupuri inamice, artileria inamică ne scuteşte de bombardament. Dacă le semnalăm locul...” „Să nu te mişti până nu trec şi cu ceilalţi”. Apoi, către Batalionul 8: „Vezi măi, că oamenii tăi n-au trecut apa!” „Voi lua imediat măsuri”. „Batalionul 16... Scridoane, treci Someşul!” „Nu e pod” „Îl treci prin apă...” „E apa până-n gât!” „Până-n gât să o treci...”
De la 8 au trecut urgent plutoanele lui Bârlea şi Fenengel.. luând legătura cu mine cam timizi. Peste puţin timp, subunităţile Batalionului 16 se vedeau urcând pantele spre Gartya (485). Atunci am reluat înaintarea. Din beciurile castelului şi încă unul am scos numeroşi prizonieri, între care şi un locotenent ungur. Artileria a şi început tragerile spre pod, pe şosea, etc., provocând pierderi. După curăţirea satului de rezisenţele răzleţe, dinspre liziera de nord suntem opriţi de foc puternic. Elanul şi îmbărbătarea plutonier major Mârzea nu pot fi curmate de inamic. Mai avem şi ceva pierderi, dar pe înserate compania noastră pune stăpânire pe poziţiile inamice de a nord de Gilău, care acum era complet liber. O rachetă roşie trasă de noi semnala cucerirea obiectivului.
Din poziţiile inamice am dezarmat 15 prizonieri. „Cum te cheamă?”, am întrebat într-o doară. „Balea Ianos”, răspunde unul. „De ce Ianos? Nu te cheamă Ion?” „Ba da..., dar aşa îmi spun aici”. „De unde eşti?” După discuţii am stabilit că este din Ieud şi că e român, că a intenţionat să se predea. „Dacă e aşa, de ce aţi tras în noi când urcam pantele? Ori vrei să cred că cel căzut în cimitir pe pantă a murit de râs? Dintre ăştialalţi au mai şi tras, poate chiar ochit, căci sunt şi unguri între ei”. Le-am luat închizătoarele, apoi i-am trimis sub escortă spre comandamentul unităţii. Artileria noastră hărţuia coloanele de amestec de civili şi soldaţi în dezordine care se retrăgeau peste deal spre Aghireş şi Căpuş.
S-a făcut apoi linişte. Bilanţul zilei: am pierdut un subofiţer şi doi soldaţi, am făcut prizonieri un ofiţer, un plutonier adjutant şi peste 20 de soldaţi (despre morţii inamicului n-am mai ţinut socoteala) şi multe materiale (arme, muniţii, etc.). Între prizonieri erau şi români maramureşeni, ceea ce a creat o stare sufletească deosebită. Între răniţii – prizonieri – de pe cota 666 era şi plutonierul ungur care spunea că este de la Ocna Slatina...
În momentele de acalmie ce au urmat, agentul personal îmi atrage atenţia că în ziua aceea nu am mâncat nimic, deoarece în apropierea podului, soldatul care a vrut să-mi servească o gustare, a fost îngropat în urma exploziei unui obuz. (Soldatul a fost dezgropat înainte de a se sufoca, iar peste câteva zile a fost recuperat). „Poate ai ceva lapte în bidon”, i-am spus agentului. Jenat, îmi spune că nu are, dar bidonul era totuşi plin. Cineva a avut totuşi, dar în majoritatea bidoanelor erau vin şi ţuică cu care s-au „aprovizionat” în perioada aşteptării în centrul satului. Când i-am spus plutonierului Mârza constatarea mea, a răspuns: „Dar altfel, oare, am fi executat cu atâta elan manevra şi urcuşul pe pantele spre cimitirul evreiesc?” Era ora de bilanţ cu excedent şi bucurii şi nu de observaţii supărătoare...
O noapte pe poziţiile cucerite... apoi, un ordin de regrupare în sat. Pe axul de înanintare spre Oradea, au trecut acum cazacii călări. Al nostru itinerar era din nou în munţi: spre Agârbiciu, Dangăul Mare, Mâşca, Mânăstireni...
La regruparea din sat am întâlnit-o pe învăţătoarea – preoteasa preotului Virgil Paşca. Ne-am recunoscut. Ne văzuserăm pentru prima dată când a ieşit dintr-un adăpost urmată de un şir ce nu se mai termina, de femei şi bătrâni şi câţiva militari.
Aceasta s-a petrecut în ajun, când compania, curăţind de ultimele rămăşiţe satul, a început atacul spre poziţiile din nord, iar artileria inamică bombarda la întâmplare satul. Populaţia se adăpostea de bombardamente, dar şi focurile ce se încrucişau pe străzi. Dintr-un asemenea adăpost, ieşind învăţătoarea prima, cu ochii umezi, m-a îmbrăţişat, spunându-mi: „Bine aţi venit! Cam de mult vă aşteptam”. Celelalte femei (aşezate în rând ca la primirea raţiilor pe cartelă) au socotit că trebuie să procedeze la fel. Am acceptat, cu emoţie, primirea care, de fapt, mă întârzia de la alte acţiuni. În urma lor a apărut şi locotenentul ungur care a zis „servus” şi încă ceva pe limba lui. A predat armamentul şi a vrut să ştie cam ce îl aşteaptă. I-am spus că îl trimit la comandatură să-i dea ordin de lăsare la „vatră”.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)