Corul casei de cultură, alcătuit din cadre didactice, câţiva cântăreţi inimoşi de la IFET, alţii de la întreprinderea de industrie locală, de la cooperativa meşteşugărească, din comerţ, din spital condus şi instruit de la venirea mea de către profesoara Maria Mihalca, cânta cântece „patriotice-revoluţionare” la sărbători naţionale şi aniversări. În primii ani, programele artistice începeau cu imnurile de stat al U.R.S.S. şi al R.P.R. Cu timpul, corul vişeuan şi-a îmbogăţit repertoriul cu prelucrări de cântece populare, cu coruri din opere şi operete, coruri de Vidu, Brediceanu, Oancea, Dima, etc. şi s-a mai curăţat de zgura impusă la începuturi. Treptat a depăşit faza „festivismului” cu multe imnuri şi s-a detaşat spre spectacole muzical-coregrafice independente, prezentate la sediu sau în deplasare prin satele raionului. De la un timp numărul amatorilor bărbaţi a scăzut din diverse motive (schimbări în locul de muncă, transferări în alte localităţi), astfel că, la un moment dat, a devenit cor de femei.
Acest cor de femei a participat cu succes la diverse concursuri organizate de sus. Dialog la distanţă, festivalul Craiul Munţilor, festivalul Vidu şi altele au fost tot atâtea ocazii de afirmare a acestei formaţii.
Ceva mai târziu, alăturând şi combinând corul cu formaţia de dansuri, s-a creat ansamblul folcloric muzical-coregrafic care a vizitat Polonia, Republica Democrată Germană, Franţa, Spania, Austria şi Turcia, de unde s-au întors cu trofee ca „Zeiţa de Aur” din Turcia.
***
Între formaţiile de amatori ale noastre care şi-au dobândit renume câştigând premii pe plan naţional şi internaţional în cadrul ansamblului,a fost formaţia de dansuri. Lipsa de profesionalism a instructorilor de dansuri ne-a împiedicat mult timp să ne afirmăm. Formaţia se auto-construia, dar „repertoriul” unuia sau altuia se epuiza rapid. Formaţia era prezentă la spectacole festive sau în campanie electorală.
Când instruirea a fost preluată de maestrul Gavril Ghiur de la Casa de Creaţie a judeţului, s-a produs saltul spre calitate. Cu „Anotimpuri” şi „Geneze” s-a obţinut premiul I pe ţară, în cadrul festivalurilor organizate pe ţară, iar ansamblul (împreună cu corul) au colindat în multe ţări europene.
Aceste afirmări s-au obţinut după plecarea mea de la cultură.
Brigăzile artistice de agitaţie, montajele literare, montajele literar-coregrafice, au constituit preocupări permanente ale noastre în perioadele respective. Din păcate, colectivul de creaţie era şi el lipsit de profesionalism. Cenaclul literar se limita la citirea unor creaţii proprii şi la aprecierea lor. Era şi aceasta o mişcare de „debut”.
În cei aproape opt ani cât am lucrat la casa de cultură am acordat atenţie tuturor formelor muncii culturale de masă, dar cel mai mult timp l-am acordat teatrului de amatori, iar pe de altă parte răspândirii cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, brigada ştiinţifică, conferinţele, simpozioanele, mesele rotunde, etc.
Un partener de dialog a reţinut în sarcina mea: „Cel mai mult mă nemulţumeşte pasivitatea, indolenţa li egoismul... Mă declar optimist şi cred că acestea vor fi treptat înlăturate. N-am crezut niciodată în oamenii care învârt frumos cuvintele în planuri de intenţie şi rămân aici. Nici o satisfacţie nu e mai mare ca aceea pe care ţi-o dă munca. Forţa noastră a rămas proaspătă tocmai din acest motiv.”
La 54 de ani nu mai eram chiar „tânăr” sau nu mai eram suficient de tânăr pentru a suporta toate deplasările în raion pentru îndrumarea unor formaţii ale căminelor culturale, pentru a suporta toate deplasările cerute de munca de conferenţiar sau responsabil al brigăzii ştiinţifice, pentru a însoţi şi îndruma celelalte formaţii proprii în deplasările în localităţile raionului sau în afara lui.
La ideea sugerată de un fiu al Vişeului care lucra în cadrul Ministerului Învăţământului şi Culturii şi care dorea să rămână ceva în Vişeu după urmele lui, idee potrivit căreia să se deschidă o şcoală specială ajutătoare, pentru copiii handicapaţi, oligofreni, s-a luat hotărârea înfiinţării acestei instituţii. Pentru început era doar localul în care s-ar fi putut deschide şcoala. Pentru amenajări, procurarea de materiale, mobilier, veselă, selectarea şi recrutarea elevilor, cât şi alte multe probleme care trebuiau rezolvate la orice început, era nevoie de un organizator. Ca şi în alte situaţii de pionierat, s-au gândit „cei mari” că eu aş putea face acest nou început...
luni, 12 noiembrie 2007
Alte activităţi
Şi înainte, dar mai ales după luarea conducerii casei de cultură, am îndeplinit funcţia de conferenţiar şi pionier, şi-apoi, ani de zile, responsabilul brigăzii ştiinţifice.
Cu un colectiv bine închegat şi alcătuit din medici, profesori, ingineri şi jurişti, la sediu, în sectoarele forestiere, în cartiere şi comunele şi satele raionului, am satisfăcuta acuta nevoie a publicului de informaţii şi noutăţi din cele mai variate domenii ale ştiinţei şi culturii.
În perioada respectivă, oamenii îşi puneau întrebarea dacă cosmonauţii vor putea ajunge la lună, dacă au aselenizat, dacă vor merge şi mai departe. Întrebările erau legate de progresele obţinute de omenire în cucerirea cosmosului. Publicul vrea să ştie cum se pot transmite imagini dintr-o localitate în alta (e vorba de televiziune), când va fi posibil acest lucru şi la noi... Publicul dorea să ştie care sunt cauzele anumitor boli şi cum pot fi prevenite sau cum pot fi tratate, dacă împotriva cancerului s-au descoperit tratamente, dar pentru vindecarea silicozei?
La sate oamenii voiau să ştie cum se combat bolile pomilor fructiferi, cum pot fi sporite recoltele de fructe, despre unele boli la animale şi combaterea lor. Mai voiau să ştie în plus anumite prevederi legale cu privire la donaţii, moşteniri, divorţuri...
O foarte intensă activitate de informare s-a desfăşurat în preajma eclipsei de soare vizibilă şi la noi. Uneori au fost necesare explicaţii în plus – în afara explicării fenomenului în sine – cu privire la eventualele urmări sau efecte asupra omului şi a animalelor. La Leordina – bunăoară – femei superstiţioase s-au înţeles să-şi procure lumânări, să se adune în anumite locuri şi să moară împreună. „Dacă şi acest lucru se va întâmpla la ora şi în modul cum spun aceşti profesori, atunci o să-i cred oricând. Dar...” Fenomenul s-a produs în ziua, ora şi conform cu descrierile avansate de brigadă. Alte fenomene – mai ales de care se înspăimântau unii – nu s-au produs. Deci... avantaj brigada.
Au fost câţiva ani secetoşi. Oamenii vroiau să ştie de ce şi dacă seceta poate fi combătută, dacă savanţii ar putea provoca ploaia la comandă. Au fost ani ploioşi, chiar cu inundaţii, ploi „ruperi de nori”... Oamenii vroiau să ştie de ce plouă, de ce ninge, de unde grindina, ce sunt cicloanele. Pot fi prevăzute şi combătute cel puţin urmările? Au voit să ştie de ce fulgeră, de ce tună, ce este trăsnetul. De ce nu fulgeră şi nu tună iarna (!)?
Se produc cutremure de pământ. Se produc erupţii vulcanice cu efecte catastrofale. Oamenii voiau să ştie care sunt cauzele şi dacă pot fi prevăzute, prevenite şi combătute.
În mod obişnuit întrebările apăreau în mod spontan din sală. Alteori eram invitaţi să răspundem la întrebări deja adunate din sat, cartier ori punct de lucru.
Oamenii mai voiau informaţii cu privire la situaţia politică din diferite zone ale lumii. Care sunt relaţiile din China populară şi Taiwan? Ce se întâmplă în Vietnam, Laos şi Cambogia? Ce diferenţă este între Israel şi Palestina? Palestinienii şi evreii nu sunt acelaşi lucru? Ce-i cu loviturile de stat de prin America Latină? Ce a vrut Lumumba, dar Chombe? Ce este cu luptele din Nigeria? Dar războiul din Algeria? Dacă e posibil un război atomic, cine ar învinge şi care ar fi urmările?
Dar oamenii mai voiau să ştie care este părerea noastră cu privire la sectele religioase. Ce credeam despre traversarea Mării Roşii ca pe uscat doar la ridicarea bastonului lui Moise? Ce părere aveam despre potopul lui Noe şi de capacitatea corăbiei de a fi găzduit atâta vreme toate speciile de vieţuitoare existente în lume? Dacă la construirea Turnului Babel s-au amestecat toate limbile pământului, oare atunci au apărut toate limbile tuturor naţiilor? Dacă Iosua a oprit soarele şi luna în loc şi dacă a reuşit să dărâme zidurile cetăţii Ierochon numai prin strigăte şi ţipete?...
Membrii brigăzii căutau să formuleze răspunsuri pe înţelesul tuturor (unele răspunsuri chiar pentru oameni mai simpli), dar fără a vulgariza ştiinţa. Explicaţiile erau credibile, dar mai erau şi din cei ce se îndoiau de cele auzite, ori din cei ce înţelegeau incomplet.
Uneori ascultătorii urmăreau cu nesaţ răspunsurile la unele întrebări sau se minunau la alte răspunsuri, mai ales din cele ce arătau cuceririle ştiinţei, ori se amuzau, ori se îndoiau. Mai puţină credibilitate acordau problemei evoluţiei vieţii şi a cuceririlor cosmice. „Credeţi că vor ajunge pe lună?” „Da!” „Când?” „Conform planului Apollo în anul...” „N-o să le ajute Dumnezeu la comunişti.” „Dar cei ce au planificat anul şi data la care vor trimite oameni pe lună, sunt americani, capitalişti!” „Unde e sfoara cu care s-a măsurat distanţa până la lună?”
Şi totuşi omul a reuşit să aselenizeze. Ştiinţele au făcut cuceriri epocale. Războaiele atomice n-au avut loc. Problemele din Indonezia, Indochina, Nigeria, Algeria, etc. s-au rezolvat în felul lor... Viaţa îşi urmează cursul cu etape de acalmie sau zguduiri.
În cei opt ani cât am lucrat în cultură şi am răspuns de activitatea brigăzii ştiinţifice am efectuat circa o sută de ieşiri între oameni. Şi, în general, lucram cu „săli arhipline”, mai ales în zilele nelucrătoare.
Pe vremea aceea nu eram cuprinşi în reţeaua naţională de electrificare. Aparate de recepţie erau puţine. Televizorul în zona noastră era încă un vis frumos, dar nerealizat. Pe sate încă mai găseai analfabeţi. Şcoala de zece ani obligatorie abia se legifera. Prin iulie 1973 un ziarist m-a întrebat, printre altele: „Ce anume v-a ataşat de localitatea unde munciţi şi trăiţi de 23 de ani?” „Când am venit aici, Vişeul era o comună oarecare. M-am stabilit, am rămas şi n-aş mai pleca. Aş spune că am crescut odată cu localitatea. Ce m-a legat? Oamenii şi nevoia de a face ceva. Viaţa îşi are rostul său nu numai în oraşele mari. La Bucureşti, să zicem, aş fi rămas anonim, sau, cel mult, o o «celebritate de cartier». La Vişeu de Sus am fost martor activ al tuturor evenimentelor, de la naşterea oraşului până la ceea ce este el astăzi când dialogăm. Este aceasta o bucurie omenească, nu?”
Casa raională de cultură
1959 – 1967
Activităţile Casei raionale de cultură se desfăşurau la acea dată în localul fostului Cazinou. Acest local, care la început (puţin înainte de reforma administrativă din 1950) era folosit ca depozit de cereale, a suferit multe transformări. Sala destinată balurilor şi recepţiilor a fost transformată în sală de cinema, după ce i s-a adăugat un balcon şi cabină de protecţie. S-a dovedit cu timpul nesatisfăcător, având în vedere şi mişcarea artistică de amatori.
Camerele de dormit (fusese şi un mic hotel...) au fost desfiinţate prin demolarea pereţilor despărţitori. Au fost desfiinţate şi sala de biliard şi jocuri de noroc, ca şi sala în care se servea masa. O bucătărie la demisol, placată în faianţă, utilată cu tot necesarul pentru gătitul mesei, ca şi magaziile de alimente şi materiale, au fost desfiinţate şi demolate.
Localul a intrat într-o transformare capitală. S-a construit o sală de spectacole cu peste 500 de locuri (socotind şi locurile de la balconul nou construit). În sală s-a construit şi o scenă şi i s-a adăugat o cabină de protecţie pentru banda de 32 mm. S-au zidit pereţi laterali care, după părerea constructorului, nu garantau suportarea acoperişului, pentru care au fost plantaţi stâlpi de beton exteriori. Faţada la stradă arăta ca un siloz. Noul local a fost destinat proiecţiilor cinematografice zilnice, sala de spectacole pentru programele artiştilor amatori sau formaţii profesioniste în turneu şi sala unde se ţineau conferinţele raionale de partid sau sesiunile mai festive ale Sfatului raional.
La început, a avut rang de cămin cultural. Aici erau prezente programe artistice, cu artişti amatori. Corul mixt instruit şi condus de învăţătorul Al. Rădulescu (pe atunci inspector şcolar) era alcătuit în majoritate din cadre didactice. Câţiva recitatori şi formaţiile artistice ale şcolilor din localitate completau programele la zile festive. În perioada când s-a introdus limba rusă ca obiect de învăţământ începând de la clasa a IV- a în sus, precum şi cursuri populare de limba rusă pentru adulţi (mai ales cadre didactice), s-a alcătuit şi o echipă de dansuri populare ruseşti cu adulţi, iar mai apoi şi cu şcolari. (Principalii animatori: Maria Tătaru şi Alexandrina Doina).
Iată, deci, mişcarea artistică de amatori animată de câteva cadre didactice inimoase, care dădeau tot ce puteau (şi puteau mult) pentru ca activitatea la centru de raion să se facă observată.
Printre aceştia aş aminti pe numele mic: Coca, Miţa şi Sanda. Din când în când mai treceau pe aici şi formaţii de profesionişti (echipe de teatru, orchestre populare însoţite de cântăreţi de muzică populară şi echipe de dansuri populare, ori cântăreţi de muzică uşoară (adesea şuşanele). Activitatea a început să se diversifice, gusturile populaţiei (mă refer la localnicii care nu au umblat mult în lume) se formează, pretenţiile devin mai mari şi variate. Localitatea devine oraş (1956), iar instituţiile şi întreprinderile din oraş sporesc numărul populaţiei, mai ales a celor care au văzut mai multe şi care simt nevoia de cultură şi divertisment.
Devenită Casa raională de cultură, avea director, instructori salariaţi, personal administrativ şi de serviciu, colaboratori, etc. Se pare că rezultatele muncii nu satisfăceau pe deplin gusturile şi pretenţiile organelor raionale. Directorii erau schimbaţi la intervale scurte (1 an – 1 1/2 ani), deoarece cunoştinţele cultural-artistice nu puteau fi prea bogate şi variate, iar cei chemaţi se epuizau relativ repede.
Într-o vreme de aceasta, de instabilitate, am fost chemat şi mi s-a propus funcţia de director. Ca om care nu doream urcuşuri şi nici multe schimbări care cer „oarecare calificare”, nu m-am declarat de acord. „Ce salar ai ca pedagog?” „600 lei” „Aici, vei avea mai mult decât dublu” „Nu prea mă tentează câştigurile!” „Dar ai de crescut copii. Te-ai apucat să-ţi construieşti o casă. Muncind aici vei reuşi mai uşor... Să-ţi spun sincer (îmi spune secretarul cu propaganda), aici avem bani mai mulţi şi nu vrem să-i dăm unui om pe care nu ne putem baza.” „Dar eu sunt suferind, încă nu m-am restabilit definitiv.” „Aici, nu-ţi va cere nimeni să faci mai multe decât faci şi acuma...”
Discuţiile s-au mai prelungit, apoi după o săptămână am fost chemat din nou. „Organul a hotărât. De la 1 iulie preiei conducerea Casei raionale de cultură în calitate de director.” Nu m-am mai târguit şi am trecut la noua slujbă, renunţând şi la pensia de gradul III.
***
La şcoală începea vacanţa de vară. Eu luam în primire o activitate pentru care nu aveam o pregătire specială, ci cunoştinţele generale din şcoală, cele dobândite din anii de activitate ca autodidact şi experienţa dobândită în viaţă. Era 1 iulie 1959.
În noua activitate, în afara organizării şi coordonării întregii activităţi, ne-am împărţit sarcinile cu ceilalţi activişti culturali, cam după preferinţe (să nu zic după specialitate, deoarece nu eram specializat în vreo ramură).
Activitatea de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, conferenţiarii şi brigada ştiinţifica îmi aparţineau, dar din activitatea artiştilor amatori m-am ocupat de formaţiile de teatru.
Gustul pentru teatru l-am prins încă din primii ani de şcoală normală când, pentru a ni se acorda dreptul de spectatori fără plată, trebuia să cărăm scaunele din sălile de meditaţie la teatru şi de la teatru (Palatul cultural sau teatrul de vară) pentru ca să aibă pe ce să stea alţi spectatori mai mari (ca vârstă, sex, titluri, ranguri, etc.)
Este adevărat că la primele spectacole vizionate nu prea am înţeles de ce se face întuneric în sală în timp ce într-un capăt se menţinea lumina aprinsă şi se certau doi sau mai mulţi, cu sa u fără motiv. Când am priceput, elev fiind, am jucat în timpul vacanţei, piesa „Mana vacilor”, piesă ce combătea superstiţiile. Ca normalist în ultimul an am jucat în piesa „Domnul notar” de Octavian Goga. Am mai interpretat roluri şi în „Florin şi Florica” de Vasile Alecsandri, cât şi în piesa „Cine bate?” în Săcel. În Săcel, încă înainte de a mă muta la Vişeu, am alcătuit o echipă de teatru de amatori cu care am prezentat spectacole reuşite. Piesele jucate erau de mică întindere, scrise anume pentru amatorii din mediul sătesc şi tratau probleme ale transformărilor prin care trecea societatea noastră.
Cu un an mai devreme de venirea mea, s-a făcut încercarea de a pregăti şi prezenta spectacole cu piesa „Gaiţele” de Kiriţescu. Încercarea a reuşit. Cu toate stângăciile ei, cu lipsa unor decoruri şi recuzite adecvate, spectacolul în premieră a avut succes mai ales în rândul intelectualilor şi a constituit un îndemn pentru alte asemenea încercări.
Cu ocazia unor sărbători naţionale, aniversări şi alte ocazii se jucau piese scurte într-un act şi cu conţinut adecvat aniversării. Erau piesele recomandate şi comandate de conducerea acelor timpuri.
O primă piesă pe care am pus-o în scenă – şi ea legată de evenimente curente, alegerile - a fost „Escu” de Tudor Muşatescu. Spectacolul a entuziasmat publicul local care a solicitat reluarea şi prezentarea mai multor spectacole. Piesa a fost jucată şi în deplasare, la Casa de cultură a sindicatelor din Baia Borşa.
Tot de Tudor Muşatescu a fost şi următoarea piesă regizată (şi jucat atât la sediu, cât şi în deplasare) – „Titanic vals”.
De un mare succes s-a bucurat piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul. În comunele în care s-a jucat această piesă, succesul se datora şi temei acesteia – ura faţă de ocupantul străin. La Cuhea (Bogdan Vodă), unde spectacolele de teatru lipseau aproape cu desăvârşire până atunci, copiii şi tineretul care nu părăsise comuna încă, trăiau din plin cu cei de pe scenă. Către final, când dezertorul îi dă ordonanţei ofiţerului neamţ replica: „...dar de ce crezi, neamţule, că s-a găsit acela care să-şi bată joc de Silvestru Trandafir? Tu ştii unde e Schvalbe al tău? Uite-l acolo...” Pe scenă era o ladă de campanie pe sub a cărei capac ieşea mâneca uniformei purtată de locotenentul neamţ. Copiii care invadaseră sala căminului şi ocupau tot spaţiul din faţa scenei, la auzul replicii şi a gestului ce arăta spre lada de campanie, au sărit pe scenă, năvălind spre ladă pentru a-şi împlini bucuria de a fi văzut pe duşman ucis. A trebuit să suspendăm spectacolul pentru a face puţină ordine. De abia după ce secretarul comunei, urcat şi el acum pe scenă, a spus: „-Vă dau cuvântul meu de onoare că neamţul nu-i acolo...!”, puţin supăraţi şi un pic dezamăgiţi, copiii s-au dat jos de pe scenă şi am reluat, adică am continuat spectacolul.
Tot de Mihail Sorbul a fost şi piesa jucată la noi cu artiştii noştri amatori, „Patima roşie”. Succesul a fost mai modest.
„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian a avut de asemenea succes deosebit în rândul intelectualilor şi elevilor.
Cu concursul unor cadre didactice şi elevi de la liceul din localitate s-au pregătit şi prezentat spectacole cu piesele ”Oameni care tac” de V. Alecsandri şi „Prietena mea Pix”, ambele de mare succes, la vremea lor.
Având în distribuţie în exclusivitate cadre didactice de la şcoala nr. 1, s-a jucat piesa „Poveste cu şorţurile schimbate”.
„Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa ne-a creat probleme de regie tehnică şi scenografie, dar s-a bucurat de bune aprecieri. De asemenea, de bune aprecieri s-au bucurat şi spectacolele cu piesa „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu.
În piese scurte ca: „Şi pe strada noastră”, „Gara mică” şi „În august cerul e senin”, precum şi în altele de acest gen era redată rezistenţa şi lupta populaţiei împotriva ocupanţilor fascişti, în perioada apropierii trupelor sovietice. La aceasta din urmă, când eroul principal era într-o situaţie critică, fetiţa unei profesoare care se găsea în braţele mamei sale – spectatoare – a ţipat puternic: „Mămico, moare nenea Pop...”
Gustul pentru teatru, chiar şi de amatori fiind, a crescut în rândul populaţiei locale. Din plăcere, din politeţe sau de dragul interpreţilor cunoscuţi, publicul lua cu asalt sala de spectacole. Şi după plecarea mea înapoi la învăţământ am mai fost rugat să regizez unele spectacole de teatru. Aşa am ajuns să regizez piesa „Visul unei nopţi de iarnă”.
Mai mult decât regie, mi s-a cerut să accept un rol în piesa „Goana după fluturi” de Bogdan Amaru. Am interpretat rolul dlui Farada, fost ofiţer de marină, mare negustor de cereale, care nu voia să-şi mărite unica fiică cu fiecine, chiar dacă peţitorul e doctorand în biologie, dar sărac. Nişte colegi mai „băşcăloşi” au afirmat după spectacol – văzându-mi jocul agitat, perseverenţa până la încăpăţânare – „Ţi-ai jucat propriul rol”.
În presa locală din 1 iulie 1973, sub semnătura lui V.R. Ghenceanu şi Augustin Cozmuţă, în articolul „Eforturi de autodepăşire”, între altele, scrie: „... Când am ajuns seara la Vişeu de Sus tocmai se petrecea un fapt de cultură: spectacol cu piesa <> ... şi am trăit bucuria reîntâlnirii cu pasionaţi animatori ai vieţii artistice vişeuane... şi am înţeles că cei din Vişeu de Sus şi-au făcut din teatru o preocupare statornică... concurând în acest fel bilanţul mult mai sărac al Teatrului Popular din Sighetul Marmaţiei şi demonstrând posibilitatea unui teatru popular şi aici. De fiecare dată, piesa inclusă în repertoriu nu se opreşte la premieră şi cele 20-25 de spectacole anual, în localităţi din judeţ şi în afara lui, sunt mărturii ale unui lucru înţeles până la capăt”.
Am mai regizat şi procese literare, precum şi brigăzi artistice de agitaţie, ori montaje literar-coregrafice.
Activităţile Casei raionale de cultură se desfăşurau la acea dată în localul fostului Cazinou. Acest local, care la început (puţin înainte de reforma administrativă din 1950) era folosit ca depozit de cereale, a suferit multe transformări. Sala destinată balurilor şi recepţiilor a fost transformată în sală de cinema, după ce i s-a adăugat un balcon şi cabină de protecţie. S-a dovedit cu timpul nesatisfăcător, având în vedere şi mişcarea artistică de amatori.
Camerele de dormit (fusese şi un mic hotel...) au fost desfiinţate prin demolarea pereţilor despărţitori. Au fost desfiinţate şi sala de biliard şi jocuri de noroc, ca şi sala în care se servea masa. O bucătărie la demisol, placată în faianţă, utilată cu tot necesarul pentru gătitul mesei, ca şi magaziile de alimente şi materiale, au fost desfiinţate şi demolate.
Localul a intrat într-o transformare capitală. S-a construit o sală de spectacole cu peste 500 de locuri (socotind şi locurile de la balconul nou construit). În sală s-a construit şi o scenă şi i s-a adăugat o cabină de protecţie pentru banda de 32 mm. S-au zidit pereţi laterali care, după părerea constructorului, nu garantau suportarea acoperişului, pentru care au fost plantaţi stâlpi de beton exteriori. Faţada la stradă arăta ca un siloz. Noul local a fost destinat proiecţiilor cinematografice zilnice, sala de spectacole pentru programele artiştilor amatori sau formaţii profesioniste în turneu şi sala unde se ţineau conferinţele raionale de partid sau sesiunile mai festive ale Sfatului raional.
La început, a avut rang de cămin cultural. Aici erau prezente programe artistice, cu artişti amatori. Corul mixt instruit şi condus de învăţătorul Al. Rădulescu (pe atunci inspector şcolar) era alcătuit în majoritate din cadre didactice. Câţiva recitatori şi formaţiile artistice ale şcolilor din localitate completau programele la zile festive. În perioada când s-a introdus limba rusă ca obiect de învăţământ începând de la clasa a IV- a în sus, precum şi cursuri populare de limba rusă pentru adulţi (mai ales cadre didactice), s-a alcătuit şi o echipă de dansuri populare ruseşti cu adulţi, iar mai apoi şi cu şcolari. (Principalii animatori: Maria Tătaru şi Alexandrina Doina).
Iată, deci, mişcarea artistică de amatori animată de câteva cadre didactice inimoase, care dădeau tot ce puteau (şi puteau mult) pentru ca activitatea la centru de raion să se facă observată.
Printre aceştia aş aminti pe numele mic: Coca, Miţa şi Sanda. Din când în când mai treceau pe aici şi formaţii de profesionişti (echipe de teatru, orchestre populare însoţite de cântăreţi de muzică populară şi echipe de dansuri populare, ori cântăreţi de muzică uşoară (adesea şuşanele). Activitatea a început să se diversifice, gusturile populaţiei (mă refer la localnicii care nu au umblat mult în lume) se formează, pretenţiile devin mai mari şi variate. Localitatea devine oraş (1956), iar instituţiile şi întreprinderile din oraş sporesc numărul populaţiei, mai ales a celor care au văzut mai multe şi care simt nevoia de cultură şi divertisment.
Devenită Casa raională de cultură, avea director, instructori salariaţi, personal administrativ şi de serviciu, colaboratori, etc. Se pare că rezultatele muncii nu satisfăceau pe deplin gusturile şi pretenţiile organelor raionale. Directorii erau schimbaţi la intervale scurte (1 an – 1 1/2 ani), deoarece cunoştinţele cultural-artistice nu puteau fi prea bogate şi variate, iar cei chemaţi se epuizau relativ repede.
Într-o vreme de aceasta, de instabilitate, am fost chemat şi mi s-a propus funcţia de director. Ca om care nu doream urcuşuri şi nici multe schimbări care cer „oarecare calificare”, nu m-am declarat de acord. „Ce salar ai ca pedagog?” „600 lei” „Aici, vei avea mai mult decât dublu” „Nu prea mă tentează câştigurile!” „Dar ai de crescut copii. Te-ai apucat să-ţi construieşti o casă. Muncind aici vei reuşi mai uşor... Să-ţi spun sincer (îmi spune secretarul cu propaganda), aici avem bani mai mulţi şi nu vrem să-i dăm unui om pe care nu ne putem baza.” „Dar eu sunt suferind, încă nu m-am restabilit definitiv.” „Aici, nu-ţi va cere nimeni să faci mai multe decât faci şi acuma...”
Discuţiile s-au mai prelungit, apoi după o săptămână am fost chemat din nou. „Organul a hotărât. De la 1 iulie preiei conducerea Casei raionale de cultură în calitate de director.” Nu m-am mai târguit şi am trecut la noua slujbă, renunţând şi la pensia de gradul III.
***
La şcoală începea vacanţa de vară. Eu luam în primire o activitate pentru care nu aveam o pregătire specială, ci cunoştinţele generale din şcoală, cele dobândite din anii de activitate ca autodidact şi experienţa dobândită în viaţă. Era 1 iulie 1959.
În noua activitate, în afara organizării şi coordonării întregii activităţi, ne-am împărţit sarcinile cu ceilalţi activişti culturali, cam după preferinţe (să nu zic după specialitate, deoarece nu eram specializat în vreo ramură).
Activitatea de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, conferenţiarii şi brigada ştiinţifica îmi aparţineau, dar din activitatea artiştilor amatori m-am ocupat de formaţiile de teatru.
Gustul pentru teatru l-am prins încă din primii ani de şcoală normală când, pentru a ni se acorda dreptul de spectatori fără plată, trebuia să cărăm scaunele din sălile de meditaţie la teatru şi de la teatru (Palatul cultural sau teatrul de vară) pentru ca să aibă pe ce să stea alţi spectatori mai mari (ca vârstă, sex, titluri, ranguri, etc.)
Este adevărat că la primele spectacole vizionate nu prea am înţeles de ce se face întuneric în sală în timp ce într-un capăt se menţinea lumina aprinsă şi se certau doi sau mai mulţi, cu sa u fără motiv. Când am priceput, elev fiind, am jucat în timpul vacanţei, piesa „Mana vacilor”, piesă ce combătea superstiţiile. Ca normalist în ultimul an am jucat în piesa „Domnul notar” de Octavian Goga. Am mai interpretat roluri şi în „Florin şi Florica” de Vasile Alecsandri, cât şi în piesa „Cine bate?” în Săcel. În Săcel, încă înainte de a mă muta la Vişeu, am alcătuit o echipă de teatru de amatori cu care am prezentat spectacole reuşite. Piesele jucate erau de mică întindere, scrise anume pentru amatorii din mediul sătesc şi tratau probleme ale transformărilor prin care trecea societatea noastră.
Cu un an mai devreme de venirea mea, s-a făcut încercarea de a pregăti şi prezenta spectacole cu piesa „Gaiţele” de Kiriţescu. Încercarea a reuşit. Cu toate stângăciile ei, cu lipsa unor decoruri şi recuzite adecvate, spectacolul în premieră a avut succes mai ales în rândul intelectualilor şi a constituit un îndemn pentru alte asemenea încercări.
Cu ocazia unor sărbători naţionale, aniversări şi alte ocazii se jucau piese scurte într-un act şi cu conţinut adecvat aniversării. Erau piesele recomandate şi comandate de conducerea acelor timpuri.
O primă piesă pe care am pus-o în scenă – şi ea legată de evenimente curente, alegerile - a fost „Escu” de Tudor Muşatescu. Spectacolul a entuziasmat publicul local care a solicitat reluarea şi prezentarea mai multor spectacole. Piesa a fost jucată şi în deplasare, la Casa de cultură a sindicatelor din Baia Borşa.
Tot de Tudor Muşatescu a fost şi următoarea piesă regizată (şi jucat atât la sediu, cât şi în deplasare) – „Titanic vals”.
De un mare succes s-a bucurat piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul. În comunele în care s-a jucat această piesă, succesul se datora şi temei acesteia – ura faţă de ocupantul străin. La Cuhea (Bogdan Vodă), unde spectacolele de teatru lipseau aproape cu desăvârşire până atunci, copiii şi tineretul care nu părăsise comuna încă, trăiau din plin cu cei de pe scenă. Către final, când dezertorul îi dă ordonanţei ofiţerului neamţ replica: „...dar de ce crezi, neamţule, că s-a găsit acela care să-şi bată joc de Silvestru Trandafir? Tu ştii unde e Schvalbe al tău? Uite-l acolo...” Pe scenă era o ladă de campanie pe sub a cărei capac ieşea mâneca uniformei purtată de locotenentul neamţ. Copiii care invadaseră sala căminului şi ocupau tot spaţiul din faţa scenei, la auzul replicii şi a gestului ce arăta spre lada de campanie, au sărit pe scenă, năvălind spre ladă pentru a-şi împlini bucuria de a fi văzut pe duşman ucis. A trebuit să suspendăm spectacolul pentru a face puţină ordine. De abia după ce secretarul comunei, urcat şi el acum pe scenă, a spus: „-Vă dau cuvântul meu de onoare că neamţul nu-i acolo...!”, puţin supăraţi şi un pic dezamăgiţi, copiii s-au dat jos de pe scenă şi am reluat, adică am continuat spectacolul.
Tot de Mihail Sorbul a fost şi piesa jucată la noi cu artiştii noştri amatori, „Patima roşie”. Succesul a fost mai modest.
„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian a avut de asemenea succes deosebit în rândul intelectualilor şi elevilor.
Cu concursul unor cadre didactice şi elevi de la liceul din localitate s-au pregătit şi prezentat spectacole cu piesele ”Oameni care tac” de V. Alecsandri şi „Prietena mea Pix”, ambele de mare succes, la vremea lor.
Având în distribuţie în exclusivitate cadre didactice de la şcoala nr. 1, s-a jucat piesa „Poveste cu şorţurile schimbate”.
„Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa ne-a creat probleme de regie tehnică şi scenografie, dar s-a bucurat de bune aprecieri. De asemenea, de bune aprecieri s-au bucurat şi spectacolele cu piesa „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu.
În piese scurte ca: „Şi pe strada noastră”, „Gara mică” şi „În august cerul e senin”, precum şi în altele de acest gen era redată rezistenţa şi lupta populaţiei împotriva ocupanţilor fascişti, în perioada apropierii trupelor sovietice. La aceasta din urmă, când eroul principal era într-o situaţie critică, fetiţa unei profesoare care se găsea în braţele mamei sale – spectatoare – a ţipat puternic: „Mămico, moare nenea Pop...”
Gustul pentru teatru, chiar şi de amatori fiind, a crescut în rândul populaţiei locale. Din plăcere, din politeţe sau de dragul interpreţilor cunoscuţi, publicul lua cu asalt sala de spectacole. Şi după plecarea mea înapoi la învăţământ am mai fost rugat să regizez unele spectacole de teatru. Aşa am ajuns să regizez piesa „Visul unei nopţi de iarnă”.
Mai mult decât regie, mi s-a cerut să accept un rol în piesa „Goana după fluturi” de Bogdan Amaru. Am interpretat rolul dlui Farada, fost ofiţer de marină, mare negustor de cereale, care nu voia să-şi mărite unica fiică cu fiecine, chiar dacă peţitorul e doctorand în biologie, dar sărac. Nişte colegi mai „băşcăloşi” au afirmat după spectacol – văzându-mi jocul agitat, perseverenţa până la încăpăţânare – „Ţi-ai jucat propriul rol”.
În presa locală din 1 iulie 1973, sub semnătura lui V.R. Ghenceanu şi Augustin Cozmuţă, în articolul „Eforturi de autodepăşire”, între altele, scrie: „... Când am ajuns seara la Vişeu de Sus tocmai se petrecea un fapt de cultură: spectacol cu piesa <
Am mai regizat şi procese literare, precum şi brigăzi artistice de agitaţie, ori montaje literar-coregrafice.
Pedagog
Considerând excursiile şcolare, printre altele, şi ca un mijloc de educaţie naţional-patriotică, de câte ori am dispus de mijloace materiale şi ne-am putut încadra în timp, am organizat asemenea activităţi. La două din ele m-aş referi mai cu seamă.
Pe una dintre ele am organizat-o cu elevii clasei a VII-a în anul 1952, pe când încă mai eram director. Excursia s-a făcut pe itinerarul: Cluj, Ciucea, Oradea, Carei, Satu-Mare, Baia Mare, Dej şi înapoi la Vişeu de Sus. Întreprinderile vizitate la Cluj, Baia Mare, Dej, etc., expoziţiile, peisajele geografice, au contribuit într-o măsură şi la orientarea profesională.
Excursia organizată cu clasele terminale ale liceului în anul 1958 (21 iulie – 7 august) pe itinerarul Vişeu de Sus, Salva, Vatra Dornei, Suceava, Iaşi, Bârlad, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Predeal, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Cluj şi înapoi la Vişeu a fost de cea mai mare durată în timp (18 zile), pe traseul cel mai lung şi cu cel mai mare număr de participanţi (80 de elevi şi profesori).
Pregătirea ei s-a făcut din timp, prin procurarea fondurilor necesare (sume realizate din carnavalul elevilor şi serbări şcolare, cu o simbolică contribuţie bănească a părinţilor cu situaţie materială mai bună). Deplasarea s-a făcut cu trenul, în vagon special atribuit de staţia CFR, vagon de clasă pe care l-am amenajat pentru dormit în timpul nopţii. Vagonul nostru era decuplat la cererea noastră în staţiile localităţilor în care aveam de vizitat diverse obiective. Cuplarea se făcea la trenuri personale indicate de noi, atât ca orar, cât şi ca itinerar.
De obicei, soseam şi opream în localitatea planificată la ore matinale. Serveam mese calde şi vizitam obiectivele până seara: muzee, monumente, parcuri, etc. Deplasarea spre oprirea următoare se făcea (în principiu) noaptea.
Opriri mai mari de douăzeci şi patru de ore am făcut pe litoral – 4 zile -, în Bucureşti – 4 zile – (aici n-am dormit în vagon, ci la internatul Kosmodemianskaia) şi pe Valea Prahovei – 2 zile.
Pentru situaţiile în care nu am fi reuşit să servim hrana caldă, cât şi pe durata mai lungă a şederii în tren, am avut rezervă de alimente la noi (roşii, telemea, pateuri de ficat, salamuri, unt, ceai, zahăr etc.).
La întoarcere, după vizitarea litoralului şi Bucureştilor, doar Valea Prahovei i-a mai înviorat pe elevi. Restul localităţilor nu mai prezentau interes deosebit (ceva în plus Sighişoara). Nici chiar seara de dans de la restaurantul Ursus din Cluj din ultima seară nu mai era atractivă.
În acelaşi an s-a organizat o excursie cu elevii mai mici, de data aceasta în sud – Oltenia, Ada Kaleh (încă exista), Banatul, au alţi însoţitori.
Cred că elevii interni (dar şi externi) n-au uitat serile distractive şi de dans organizate sâmbăta seara la internat (când la începuturi le era ruşine să danseze).
Orăşenii îşi potriveau ceasurile când internii se deplasau de la internat spre liceu, încolonaţi şi cântând marşuri sportive sau cântece patriotice, dimineaţa la ora 7,30.
Elevii găzduiţi în internat – internat mixt – ar fi dorit ceva mai multă libertate decât prevedeau regulamentele şi decenţa. Lângă noi era cinematograful la care rulau filme pentru vizionarea cărora nu aveam întotdeauna timp. Lângă noi erau şi arena sportivă şi clubul sportiv. Noi aveam jocuri de şah, dominouri, remi şi tenis de masă, dar la club se mai putea şi fuma, iar unii preferau vizionarea filmelor în loc să stea la meditaţie pentru pregătirea temelor de casă. Luaţi de scurt să motiveze absenţele de la programul obligatoriu, legat de ore fixe, grăbiţi, dădeau un răspuns fabricat pe loc. În cele mai multe cazuri, cunoşteam şi noi motivele absenţelor. Deseori, cunoscând că nu spuneau adevărul, ziceam: „- Altă minciună să ne spui! Asta nu ţine!” Şi dacă vedeau că nu sunt crezuţi şi bănuiau justificările lor nu pot fi crezute, se hotărau să spună adevărul. Sancţiuni nu prea erau, doar jena de a fi observat că nu s-au purtat corect.
Tineri simpatici, plini de viaţă, săvârşeau destule boacăne, mai uşoare sau mai grave. Se aşteptau să fie apostrofaţi de director sau de diriginţi; se aşteptau să fie discutaţi în conferinţa profesorală, poate chiar eliminări, dar nu se întâmpla nimic. Directorii şi diriginţii erau cadre tinere, cu vârsta aproape de a elevilor mai mari. Ei erau informaţi despre bazaconiile săvârşite de elevi, pentru ca elevii să fie mai bine cunoscuţi şi pentru a avea teme pentru orele educative. Noi ştiam multe, dar vorbe puţine. Elevii credeau că „moşul” care e mereu cu ei nu-i reclama diriginţilor şi directorului, pentru care, deşi nu-l iubeau prea mult, îl respectau şi îl ascultau.
Datorită pregătirii militare, a participării la război, a experienţei dobândite, am fost solicitat să predau la ultimele clase cunoştinţe de ALA (Apărare locală antiaeriană). Disciplina pe care o pretindeam, disciplina şi cunoştinţele predate, i-au făcut pe elevi şi profesorul de limba română să găsească o asemănare între mine şi un erou din literatură: Moş Teaca, eroul lui Constantin Bacalbaşa.
Desigur, acest supranume circula cu discreţie. Eu am aflat aceasta destul de târziu şi mi s-a spus fără răutate, şi nu pentru reproş. Pe această temă ne-am amuzat copios la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Absolvenţii au acum vârsta moşului şi au fost invitaţi sa preia prerogativele...
Organul raional de partid, cât şi cel orăşenesc mă solicitau deseori să ajut la redactarea unor materiale. Acolo erau mulţi, dar ştiinţă de carte era mai puţină. Toţi ştiau să dea dispoziţii, să pretindă, să critice, dar la redactarea unor materiale ca: dări de seamă trimestriale sau pentru conferinţele anuale, rapoarte, informări, cuvântări ocazionale (sărbători naţionale, aniversări), acolo erau mai puţin pricepuţi, agramaţi, etc., dar şi mai comozi.
Greutatea consta nu numai în asigurarea unei clarităţi a exprimării, dar şi asigurarea conţinutului adecvat şi a purităţii ideologice. Exprimarea liberă, mai colorată şi în limbaj mai elevat nu era recomandat, drept care şi redactorii şi-au adaptat stilul, şi-au însuşit „limbajul de lemn”.
Pe una dintre ele am organizat-o cu elevii clasei a VII-a în anul 1952, pe când încă mai eram director. Excursia s-a făcut pe itinerarul: Cluj, Ciucea, Oradea, Carei, Satu-Mare, Baia Mare, Dej şi înapoi la Vişeu de Sus. Întreprinderile vizitate la Cluj, Baia Mare, Dej, etc., expoziţiile, peisajele geografice, au contribuit într-o măsură şi la orientarea profesională.
Excursia organizată cu clasele terminale ale liceului în anul 1958 (21 iulie – 7 august) pe itinerarul Vişeu de Sus, Salva, Vatra Dornei, Suceava, Iaşi, Bârlad, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Predeal, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Cluj şi înapoi la Vişeu a fost de cea mai mare durată în timp (18 zile), pe traseul cel mai lung şi cu cel mai mare număr de participanţi (80 de elevi şi profesori).
Pregătirea ei s-a făcut din timp, prin procurarea fondurilor necesare (sume realizate din carnavalul elevilor şi serbări şcolare, cu o simbolică contribuţie bănească a părinţilor cu situaţie materială mai bună). Deplasarea s-a făcut cu trenul, în vagon special atribuit de staţia CFR, vagon de clasă pe care l-am amenajat pentru dormit în timpul nopţii. Vagonul nostru era decuplat la cererea noastră în staţiile localităţilor în care aveam de vizitat diverse obiective. Cuplarea se făcea la trenuri personale indicate de noi, atât ca orar, cât şi ca itinerar.
De obicei, soseam şi opream în localitatea planificată la ore matinale. Serveam mese calde şi vizitam obiectivele până seara: muzee, monumente, parcuri, etc. Deplasarea spre oprirea următoare se făcea (în principiu) noaptea.
Opriri mai mari de douăzeci şi patru de ore am făcut pe litoral – 4 zile -, în Bucureşti – 4 zile – (aici n-am dormit în vagon, ci la internatul Kosmodemianskaia) şi pe Valea Prahovei – 2 zile.
Pentru situaţiile în care nu am fi reuşit să servim hrana caldă, cât şi pe durata mai lungă a şederii în tren, am avut rezervă de alimente la noi (roşii, telemea, pateuri de ficat, salamuri, unt, ceai, zahăr etc.).
La întoarcere, după vizitarea litoralului şi Bucureştilor, doar Valea Prahovei i-a mai înviorat pe elevi. Restul localităţilor nu mai prezentau interes deosebit (ceva în plus Sighişoara). Nici chiar seara de dans de la restaurantul Ursus din Cluj din ultima seară nu mai era atractivă.
În acelaşi an s-a organizat o excursie cu elevii mai mici, de data aceasta în sud – Oltenia, Ada Kaleh (încă exista), Banatul, au alţi însoţitori.
Cred că elevii interni (dar şi externi) n-au uitat serile distractive şi de dans organizate sâmbăta seara la internat (când la începuturi le era ruşine să danseze).
Orăşenii îşi potriveau ceasurile când internii se deplasau de la internat spre liceu, încolonaţi şi cântând marşuri sportive sau cântece patriotice, dimineaţa la ora 7,30.
Elevii găzduiţi în internat – internat mixt – ar fi dorit ceva mai multă libertate decât prevedeau regulamentele şi decenţa. Lângă noi era cinematograful la care rulau filme pentru vizionarea cărora nu aveam întotdeauna timp. Lângă noi erau şi arena sportivă şi clubul sportiv. Noi aveam jocuri de şah, dominouri, remi şi tenis de masă, dar la club se mai putea şi fuma, iar unii preferau vizionarea filmelor în loc să stea la meditaţie pentru pregătirea temelor de casă. Luaţi de scurt să motiveze absenţele de la programul obligatoriu, legat de ore fixe, grăbiţi, dădeau un răspuns fabricat pe loc. În cele mai multe cazuri, cunoşteam şi noi motivele absenţelor. Deseori, cunoscând că nu spuneau adevărul, ziceam: „- Altă minciună să ne spui! Asta nu ţine!” Şi dacă vedeau că nu sunt crezuţi şi bănuiau justificările lor nu pot fi crezute, se hotărau să spună adevărul. Sancţiuni nu prea erau, doar jena de a fi observat că nu s-au purtat corect.
Tineri simpatici, plini de viaţă, săvârşeau destule boacăne, mai uşoare sau mai grave. Se aşteptau să fie apostrofaţi de director sau de diriginţi; se aşteptau să fie discutaţi în conferinţa profesorală, poate chiar eliminări, dar nu se întâmpla nimic. Directorii şi diriginţii erau cadre tinere, cu vârsta aproape de a elevilor mai mari. Ei erau informaţi despre bazaconiile săvârşite de elevi, pentru ca elevii să fie mai bine cunoscuţi şi pentru a avea teme pentru orele educative. Noi ştiam multe, dar vorbe puţine. Elevii credeau că „moşul” care e mereu cu ei nu-i reclama diriginţilor şi directorului, pentru care, deşi nu-l iubeau prea mult, îl respectau şi îl ascultau.
Datorită pregătirii militare, a participării la război, a experienţei dobândite, am fost solicitat să predau la ultimele clase cunoştinţe de ALA (Apărare locală antiaeriană). Disciplina pe care o pretindeam, disciplina şi cunoştinţele predate, i-au făcut pe elevi şi profesorul de limba română să găsească o asemănare între mine şi un erou din literatură: Moş Teaca, eroul lui Constantin Bacalbaşa.
Desigur, acest supranume circula cu discreţie. Eu am aflat aceasta destul de târziu şi mi s-a spus fără răutate, şi nu pentru reproş. Pe această temă ne-am amuzat copios la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Absolvenţii au acum vârsta moşului şi au fost invitaţi sa preia prerogativele...
Organul raional de partid, cât şi cel orăşenesc mă solicitau deseori să ajut la redactarea unor materiale. Acolo erau mulţi, dar ştiinţă de carte era mai puţină. Toţi ştiau să dea dispoziţii, să pretindă, să critice, dar la redactarea unor materiale ca: dări de seamă trimestriale sau pentru conferinţele anuale, rapoarte, informări, cuvântări ocazionale (sărbători naţionale, aniversări), acolo erau mai puţin pricepuţi, agramaţi, etc., dar şi mai comozi.
Greutatea consta nu numai în asigurarea unei clarităţi a exprimării, dar şi asigurarea conţinutului adecvat şi a purităţii ideologice. Exprimarea liberă, mai colorată şi în limbaj mai elevat nu era recomandat, drept care şi redactorii şi-au adaptat stilul, şi-au însuşit „limbajul de lemn”.
Pensionar...
Ca pensionar, am lucrat în funcţia de contabil al liceului. Continuare unor lucrări de îmbunătăţiri şi amenajări începute ca director au constituit în continuare preocuparea mea, cu atât mai mult cu cât noul director era puţin familiarizat cu problemele specifice şcolii.
Noua ocupaţie nu era din cele mai plăcute.
Salarizarea cadrelor didactice, a personalului administrativ şi de serviciu era sarcina prin care aveam contact mai strâns cu foştii colegi de muncă.
Gestionarea burselor de hrană, de merit sau de îmbrăcăminte (câte erau), ocaziona relaţii cu părinţii sau elevii bursieri.
Aprovizionarea internatului şi execuţia mijloacelor extrabugetare cereau consum mai mare de energie. Distribuitorii, mânuitorii, preparatorii hranei erau tentaţi să dijmuiască, să creeze plusuri pe care să şi le însuşească. Cele mai tentante alimente erau uleiul, zahărul, untul şi carnea. Principalii amatori de ciupeli erau administratorul, magazionerul şi bucătăresele. Principalii păgubaşi erau elevii.
În internat erau multe improvizaţii. La început, primii interni au dormit pe paturi comune, pe paturi aduse de părinţii lor. În perioada când de pe dealuri curgeau şuvoi spre şcoala cu internat, un părinte (Radu) se prezintă cu trei copii, o fată şi doi băieţi. „I-am adus aici să înveţe, să nu crească acasă <>” „Nu avem paturi. Unde-i culcăm?” Peste câteva ore vine din nou şi spune că a rezolvat problema. Găsise o masă mai lungă, reformată, la care lipsea tăblia, dar păstra sertarul. „Vor dormi pe paie, că aşa au dormit şi acasă.” „Bine, dar sunt trei.” „Împreună au dormit şi până acuma.” I-am explicat că fata trebuie să doarmă în camera fetelor şi trebuie să-i despart.
Între timp – cu anii – am confecţionat paturi supraetajate, apoi am fost dotaţi cu paturi de lemn individuale şi câteva dulapuri.
Din hesian şi pânză albă (metraj) primite de la Secţia regională de învăţământ am confecţionat în cursul vacanţelor saltele (saci umpluţi cu paie) şi cearceafuri, feţe de pernă, etc. Pe măsura trecerii timpului, ne îmbunătăţeam condiţiile de cazare.
În sălile de învăţământ am construit sobe de teracotă în locul celor de tuci. În unele săli cu duşumele prea uzate, duşumelele au fost înlocuite. Instalaţia electrică, ce era suferindă şi din cauza uzinei care nu furniza curent corespunzător, a fost îmbunătăţită.
***
Lumea se obişnuise că pentru rezolvarea tuturor sarcinilor materiale să se facă apel la mine. Aceste practici au devenit epuizante pentru mine. Având perspectiva eliberării de către grăniceri a fostului local al gimnaziului, am insistat pe lângă organele locale pentru retrocedarea pentru nevoile învăţământului a acelui local. În acest scop, aveam opoziţia secţiei sănătăţii, care voia să deschidă o policlinică. Argumentele învăţământului erau mai convingătoare. Preşedintele raionului a recurs la măsuri de intimidare. A trimis căruţele raionului să-mi care bagajele la o clădire pe arena sportivă pentru a elibera bucătăria şi camera de locuit în scopul sporirii spaţiului de cazare a elevilor. Măsura a fost contramandată de organul colectiv, iar clădirea eliberată de grăniceri a fost retrocedată învăţământului. Au urmat reparaţii capitale, amenajări, dotări şi elevii interni au fost aduşi de acum într-un singur local – cu dormitoare şi cantină – în condiţii mai omeneşti.
Epuizantele hărţuieli în vederea realizării problemelor administrative m-au făcut să urăsc munca administrativă. Pe lângă oboseala determinată de munca administrativă, faptul că nu mai lucram cu elevii în clasă era riscant pentru mine. După o anumită legislaţie, cel ce nu lucrează la clasă mai mult de trei ani, pierde calificarea de cadru didactic. Pentru revenirea în învăţământ era necesar un nou examen profesional.
Deşi salariul contabilului era mai consistent ca al pedagogului (cu ceva), am preferat funcţia de pedagog al liceului, pentru care am solicitat aprobarea noului director, cerere care a fost aprobată (1957).
Noua ocupaţie nu era din cele mai plăcute.
Salarizarea cadrelor didactice, a personalului administrativ şi de serviciu era sarcina prin care aveam contact mai strâns cu foştii colegi de muncă.
Gestionarea burselor de hrană, de merit sau de îmbrăcăminte (câte erau), ocaziona relaţii cu părinţii sau elevii bursieri.
Aprovizionarea internatului şi execuţia mijloacelor extrabugetare cereau consum mai mare de energie. Distribuitorii, mânuitorii, preparatorii hranei erau tentaţi să dijmuiască, să creeze plusuri pe care să şi le însuşească. Cele mai tentante alimente erau uleiul, zahărul, untul şi carnea. Principalii amatori de ciupeli erau administratorul, magazionerul şi bucătăresele. Principalii păgubaşi erau elevii.
În internat erau multe improvizaţii. La început, primii interni au dormit pe paturi comune, pe paturi aduse de părinţii lor. În perioada când de pe dealuri curgeau şuvoi spre şcoala cu internat, un părinte (Radu) se prezintă cu trei copii, o fată şi doi băieţi. „I-am adus aici să înveţe, să nu crească acasă <
Între timp – cu anii – am confecţionat paturi supraetajate, apoi am fost dotaţi cu paturi de lemn individuale şi câteva dulapuri.
Din hesian şi pânză albă (metraj) primite de la Secţia regională de învăţământ am confecţionat în cursul vacanţelor saltele (saci umpluţi cu paie) şi cearceafuri, feţe de pernă, etc. Pe măsura trecerii timpului, ne îmbunătăţeam condiţiile de cazare.
În sălile de învăţământ am construit sobe de teracotă în locul celor de tuci. În unele săli cu duşumele prea uzate, duşumelele au fost înlocuite. Instalaţia electrică, ce era suferindă şi din cauza uzinei care nu furniza curent corespunzător, a fost îmbunătăţită.
***
Lumea se obişnuise că pentru rezolvarea tuturor sarcinilor materiale să se facă apel la mine. Aceste practici au devenit epuizante pentru mine. Având perspectiva eliberării de către grăniceri a fostului local al gimnaziului, am insistat pe lângă organele locale pentru retrocedarea pentru nevoile învăţământului a acelui local. În acest scop, aveam opoziţia secţiei sănătăţii, care voia să deschidă o policlinică. Argumentele învăţământului erau mai convingătoare. Preşedintele raionului a recurs la măsuri de intimidare. A trimis căruţele raionului să-mi care bagajele la o clădire pe arena sportivă pentru a elibera bucătăria şi camera de locuit în scopul sporirii spaţiului de cazare a elevilor. Măsura a fost contramandată de organul colectiv, iar clădirea eliberată de grăniceri a fost retrocedată învăţământului. Au urmat reparaţii capitale, amenajări, dotări şi elevii interni au fost aduşi de acum într-un singur local – cu dormitoare şi cantină – în condiţii mai omeneşti.
Epuizantele hărţuieli în vederea realizării problemelor administrative m-au făcut să urăsc munca administrativă. Pe lângă oboseala determinată de munca administrativă, faptul că nu mai lucram cu elevii în clasă era riscant pentru mine. După o anumită legislaţie, cel ce nu lucrează la clasă mai mult de trei ani, pierde calificarea de cadru didactic. Pentru revenirea în învăţământ era necesar un nou examen profesional.
Deşi salariul contabilului era mai consistent ca al pedagogului (cu ceva), am preferat funcţia de pedagog al liceului, pentru care am solicitat aprobarea noului director, cerere care a fost aprobată (1957).
Anul 1952
În toamna anului 1952, şcoala se dezvolta. Se înfiinţează liceul. Problemele de cazare şi hrană se menţin la alt nivel. Elevii din liceu provin din toate comunele raionului. Dacă problemele materiale reuşim de-acum să le rezolvăm, apar altele, de altă natură. În întreg colectivul de peste 30 cadre didactice nu era decât o profesoară cu studii superioare, a cărei specialitate era psihologie-pedagogie, dar care preda matematica. Cu cadrele folosite la ciclul gimnazial, am încercat rezolvarea predării şi la clasa a VIII-a (cu măriri de sarcini şi efort de restructurare a cunoştinţelor).
Noua activitate de pionierat (înfiinţarea liceului, noile probleme ivite, vechile necazuri încă incomplet rezolvate şi inerţia sau chiar lipsa de bunăvoinţă a unor cadre din organul raional mi-au cerut o muncă epuizantă. Crezând, în octombrie, că şcoala poate începe în condiţii satisfăcătoare (aveam acum şi ceva cadre, şi câteva manuale), am primit aprobarea sa-mi iau concediul de odihnă pe care l-am efectuat la preventoriul din Timişul de Sus.
În vilele în care eram cazaţi se spune că au fost ţinuţi şi „prizonerii de război” - aviatori americani – din cel de-al doilea război mondial. Asemenea viaţă de prizonier parcă aş fi suportat şi eu. Camere spaţioase, aerisite, luminoase, cu perspective spre munte, cu ferestre spre cetina de brad, având confort modern. Mâncarea bună, suficientă – prea suficientă pentru pretenţiile mele. Dispensarul, clubul, biblioteca, plimbările la Predeal şi scurtele plimbări pe poteci de munte, toate completau în mod fericit confortul şi buna dispoziţie. Un neajuns totuşi a fost: aveam mereu senzaţia că mi-e frig (în cameră).
La plecare mi se face un nou control medical. Sunt întrebat ce leziuni am avut şi-i spun doctorului de infiltratul subclavicular drept, fericit că – credeam eu – nu se mai vede nimic. „Dar la stânga, aţi avut ceva?” „Nu, de ce?” „Acum, aveţi şi acolo.” Am simţit că mă ia căldura şi încep să transpir. „Şi, cam ce se vede?” „O mică cavernă. Nu vă speriaţi! Mergeţi la Cluj şi acolo o să rezolvaţi totul!”
Întors acasă am cerut medicului specialist să-mi facă trimiterea la Cluj. Acesta voia să merg la Bixad… Medicii cunoscuţi au venit la radioscopie pentru a vedea „spectacolul cu caverna”. Înainte de plecare la preventoriu nici unul nu văzuse nimic.
Şeful secţiei sănătăţii s-a hotărât cam greu şi i-au trebuit câteva zile până să se hotărască, timp în care am stat tot timpul programului la dispensar, deranjând.
Ajuns la Cluj, la clinica ftiziologică mi s-a spus că n-au paturi libere. A trebuit să constat că o „pilă” sau o „relaţie” nu strică. Era de serviciu Dr. G. Petrescu. Ne cunoşteam din satul natal. Acesta a dispus introducerea unui pat pe terasă într-un salon de unde – în perspectivă – se pregătea o ieşire. „Peste o zi, două, vei ocupa patul lui”. Aşa am fost internat la sfârşitul lui octombrie.
Controale, fişe, anamneză, diagnostic, recomandări, etc.
În a doua săptămână, încercarea reuşită de instituire a pneumotoraxului. În a doua lună, operaţia Jakobeus (!) pentru desprinderea pleurei de coaste. Antibiotice mai puţine, dar ca să zicem că am primit şi medicamente, ni se dădeau polivitamine şi codeina. Fiind o bună parte din timp „pozitiv”, mi s-au repartizat şi pastile PAS. În timpul internării eram vizitat de familie, care aducea suplimente alimentare (deşi nu eram flămânzi).
Nu uit atitudinea profesorului Dr. Danielo, şeful catedrei de ftiziologie, care, în timp ce făcea vizită prin saloane însoţit de studenţi, prezenta cazul meu ca un caz foarte grav şi periculos din punct de vedere social. Motiva apariţia bolii TBC la generaţii de copii datorită faptului că în şcoală lucrează cadre didactice bolnave, care infectează şcoala. O fi avut el dreptate, dar în şcoală aveam mulţi copii proveniţi din mediu TBC cărora le dădeam burse. I-am găsit acolo… deci, în afară de directorul liceului, trebuie să mai fi fost şi alte surse de infecţie TBC. În acelaşi salon cu mine se găsea şi un salariat al clinicii. Într-o discuţie contradictorie, afirma că noi, bolnavii, nu suntem recuperabili. Nu mă gândeam la mine, dar simţeam că nu are întru totul dreptate. Am strigat nervos: „Dacă lucrurile stau aşa, ce rost are clinica de ftiziologie şi catedra lui Danielo? Numai ca să spună studenţilor de unde se îmbolnăvesc elevii? Dacă ar fi aşa, în locul catedrei lui ar fi mai util un centru de instrucţia tragerii. În loc de profesor, ar fi mai util un plutonier major, bun trăgător. Restul personalului să fie înlocuit cu câţiva trăgători. Unde vor găsi oameni tuşind şi, mai ales, cu BK pozitivi, să-i pună la zid şi să lichideze focarele… Fără multă teorie.” Cu certitudine, pacientul respectiv a spus acest lucru medicului primar şi acesta, profesorului. De atunci a avut altă atitudine când trecea pe la patul meu. Studenţilor le-o fi spus acelaşi lucru – era sarcina lui s-o facă – dar nu în faţa mea.
După patru luni de spitalizare, m-am întors acasă. Mi s-a acordat concediu medical. Pentru aşa suferinţe se acordau concedii lungi (boala se vindecă încet).
Am făcut şase luni de concediu medical. Am crezut că e mai nimerit să mă pensionez de boală, până când mă voi mai consolida. Ca urmare, am solicitat pensionarea. Comisia de expertiză a aprobat pensionarea cu obligaţia revizuirii după şase luni.
De la această dată a încetat funcţia mea de director al liceului (funcţie pe care practic nu o prea îndeplineam de un an).
Noua activitate de pionierat (înfiinţarea liceului, noile probleme ivite, vechile necazuri încă incomplet rezolvate şi inerţia sau chiar lipsa de bunăvoinţă a unor cadre din organul raional mi-au cerut o muncă epuizantă. Crezând, în octombrie, că şcoala poate începe în condiţii satisfăcătoare (aveam acum şi ceva cadre, şi câteva manuale), am primit aprobarea sa-mi iau concediul de odihnă pe care l-am efectuat la preventoriul din Timişul de Sus.
În vilele în care eram cazaţi se spune că au fost ţinuţi şi „prizonerii de război” - aviatori americani – din cel de-al doilea război mondial. Asemenea viaţă de prizonier parcă aş fi suportat şi eu. Camere spaţioase, aerisite, luminoase, cu perspective spre munte, cu ferestre spre cetina de brad, având confort modern. Mâncarea bună, suficientă – prea suficientă pentru pretenţiile mele. Dispensarul, clubul, biblioteca, plimbările la Predeal şi scurtele plimbări pe poteci de munte, toate completau în mod fericit confortul şi buna dispoziţie. Un neajuns totuşi a fost: aveam mereu senzaţia că mi-e frig (în cameră).
La plecare mi se face un nou control medical. Sunt întrebat ce leziuni am avut şi-i spun doctorului de infiltratul subclavicular drept, fericit că – credeam eu – nu se mai vede nimic. „Dar la stânga, aţi avut ceva?” „Nu, de ce?” „Acum, aveţi şi acolo.” Am simţit că mă ia căldura şi încep să transpir. „Şi, cam ce se vede?” „O mică cavernă. Nu vă speriaţi! Mergeţi la Cluj şi acolo o să rezolvaţi totul!”
Întors acasă am cerut medicului specialist să-mi facă trimiterea la Cluj. Acesta voia să merg la Bixad… Medicii cunoscuţi au venit la radioscopie pentru a vedea „spectacolul cu caverna”. Înainte de plecare la preventoriu nici unul nu văzuse nimic.
Şeful secţiei sănătăţii s-a hotărât cam greu şi i-au trebuit câteva zile până să se hotărască, timp în care am stat tot timpul programului la dispensar, deranjând.
Ajuns la Cluj, la clinica ftiziologică mi s-a spus că n-au paturi libere. A trebuit să constat că o „pilă” sau o „relaţie” nu strică. Era de serviciu Dr. G. Petrescu. Ne cunoşteam din satul natal. Acesta a dispus introducerea unui pat pe terasă într-un salon de unde – în perspectivă – se pregătea o ieşire. „Peste o zi, două, vei ocupa patul lui”. Aşa am fost internat la sfârşitul lui octombrie.
Controale, fişe, anamneză, diagnostic, recomandări, etc.
În a doua săptămână, încercarea reuşită de instituire a pneumotoraxului. În a doua lună, operaţia Jakobeus (!) pentru desprinderea pleurei de coaste. Antibiotice mai puţine, dar ca să zicem că am primit şi medicamente, ni se dădeau polivitamine şi codeina. Fiind o bună parte din timp „pozitiv”, mi s-au repartizat şi pastile PAS. În timpul internării eram vizitat de familie, care aducea suplimente alimentare (deşi nu eram flămânzi).
Nu uit atitudinea profesorului Dr. Danielo, şeful catedrei de ftiziologie, care, în timp ce făcea vizită prin saloane însoţit de studenţi, prezenta cazul meu ca un caz foarte grav şi periculos din punct de vedere social. Motiva apariţia bolii TBC la generaţii de copii datorită faptului că în şcoală lucrează cadre didactice bolnave, care infectează şcoala. O fi avut el dreptate, dar în şcoală aveam mulţi copii proveniţi din mediu TBC cărora le dădeam burse. I-am găsit acolo… deci, în afară de directorul liceului, trebuie să mai fi fost şi alte surse de infecţie TBC. În acelaşi salon cu mine se găsea şi un salariat al clinicii. Într-o discuţie contradictorie, afirma că noi, bolnavii, nu suntem recuperabili. Nu mă gândeam la mine, dar simţeam că nu are întru totul dreptate. Am strigat nervos: „Dacă lucrurile stau aşa, ce rost are clinica de ftiziologie şi catedra lui Danielo? Numai ca să spună studenţilor de unde se îmbolnăvesc elevii? Dacă ar fi aşa, în locul catedrei lui ar fi mai util un centru de instrucţia tragerii. În loc de profesor, ar fi mai util un plutonier major, bun trăgător. Restul personalului să fie înlocuit cu câţiva trăgători. Unde vor găsi oameni tuşind şi, mai ales, cu BK pozitivi, să-i pună la zid şi să lichideze focarele… Fără multă teorie.” Cu certitudine, pacientul respectiv a spus acest lucru medicului primar şi acesta, profesorului. De atunci a avut altă atitudine când trecea pe la patul meu. Studenţilor le-o fi spus acelaşi lucru – era sarcina lui s-o facă – dar nu în faţa mea.
După patru luni de spitalizare, m-am întors acasă. Mi s-a acordat concediu medical. Pentru aşa suferinţe se acordau concedii lungi (boala se vindecă încet).
Am făcut şase luni de concediu medical. Am crezut că e mai nimerit să mă pensionez de boală, până când mă voi mai consolida. Ca urmare, am solicitat pensionarea. Comisia de expertiză a aprobat pensionarea cu obligaţia revizuirii după şase luni.
De la această dată a încetat funcţia mea de director al liceului (funcţie pe care practic nu o prea îndeplineam de un an).
Anul 1951
La începutul verii anului 1951, iarăşi sunt chemat şi dat la dispoziţia altei instituţii. Sunt concentrat în scopul de a conduce un centru militar de vize a livretelor militare. În oraş au fost înfiinţate 3 asemenea centre, puse sub conducerea Comisariatului militar raional. Într-o dimineaţă, pe când îmi făceam toaleta, am observat urme de sânge în spută. Plecând la serviciu, am mai controlat sputa. Erau urme de sânge proaspăt, ceea ce mă pune pe gânduri. Lucram vis-à-vis de spitalul regional. Întreb pe directorul spitalului, pe care l-am văzut întâmplător, dacă poate să-mi facă o radioscopie. „Chiar acum, dacă doriţi”, mi-a răspuns. După control, spune: „Pregătiţi-vă să daţi în primire! Aţi scăpat de armată!” Făcându-mi-se propunerea de a mă activa, având în vedere marile avantaje în comparaţie cu învăţământul, nu m-am declarat de acord. Eram sătul de militărie, chiar dacă trăiam mai modest. La observaţia medicului cu privire la „scăpare” m-am bucurat, dar nu-mi era indiferent motivul. Dânsul a sesizat „un infiltrat subclavicular drept”, deci TBC pulmonar. Nu l-am luat în serios. Am consultat un alt medic mai în vârstă. Acelaşi diagnostic. Raportând la comandant, am fost trimis la Bistriţa la spitalul militar. Aici mi s-a spus: „Avem indicaţii să nu speriem pacienţii, dar eu aş vrea să vă sperii puţin. Luaţi în serios situaţia. Veţi face o cură sanatorială de 6-8 săptămâni, apoi vom vedea. Să fim optimişti!”
Am urmat sfaturile. Hemoftizia a mai durat câteva zile, până am ajuns la sanatoriul Toria. Întors din sanatoriu, în concediu de boală fiind, am ajuns toţi la concluzia că nu voi mai putea face muncă de teren, că va trebui să trec într-un loc de muncă mai liniştit. Continuând concediul medical, am fost transferat ca director la Şcoala Nr.1 din Vişeu de Sus. Schimbând locul de muncă, fiind şi degrevat de munca la clasă, m-am mai înviorat.
Curios este faptul că această deteriorare sanitară apărut nu în timpul unui efort prelungit, ci chiar atunci când lucram în condiţii mai bune. Mai puţin efort fizic, mai bine şi la timp alimentat, mai puţină solicitare nervoasă şi totuşi, boala care a lucrat insidios, s-a arătat abia acum. Urmările războiului, ale eforturilor fizice la secţia învăţământ, şi-au spus cuvântul. La Borşa şi Baia Borşa, la Moisei, cu puţine excepţii, se putea merge pe şosea, dar pe jos, pe drumuri desfundate, pline de noroi sau înzăpezite, pe vreme bună, pe ploaie sau ninsoare, pe ger sau caniculă, căci mijloace de transport în comun, pe atunci, nu erau. La Crasna şi Poienile de sub Munte nici măcar drumuri nu erau spre posturile împinse sau şcolile periferice. Trebuiau încălecate dealuri, trebuiau coborâte văi… Mâncare nu se găsea pentru a putea fi cumpărată. Să găseşti câţiva biscuiţi într-o cooperativă era o fericire. Pe lângă uzura fizică, se adaugă şi uzura nervoasă. Foarte multe probleme trebuiau rezolvate urgent, dar rezolvarea se realiza lent. Sau nu se realiza.
Problema copiilor neşcolarizaţi se rezolva anevoios. Şi numai parţial. Pe plaiuri muntoase, prin terenuri acoperite, prin vremuri nefavorabile – ploi, viscol – chiar cu riscul întâlnirii unor animale periculoase, elevii nu-şi asumau orice risc. La acestea se mai adaugă şi lipsa de încălţăminte. (Uneori aceeaşi pereche de opinci era purtată alternativ de doi fraţi, care mergeau la şcoala unul de dimineaţa şi altul după-masa.)
La o şedinţă la comitetul raional unde am prezentat o dare de seamă, subliniind greutăţi pe care nu le puteam rezolva, secretarul adjunct de partid – fost elev al meu, dar care nu a terminat ciclul primar – mi-a spus în plen: „Ce-ai vrut, să-ţi dau maşina mea să-ţi ducă copiii la şcoală?” Pasămite maşina – un ARO – era a lui, iar copiii neşcolarizaţi erau ai mei.
Nici pentru obţinerea unor localuri în vederea deschiderii internatelor şi cantinelor n-am găsit suficientă înţelegere întotdeauna. În perioada proletcultistă, în general, n-am primit ajutorul organului cu suficientă bunăvoinţă.
***
Trecut la Şcoala Nr. 1, credeam că, nemaiavând probleme de teren şi având asigurarea formată a ajutorului ce l-aş putea primi de la organul raional, după epuizarea concediului medical, în decembrie 1951 am început munca la această unitate şcolară.
Realizarea unei mari proporţii de şcolarizaţi era în funcţie de capacitatea de cazare şi hrană. Subsolul şcolii, care era destul de spaţios, servea drept depozit de lemne, mobilier reformat, etc. Cu sprijinul părinţilor, am amenajat o cantină, cu magazii, bucătărie şi sală de mese la care puteau servi masa circa 100 elevi într-un schimb. Pentru aceasta a fost nevoie de cherestea, ciment, tâmplari, dulgheri, etc. Muncile calificate trebuiau plătite. A trebuit refăcută instalaţia electrică. Pentru acoperirea cheltuielilor de procurare a materialelor, cât şi plata manoperei, pe lângă prevederile bugetare foarte modeste, am recurs la contribuţia părinţilor, la care am găsit multă bunăvoinţă.
Faptul că hrana se servea în mod gratuit – costul fiind acoperit din bursele de întreţinere – în afara copiilor care au început să curgă şuvoi de pe dealuri pentru a fi găzduiţi, hrăniţi şi şcolarizaţi pe gratis, au cerut găzduire şi copiii din apropierea şcolii, săraci, orfani şi din familii dezorganizate. Spaţiul disponibil a fost ocupat până la refuz. Dormeau doi (şi chiar trei) copii mai mici într-un pat improvizat. Copiii veniţi în asemenea condiţii nu aveau nici măcar lenjerie de corp, pentru schimb… Ca un paliativ, am folosit clădiri libere în localitate sau care se puteau elibera: fostul atelier de tâmplărie a comraiprodului, fosta „sală-restaurant” a unei cârciumi, locuinţa Mihalca., fosta sală de şedinţe a Sfatului raional, casa lui Cucu, etc. Concomitent, dar mai ales alternativ, ne-am servit de aceste posibilităţi până când ni s-a permis să ocupăm o fostă sinagogă, în care am construit paturi supraetajate.
Înfiinţarea Şcolii Nr. 4 din Valea Răului, a şcolii de la Valea Rea, a postului împins la Gurguieta, cât şi dezvoltarea şcolii de la Valea Scradei, au uşurat problema cazării numărului mare de copii de la periferii… Dar…
Am urmat sfaturile. Hemoftizia a mai durat câteva zile, până am ajuns la sanatoriul Toria. Întors din sanatoriu, în concediu de boală fiind, am ajuns toţi la concluzia că nu voi mai putea face muncă de teren, că va trebui să trec într-un loc de muncă mai liniştit. Continuând concediul medical, am fost transferat ca director la Şcoala Nr.1 din Vişeu de Sus. Schimbând locul de muncă, fiind şi degrevat de munca la clasă, m-am mai înviorat.
Curios este faptul că această deteriorare sanitară apărut nu în timpul unui efort prelungit, ci chiar atunci când lucram în condiţii mai bune. Mai puţin efort fizic, mai bine şi la timp alimentat, mai puţină solicitare nervoasă şi totuşi, boala care a lucrat insidios, s-a arătat abia acum. Urmările războiului, ale eforturilor fizice la secţia învăţământ, şi-au spus cuvântul. La Borşa şi Baia Borşa, la Moisei, cu puţine excepţii, se putea merge pe şosea, dar pe jos, pe drumuri desfundate, pline de noroi sau înzăpezite, pe vreme bună, pe ploaie sau ninsoare, pe ger sau caniculă, căci mijloace de transport în comun, pe atunci, nu erau. La Crasna şi Poienile de sub Munte nici măcar drumuri nu erau spre posturile împinse sau şcolile periferice. Trebuiau încălecate dealuri, trebuiau coborâte văi… Mâncare nu se găsea pentru a putea fi cumpărată. Să găseşti câţiva biscuiţi într-o cooperativă era o fericire. Pe lângă uzura fizică, se adaugă şi uzura nervoasă. Foarte multe probleme trebuiau rezolvate urgent, dar rezolvarea se realiza lent. Sau nu se realiza.
Problema copiilor neşcolarizaţi se rezolva anevoios. Şi numai parţial. Pe plaiuri muntoase, prin terenuri acoperite, prin vremuri nefavorabile – ploi, viscol – chiar cu riscul întâlnirii unor animale periculoase, elevii nu-şi asumau orice risc. La acestea se mai adaugă şi lipsa de încălţăminte. (Uneori aceeaşi pereche de opinci era purtată alternativ de doi fraţi, care mergeau la şcoala unul de dimineaţa şi altul după-masa.)
La o şedinţă la comitetul raional unde am prezentat o dare de seamă, subliniind greutăţi pe care nu le puteam rezolva, secretarul adjunct de partid – fost elev al meu, dar care nu a terminat ciclul primar – mi-a spus în plen: „Ce-ai vrut, să-ţi dau maşina mea să-ţi ducă copiii la şcoală?” Pasămite maşina – un ARO – era a lui, iar copiii neşcolarizaţi erau ai mei.
Nici pentru obţinerea unor localuri în vederea deschiderii internatelor şi cantinelor n-am găsit suficientă înţelegere întotdeauna. În perioada proletcultistă, în general, n-am primit ajutorul organului cu suficientă bunăvoinţă.
***
Trecut la Şcoala Nr. 1, credeam că, nemaiavând probleme de teren şi având asigurarea formată a ajutorului ce l-aş putea primi de la organul raional, după epuizarea concediului medical, în decembrie 1951 am început munca la această unitate şcolară.
Realizarea unei mari proporţii de şcolarizaţi era în funcţie de capacitatea de cazare şi hrană. Subsolul şcolii, care era destul de spaţios, servea drept depozit de lemne, mobilier reformat, etc. Cu sprijinul părinţilor, am amenajat o cantină, cu magazii, bucătărie şi sală de mese la care puteau servi masa circa 100 elevi într-un schimb. Pentru aceasta a fost nevoie de cherestea, ciment, tâmplari, dulgheri, etc. Muncile calificate trebuiau plătite. A trebuit refăcută instalaţia electrică. Pentru acoperirea cheltuielilor de procurare a materialelor, cât şi plata manoperei, pe lângă prevederile bugetare foarte modeste, am recurs la contribuţia părinţilor, la care am găsit multă bunăvoinţă.
Faptul că hrana se servea în mod gratuit – costul fiind acoperit din bursele de întreţinere – în afara copiilor care au început să curgă şuvoi de pe dealuri pentru a fi găzduiţi, hrăniţi şi şcolarizaţi pe gratis, au cerut găzduire şi copiii din apropierea şcolii, săraci, orfani şi din familii dezorganizate. Spaţiul disponibil a fost ocupat până la refuz. Dormeau doi (şi chiar trei) copii mai mici într-un pat improvizat. Copiii veniţi în asemenea condiţii nu aveau nici măcar lenjerie de corp, pentru schimb… Ca un paliativ, am folosit clădiri libere în localitate sau care se puteau elibera: fostul atelier de tâmplărie a comraiprodului, fosta „sală-restaurant” a unei cârciumi, locuinţa Mihalca., fosta sală de şedinţe a Sfatului raional, casa lui Cucu, etc. Concomitent, dar mai ales alternativ, ne-am servit de aceste posibilităţi până când ni s-a permis să ocupăm o fostă sinagogă, în care am construit paturi supraetajate.
Înfiinţarea Şcolii Nr. 4 din Valea Răului, a şcolii de la Valea Rea, a postului împins la Gurguieta, cât şi dezvoltarea şcolii de la Valea Scradei, au uşurat problema cazării numărului mare de copii de la periferii… Dar…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)