Anul 1951

La începutul verii anului 1951, iarăşi sunt chemat şi dat la dispoziţia altei instituţii. Sunt concentrat în scopul de a conduce un centru militar de vize a livretelor militare. În oraş au fost înfiinţate 3 asemenea centre, puse sub conducerea Comisariatului militar raional. Într-o dimineaţă, pe când îmi făceam toaleta, am observat urme de sânge în spută. Plecând la serviciu, am mai controlat sputa. Erau urme de sânge proaspăt, ceea ce mă pune pe gânduri. Lucram vis-à-vis de spitalul regional. Întreb pe directorul spitalului, pe care l-am văzut întâmplător, dacă poate să-mi facă o radioscopie. „Chiar acum, dacă doriţi”, mi-a răspuns. După control, spune: „Pregătiţi-vă să daţi în primire! Aţi scăpat de armată!” Făcându-mi-se propunerea de a mă activa, având în vedere marile avantaje în comparaţie cu învăţământul, nu m-am declarat de acord. Eram sătul de militărie, chiar dacă trăiam mai modest. La observaţia medicului cu privire la „scăpare” m-am bucurat, dar nu-mi era indiferent motivul. Dânsul a sesizat „un infiltrat subclavicular drept”, deci TBC pulmonar. Nu l-am luat în serios. Am consultat un alt medic mai în vârstă. Acelaşi diagnostic. Raportând la comandant, am fost trimis la Bistriţa la spitalul militar. Aici mi s-a spus: „Avem indicaţii să nu speriem pacienţii, dar eu aş vrea să vă sperii puţin. Luaţi în serios situaţia. Veţi face o cură sanatorială de 6-8 săptămâni, apoi vom vedea. Să fim optimişti!”

Am urmat sfaturile. Hemoftizia a mai durat câteva zile, până am ajuns la sanatoriul Toria. Întors din sanatoriu, în concediu de boală fiind, am ajuns toţi la concluzia că nu voi mai putea face muncă de teren, că va trebui să trec într-un loc de muncă mai liniştit. Continuând concediul medical, am fost transferat ca director la Şcoala Nr.1 din Vişeu de Sus. Schimbând locul de muncă, fiind şi degrevat de munca la clasă, m-am mai înviorat.

Curios este faptul că această deteriorare sanitară apărut nu în timpul unui efort prelungit, ci chiar atunci când lucram în condiţii mai bune. Mai puţin efort fizic, mai bine şi la timp alimentat, mai puţină solicitare nervoasă şi totuşi, boala care a lucrat insidios, s-a arătat abia acum. Urmările războiului, ale eforturilor fizice la secţia învăţământ, şi-au spus cuvântul. La Borşa şi Baia Borşa, la Moisei, cu puţine excepţii, se putea merge pe şosea, dar pe jos, pe drumuri desfundate, pline de noroi sau înzăpezite, pe vreme bună, pe ploaie sau ninsoare, pe ger sau caniculă, căci mijloace de transport în comun, pe atunci, nu erau. La Crasna şi Poienile de sub Munte nici măcar drumuri nu erau spre posturile împinse sau şcolile periferice. Trebuiau încălecate dealuri, trebuiau coborâte văi… Mâncare nu se găsea pentru a putea fi cumpărată. Să găseşti câţiva biscuiţi într-o cooperativă era o fericire. Pe lângă uzura fizică, se adaugă şi uzura nervoasă. Foarte multe probleme trebuiau rezolvate urgent, dar rezolvarea se realiza lent. Sau nu se realiza.

Problema copiilor neşcolarizaţi se rezolva anevoios. Şi numai parţial. Pe plaiuri muntoase, prin terenuri acoperite, prin vremuri nefavorabile – ploi, viscol – chiar cu riscul întâlnirii unor animale periculoase, elevii nu-şi asumau orice risc. La acestea se mai adaugă şi lipsa de încălţăminte. (Uneori aceeaşi pereche de opinci era purtată alternativ de doi fraţi, care mergeau la şcoala unul de dimineaţa şi altul după-masa.)

La o şedinţă la comitetul raional unde am prezentat o dare de seamă, subliniind greutăţi pe care nu le puteam rezolva, secretarul adjunct de partid – fost elev al meu, dar care nu a terminat ciclul primar – mi-a spus în plen: „Ce-ai vrut, să-ţi dau maşina mea să-ţi ducă copiii la şcoală?” Pasămite maşina – un ARO – era a lui, iar copiii neşcolarizaţi erau ai mei.
Nici pentru obţinerea unor localuri în vederea deschiderii internatelor şi cantinelor n-am găsit suficientă înţelegere întotdeauna. În perioada proletcultistă, în general, n-am primit ajutorul organului cu suficientă bunăvoinţă.


***


Trecut la Şcoala Nr. 1, credeam că, nemaiavând probleme de teren şi având asigurarea formată a ajutorului ce l-aş putea primi de la organul raional, după epuizarea concediului medical, în decembrie 1951 am început munca la această unitate şcolară.

Realizarea unei mari proporţii de şcolarizaţi era în funcţie de capacitatea de cazare şi hrană. Subsolul şcolii, care era destul de spaţios, servea drept depozit de lemne, mobilier reformat, etc. Cu sprijinul părinţilor, am amenajat o cantină, cu magazii, bucătărie şi sală de mese la care puteau servi masa circa 100 elevi într-un schimb. Pentru aceasta a fost nevoie de cherestea, ciment, tâmplari, dulgheri, etc. Muncile calificate trebuiau plătite. A trebuit refăcută instalaţia electrică. Pentru acoperirea cheltuielilor de procurare a materialelor, cât şi plata manoperei, pe lângă prevederile bugetare foarte modeste, am recurs la contribuţia părinţilor, la care am găsit multă bunăvoinţă.

Faptul că hrana se servea în mod gratuit – costul fiind acoperit din bursele de întreţinere – în afara copiilor care au început să curgă şuvoi de pe dealuri pentru a fi găzduiţi, hrăniţi şi şcolarizaţi pe gratis, au cerut găzduire şi copiii din apropierea şcolii, săraci, orfani şi din familii dezorganizate. Spaţiul disponibil a fost ocupat până la refuz. Dormeau doi (şi chiar trei) copii mai mici într-un pat improvizat. Copiii veniţi în asemenea condiţii nu aveau nici măcar lenjerie de corp, pentru schimb… Ca un paliativ, am folosit clădiri libere în localitate sau care se puteau elibera: fostul atelier de tâmplărie a comraiprodului, fosta „sală-restaurant” a unei cârciumi, locuinţa Mihalca., fosta sală de şedinţe a Sfatului raional, casa lui Cucu, etc. Concomitent, dar mai ales alternativ, ne-am servit de aceste posibilităţi până când ni s-a permis să ocupăm o fostă sinagogă, în care am construit paturi supraetajate.

Înfiinţarea Şcolii Nr. 4 din Valea Răului, a şcolii de la Valea Rea, a postului împins la Gurguieta, cât şi dezvoltarea şcolii de la Valea Scradei, au uşurat problema cazării numărului mare de copii de la periferii… Dar…