Şcoala Normală

1925 – 1932

Cu o sumă neînsemnată de bani, cu ceva hrană rece pentru 1 – 2 zile, cu o pălărie de pănură (mai veche, a tatii, care mi se părea mai arătoasă decât pălăria mea de paie), am fost dat în primire evreului Laizăr taxator pe Motoriza, care m-a condus până la poarta Şcolii Normale. Intram în concursul de admitere în şcoală. Prima probă – eliminatorie – era de aptitudini muzicale. Examenul era public. Majoritatea candidaţilor erau însoţiţi de părinţi, rude sau foştii dascăli din şcoala primară. La proba de aptitudini muzicale, candidaţilor li se cerea să ia tonul după sunetele date de pian, apoi erau puşi să cânte un cântec la alegere. Toţi îşi alegeau „Trăiască Regele” din care, după ce cântau câteva măsuri, erau opriţi. Când mi-a venit şi mie rândul, m-am oferit cu acelaşi repertoriu, dar profesorul mi-a cerut un alt cântec, dacă mai ştiu. Cântece ştiam mai multe, fie de la şcoală, fie de la oi, dar în grabă am pronunţat „Sunt cioban crescut la oi”, cântec învăţat în clasă. Credeam că mă opreşte şi pe mine după câteva cuvinte, însă cum eu îi dădusem drumul mai cu nerv, mai cu curaj, profesorul mi-a făcut semn sa continuu. Am continuat (trei strofe), spre deliciul celor din sala de muzică. După ani, colegi din Satu Mare, Someş, Zalău etc., îmi spuneau că părinţii îi întreabă dacă ciobănaşul acela mai este...

La examenul teoretic au apărut alte necazuri. Candidaţii aveau nivel de pregătire diferit. Pentru că eram chemaţi în ordine alfabetică, până să-mi vină rândul, am observat că eu habar n-aveam de operaţii aritmetice cu numere zecimale, iar în ceea ce priveşte gramatica, eram lipsit de orice cunoştinţe de scriere a unor texte cu dificultăţi ortografice. Din greşelile predecesorilor mei, corectate cu toţi cei de faţă, am învăţat ceva. Examinatorul a fost mulţumit că am plasat o virgulă zecimală corect, lucru pe care cel din faţa mea nu-l ştia, iar la gramatică am corectat pe altul care scria „Ţi dragă cartea?”, scriind, mai mult din ghicite, „Ţi-i dragă cartea?”. De aici încolo am fost as. Ştiam istorie, geografie, citeam corect, cu intonaţie, reproduceam textul, recitam poezii etc. Astfel, pe lângă toate stângăciile şi golurile în pregătire, am ajuns normalist, ajutat şi de o mică şansă.

Lipsurile de cunoştinţe elementare din clasele primare le-am resimţit încă 2 – 3 ani la şcoala normală, timp în care am reuşit să închei anii printre premianţi. Începând cu clasa a IV – a şi până la absolvirea şcolii am fost în fruntea colectivului, poziţie păstrată şi la examenul de capacitate, la care am obţinut o singură notă de 9 (la lucru manual: am modelat un bust de hotentot după model, pentru care profesorul Micu spus că ajunge şi atâta când colegii i-au atras atenţia că el cu lutul lui îmi strică frumuseţe de medie). Media 9,88, fiind clasificat primul – „cu laudă”, mi s-a părut şi mie cam departe de următorii – băieţi buni, serioşi, sârguincioşi şi cu bună pregătire didactică şi metodică, care n-au obţinut medii peste 8. Capacitatea, munca, şansa sau „haloul” ce se formează în jurul unor elevi mai răsăriţi? – această meteahnă nu ne-a scutit, probabil, nici pe noi.

N-aş putea să ştiu de ce în primii doi ani de la Sighet am avut nota scăzută la purtare... Poate din cauză că eram echipat mai slab, poate pentru că am întârziat la întoarcerea din vacanţe – pentru întârzieri ale motorizei, pentru pene diverse, pentru poduri rupte sau luate de ape etc. – pentru care nu eram eu vinovat. Odată, la întârzierea de la prima oră după vacanţă, am luat şi bătaie de la director – dar nu eu singur.

* * *


Cu mâncarea şi somnul nu m-am împăcat prea bine. Aveam gustul mâncărurilor gătite cu lapte acru, zară, smântână, unt etc., iar aici se gătea cu bulion. Varza, fasolea, cartofii ş.a. nu-mi plăceau, drept pentru care beam cu plăcere ceaiul, iar în rest trăiam cam cu pâinea goală ce ni se servea în porţii care nu erau foarte mari. Noaptea la internat era organizat un serviciu de gardă (plantoane) din câte doi elevi – unul mai mare şi unul din clasele mici, care se schimbau din oră în oră, ultimul schimb având şi sarcina de a suna deşteptarea la ora 5. Nu era prea plăcut să întrerupi somnul la orice oră pentru a face gardă, apoi să încălzeşti din nou patul şi să mai dormi (ce mai rămânea). Unii s-au gândit că e mai avantajos să plăteşti pe altul să facă serviciul în locul tău. Cu mine a fost uşor. Pentru o porţie de pâine, făceam un schimb de gardă. Despre aceste schimbări ştiam doar noi. Am avut o noapte foarte productivă. Am făcut trei schimburi şi am arvunit trei porţii de pâine. Dar trebuia să se întâmple... Unul dintre elevii mari – nu se ştie care – a dat ceasul cu o oră înainte şi s-a culcat fără să facă serviciul. Ultimul schimb a sunat deşteptarea după ceas, fără să ştie că nu e corect. După scandalul provocat a urmat ancheta făcută de elevul-şef de internat, pentru a găsi şi sancţiona vinovatul. Nu-mi amintesc dacă a fost găsit vinovatul, dar mergând de la schimb la schimb s-a descoperit că eu făcusem în locul altora. „Ce ai primit pentru acest serviciu?” - am fost întrebat. „Dar ce faci cu atâta pâine?” (crezând că noapte de noapte am asemenea câştiguri). Colegii care asistau la „anchetă” au strigat: „Domnu’ şef, ăsta mâncă numai pâine goală”. Aflând motivul, şeful de internat a dat ordin să nu mai fiu pus de serviciu de noapte (am fost tăiat de pe lista celor obligaţi să facă de gardă). Tot ca urmare, a dispus să fiu trecut pe lista unor debili – subalimentaţi şi zilnic, la ora 5 P.M., primeam o felie de pâine şi o ceaşcă de lapte.

Peste ani m-am obişnuit şi cu bulionul. Îmi amintesc că am mai găsit o sursă de suplimente: la gospodăria anexă, într-un cazan mare se fierbeau cartofi pentru porci. Veneam cu sare din sala de mese şi mai ciupeam şi cartofi.


* * *


Participarea la lecţii şi pregătirea zilnică era principala mea ocupaţie. Dar mai erau şi altele, mai ales în afara lecţiilor. Grădina şcolii era lângă internat. Săparea terenului, parcelarea şi însămânţarea, cât şi întreţinerea culturilor nu erau chiar cele mai plăcute îndeletniciri. Recoltarea şi sortarea fructelor, aşezarea lor pentru păstrare în magazii sub beciuri, fabricarea magiunului erau sarcini pentru care eram selectaţi. Înfiinţarea pepinierei, deprinderea altoitului şi îngrijirea pepinierei a fost o ocupaţie – dacă nu foarte atrăgătoare, dar – cu efect prelungit şi în practica noastră şcolară de mai târziu la ţară.

Atelierul şcolii ne sta la dispoziţie şi în alte ore decât cele de lucru manual după orar. Aici, în afară de îndoituri, decupaje, împletituri etc. de hârtie, modelaje din argilă, sculptură, mai practicam şi: compactorie – biblioteca şcolii cuprinzând mii de volume care erau cartonate de elevi - , tâmplărie, fiecare confecţionându-şi un stup sistematic, împletituri de nuiele, fiecare având „geamantanul” lui.

Împletiturile de nuiele ne-au facilitat părăsirea internatului fără învoire. Adunaţi în grup, amatorii de scăldat făceau pe unul mare şef, care spunea portarului că avem dispoziţie de la subdirector să plecăm la adunat de nuiele de pe malul Tisei şi al Izei, unde apa era mai adâncă şi cu ceva ochiuri şi unde puteam demonstra sărituri în apă, înot, scoaterea din fundul apei a unor pietre marcate etc. Într-o după-amiază, „şeful” grupului nostru – elev în clasa a V – a – a sărit în apă şi n-a mai ieşit. A fost scos mort după câteva ore dintr-o zonă în aval unde apa era mai mică. După această întâmplare nefericită am renunţat să mai plecăm „după nuiele” fără supraveghere.

Biblioteca conţinea peste opt mii de volume (număr care pe atunci mi se părea impresionant, în raport cu gromovnicele, calendarele, acatistele şi apocalipsele pe care le vedeam acasă). Conţinea cărţi pentru toate vârstele şi clasele de elevi: de la basme şi povestiri până la cărţi de psihologie, pedagogie, filosofie, enciclopedii şi colecţii de reviste.

Biblioteca era condusă de elevi.

Fiecare clasă avea reprezentantul ei în colectivul bibliotecii. Fiecare ştia de unde până unde sunt cărţi pentru cei mici şi pentru cei mari. Se începea cu basme şi povestiri care dezvoltau gustul pentru lectura celor mici. Se trecea la schiţe, nuvele, apoi romane... Se ştia că „Decameronul”, „Mesalina”, „Educaţie sexuală” ş.a. nu trebuie să ajungă pe mâna celor mici.

Cu sprijinul bibliotecii se organizau şi desfăşurau activităţile aşa – zisei „Societate de lectură”, cu program cu precădere sâmbăta după-amiaza, aproape cu regularitate. Se susţineau referate, recenzii ş.a. de către elevii mari. Se iscau discuţii, uneori contradictorii, se recitau din cele mai frumoase poezii, se cântau cântece populare din diverse zone folclorice din care proveneau elevii noştri, cu excepţie maramureşenii, mai erau bihoreni, moţi, gorjeeni, vâlceni, vrânceni şi basarabeni, se cânta şi la vioară, iar din când în când se juca şi câte o piesă de teatru. Aceste programe nu aveau nimic cu programele speciale pregătite pentru zilele aniversare: 24 Ianuarie, 10 Mai, Ziua Eroilor şi 1 Decembrie, care aveau loc în săli festive, în faţa publicului orăşenesc. O preocupare specială o aveau elevii pentru programul de încheiere a primului trimestru şi intrarea în vacanţa de iarnă. Tot ce era mai frumos şi mai semnificativ în toate zonele de unde aveam elevi putea fi văzut în programul nostru: colinde religioase, laice, satirice, Viflaim, Irozi, Jieni, stele, capre, vasilca, pluguşoare, sorcove etc.

Unele contribuţii personale am avut şi eu la programele acestei societăţi de lectură. Am susţinut referate cu teme ca: „Literatura religioasă ca izvor istoric”, „Cum apare sufletul românesc în poezia populară”, „Unirea din 1 Decembrie 1918”. Controverse şi grupări de păreri: dacă în „Moartea lui Fulger” de George Coşbuc – sunt două concepţii despre viaţă sau numai una, au avut loc după susţinerea materialului. Eu cu câţiva susţinători vedeam două păreri: ”...credinţa-i val, iubirea-i vânt şi viaţa fum” ideea disperatei mame. Dar sfetnicul „...născut cu lumea într-un ceas...” o dojeneşte, iar din bubuitul frânt al bulgărilor de pământ ...se aude un „cântec sfânt... – Nu cerceta aceste legi...”. Am recurs la arbitrajul profesorului de limba română, care ne-a recomandat să întocmim fiecare câte un referat, să ne mai documentăm. Şi în legătură cu unirea din 1700 sau Mica Schisma cum îi spuneau ortodocşii s-au iscat controverse (dacă a fost un rău sau un bine pentru noi). Pentru aceasta a trebuit să recurgem la Iorga, Sextil Puşcariu, Lupaş, Giurăscu, toate manualele de istorie în circulaţie, istoria literaturii române etc. Din toate nu am putut scoate o apreciere unică. Am argumentat şi noi, cum am putut, păstrându-ne opiniile.

Profesorul Dimitrie Simion care a fost şi director până în anul 1928, era şi mare amator de teatru. Formaţiile de teatru care făceau turnee, la cererea lui Simion, ne primeau pe normalişti la spectacole fără să plătim bilete. Aveam totuşi o treabă de făcut. Trebuia să transportăm scaunele din sălile de meditaţii la sala de spectacole – palatul cultural – pentru ca să stea alţii pe ele, iar noi priveam de la balcon în picioare. Dar directorului îi plăcea să joace el însuşi teatru. Asumându-şi rolul lui Răzvan, iar doamna Simion – a Vidrei, împreună cu elevii ultimei clase, au prezentat spectacole de mare succes în orăşelul nostru. Cu sumele încasate a fost organizată o excursie peste Prislop, cu plutele pe Bistriţa, apoi au fost vizitate locuri istorice. După plecarea lui din Sighet s-a întrerupt tradiţia. Totuşi în anul 1931/32 elevii ultimei clase au pregătit spectacolul cu piesa „Domnul notar” de Octavian Goga, în care am jucat rolul principal de socru şi lichidatorul lui.

În afara altor sarcini îndeplinite în şcoală şi internat, am îndeplinit o perioadă şi sarcina de „şef al internatului”.


* * *

Gospodăria părinţilor mei avea cam de toate, dar pâinea şi mămăliga din cerealele produse pe ţarina proprie nu putea acoperi decât necesarul de 30% dintr-un an. Bani nu se găseau suficienţi pentru pâine, impozite şi alte variate nevoi. Ca urmare, nu mă puteam baza decât pe un foarte modest sprijin bănesc de la părinţi. Eram bursier şi mai beneficiam de unele ajutoare ocazionale. În ultimii ani am fost recomandat de conducerea şcolii să meditez la domiciliu unii copii - elevi ai şcolii de aplicaţie.

Meditaţiile mi-au adus suficienţi bani pentru acoperirea cheltuielilor cu rechizite şcolare, manuale şi chiar câte un costum de haine mai serios. Uneori mai rămânea şi pentru câte o carte din librărie. În ultimul an, ultimul director, nou, pe care l-am avut, mi-a spus că nu mai am bursă şi că trebuie să achit costul întreţinerii în internat pentru întreg anul şcolar, în caz contrar nu-mi va elibera diploma. Totuşi diploma mi-a fost eliberată fără plata taxelor. În ultimul an de şcoală am avut un director care a venit cu un partid şi a plecat cu el, după un an. Când m-a somat să achit taxele, la motivele explicate de mine m-a sfătuit: „Fă o cerere de scutire în care să arăţi că ai stat în timpul vacanţei la şcoală şi că şi lucrat în grădină fără plată şi că ai îndeplinit funcţia de bibliotecar al şcolii, de asemenea fără plată”. Am făcut cererea. Când m-am prezentat după diplomă (fiind sigur că cererea va fi aprobată de către Comitetul Şcolar), era alt director. Vechiul director fusese repus în funcţia pe care i-o ridicaseră temporar. Mi-a spus: „Ţi-am văzut cererea de scutire. Oricum îţi eliberăm diploma. Mergi sănătos şi să auzim de lucruri bune!”.

Iată-mă absolvent! Pe stradă felicitări, gratulaţii de cunoscuţi în vârstă. Cunoscuţii mai erau influenţaţi şi de ceea ce scrisese în presa locală (succese, performanţe etc.). Câtă bucurie şi cât optimism! Şi personal, şi în familie! Tata a vândut-o pe Bărnuţa şi mi-a trimis bani să scot hainele cele noi de la croitor... deşi de acum problema fusese rezolvată.

O vară veselă urmată de o toamnă din ce în ce mai posomorâtă, deprimantă...