Şcoala din Săcel

În anul şcolar următor am rămas singurul calificat din şcoală. În al treilea an de muncă la şcoala din Săcel, am mai primit încă două cadre calificate. Anii aceştia au fost anii de sărăcie, secetă şi mizerie. Prin UNESCO s-au primit ajutoare în alimente, alimente ţinute la dispensarul uman, până doctorul a făcut inventarul şi trierea. Atribuindu-ni-se şi nouă, am servit suplimente de hrană elevilor celor mai nevoiaşi. (Poate că nu-i lipsit de interes când vrem să cunoaştem condiţiile de trai a unei părţi a populaţiei. Veneau unii la şcoală cu cartofi copţi în spuză sau fierţi la coajă, pe care îi scoteau din sân în pauză şi-i consumau săraţi sau cum se nimerea). Când au năvălit şoarecii şi şobolanii peste alimentele blocate la dispensar, medicul s-a hotărât să transfere la şcoală tot ce a rămas. Din mălaiul adus (care începea să se strice) s-a făcut mămăliga, care, combinată cu margarina, era consumată de elevi la ora 11 cu numele dat de ei „balmoş”… Medicul a fost ridicat într-o noapte. Nu ştiam de ce. Mai târziu am aflat că era în legătură cu spionii paraşutaţi.

Între timp, în raza hotarului comunei au fost atacate lucrările de constituire a liniei ferate Salva-Vişeu. Elevii erau în contact cu muncitorii de pe şantier. Am vizitat puncte de lucru, la viaducte, la tuneluri, etc. Copiii învăţau cântece de la brigadierii ce organizau şi programe artistice. O perioadă când nu am folosit toate sălile de învăţământ, am închiriat pentru birouri localul nr. 2. În contul chiriei au executat însemnate îmbunătăţiri localului, de care am beneficiat după evacuarea lor. Ne-au reparat băncile vechi şi ne-au confecţionat bănci şcolare noi pentru o sală de clasă, precum şi bănci lungi şi unele taburete pentru sală în care desfăşuram programe artistice pentru populaţie.

În toamna anului 1948 a venit reforma învăţământului. Din nou mi-a venit sarcina să încep cursurile clasei a V-a. Am apelat la o serie de părinţi ai căror copii întrerupseseră şcoala. Am reuşit să alcătuim această clasa, dar profesori, de unde? Am păstrat pentru mine o catedră şi jumătate cu principalele obiecte la care n-a prea vrut lumea să se angajeze, apoi am repartizat muzica, educaţia fizică, desenul, lucrul manual ca ore suplimentare colegilor de la clasele I-IV. De asemenea o suplinitoare basarabeancă ce zicea că cunoaşte limba rusă a luat şi orele de limba rusă la clasa a IV-a şi a V-a, tot ca ore suplimentare. Pentru orele de limba română am mai găsit bunăvoinţa unei colege calificate care lucra la clasele mici. Matematica, botanica, istoria şi geografia mi-au revenit, împreună cu alte activităţi. Munca era istovitoare. Cunoştinţele proprii trebuiau reîmprospătate, dar unele trebuiau restructurate. Era necesară altă interpretare a unor fenomene, a unor date, a unor fapte istorice. Elevii care rupseseră oarecum contactul cu şcoala şi interpretarea unor date într-un chip nou, se acomodau mai anevoie, iar rezultatele apăreau modeste.

Au urmat cursuri I.C.D. la centrul de judeţ în timpul vacanţei, pe plan central, la Predeal, apoi Curtea de Argeş.

Concomitent cu munca la clasă trebuiau îndeplinite şi numeroase sarcini obşteşti. Una din sarcinile principale ale cadrelor didactice era şi problema alfabetizării. Centrele de alfabetizare le-am organizat şi la şezătorile săteşti. Numărul celor adulţi care însuşeau meşteşugul scrisului şi al cititului nu era prea semnificativ, dar era totuşi.

Necazul era că nu toţi copiii erau şcolarizaţi, iar unii urmau câteva clase, dar nu mergeau până la absolvirea ciclului primar. Aceştia sporeau de jos în sus numărul neştiutorilor de carte. Când am reuşit să şcolarizăm toţi copiii, iar cei vârstnici au mai decedat, numărul analfabeţilor a scăzut, dar nu a dispărut.



***

Reluarea lucrărilor pe şantierul Salva-Vişeu, întâi prin secţia de studii şi sondaje, apoi în anii următori prin secţia de lucrări speciale, a schimbat radical ritmul şi viaţa satului. Brigăzi de voluntari cuprinzând sute şi sute de tinere sau tineri, cazaţi în barăci special construite, plecau sau se întorceau dimineaţa, la amiază sau seara, încolonaţi, mărşăluind în cântece tinereşti, „revoluţionare”. Cântecele lor se amestecau cu zgomotul betonierelor, cu bubuitul sunetelor mecanice, cu bubuitul exploziilor de dinamită a excavărilor în roca tare, cu claxoanele şi bâzâitul celor peste o sută de camioane care transportau materiale, scule, unelte sau oameni la locurile de muncă. În afara brigăzilor de tineret voluntar, munceau aici mii de muncitori, în cea mai mare parte necalificaţi, maiştri, tehnicieni şi oameni cu înaltă calificare.

În această perioadă a crescut şi numărul copiilor şcolarizaţi. A sporit şi numărul cadrelor didactice. Am reluat activitatea şi în localul nr.2. Dezvoltându-se învăţământul, am avut nevoie de alte săli de clasă. Fosta şcoală confesională a fost naţionalizată. Avea o singură sală de învăţământ şi camere de locuit. Am apreciat că aici s-ar mai putea amenaja o sală de clasă. Prin munca voluntară a cadrelor didactice, am demolat ziduri interioare, am zidit alţi pereţi şi am amenajat astfel două săli de învăţământ şi camere de locuit. Nu prea am fost noi meşteri şi nici materialele necesare nu prea ne-au fost la îndemână, dar am reuşit în tentativa noastră.

O veche clădire particulară, de-acum abandonată, care a servit oarecând învăţământul. Stătea în mijlocul satului, devastată de uşi, ferestre, duşumele, etc. Tot prin muncă voluntară s-a amenajat o sală de spectacole, cu scenă, bănci. Aici am desfăşurat programe artistice-culturale cu formaţii de elevi, apoi de adulţi, formaţie de dansuri populare, grup coral, echipă de teatru, etc.

Aici am organizat unele petreceri (aşa-zise baluri cu intrare). Am realizat şi unele fonduri necesare pentru noi amenajări sau pentru acordarea unor ajutoare copiilor săraci. Sindicatul C.F.R. al şantierului, sector Săcel, ne-a chemat la întrecere pe cei din sat. Am acceptat chemarea la întrecere. Programele le-am prezentat alternativ în zile de repaus, iar petrecerile erau comune în ajun de sărbători.

În cadrul relaţiilor mai strânse dintre şcoală şi şantierul de construcţii a liniei ferate, credem că ar trebui să amintim înfiinţarea Şcolii Elementare C.F.R. Darea în exploatare a noii linii Salva-Vişeu ce urma să aibă loc, ridică şi necesitatea unui lot de cadre de specialitate care să deservească această noua linie. Bine-nţeles că, cunoştinţele de specialitate erau predate de personal calificat în acest sens, dar cunoştinţele generale au fost predate – la propunerea conducerii şantierului – de către cadrele didactice, contra cost. Au fost pregătiţi aici o serie de tineri sau şi puţini mai vârstnici, pentru meseriile de acari, revizori de linie, paznici, magazioneri.

Către sfârşitul anului 1949, această linie a fost dată în exploatare, numărul cel mare de muncitori şi specialişti mutându-se pe alte şantiere. (unii chiar la Canalul Dunăre-Marea Neagră) Au rămas detaşamente de finisare şi consolidare a punctelor mai sensibile. Bunele noastre relaţii au continuat.