Pedagog

Considerând excursiile şcolare, printre altele, şi ca un mijloc de educaţie naţional-patriotică, de câte ori am dispus de mijloace materiale şi ne-am putut încadra în timp, am organizat asemenea activităţi. La două din ele m-aş referi mai cu seamă.

Pe una dintre ele am organizat-o cu elevii clasei a VII-a în anul 1952, pe când încă mai eram director. Excursia s-a făcut pe itinerarul: Cluj, Ciucea, Oradea, Carei, Satu-Mare, Baia Mare, Dej şi înapoi la Vişeu de Sus. Întreprinderile vizitate la Cluj, Baia Mare, Dej, etc., expoziţiile, peisajele geografice, au contribuit într-o măsură şi la orientarea profesională.

Excursia organizată cu clasele terminale ale liceului în anul 1958 (21 iulie – 7 august) pe itinerarul Vişeu de Sus, Salva, Vatra Dornei, Suceava, Iaşi, Bârlad, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Predeal, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Cluj şi înapoi la Vişeu a fost de cea mai mare durată în timp (18 zile), pe traseul cel mai lung şi cu cel mai mare număr de participanţi (80 de elevi şi profesori).

Pregătirea ei s-a făcut din timp, prin procurarea fondurilor necesare (sume realizate din carnavalul elevilor şi serbări şcolare, cu o simbolică contribuţie bănească a părinţilor cu situaţie materială mai bună). Deplasarea s-a făcut cu trenul, în vagon special atribuit de staţia CFR, vagon de clasă pe care l-am amenajat pentru dormit în timpul nopţii. Vagonul nostru era decuplat la cererea noastră în staţiile localităţilor în care aveam de vizitat diverse obiective. Cuplarea se făcea la trenuri personale indicate de noi, atât ca orar, cât şi ca itinerar.

De obicei, soseam şi opream în localitatea planificată la ore matinale. Serveam mese calde şi vizitam obiectivele până seara: muzee, monumente, parcuri, etc. Deplasarea spre oprirea următoare se făcea (în principiu) noaptea.

Opriri mai mari de douăzeci şi patru de ore am făcut pe litoral – 4 zile -, în Bucureşti – 4 zile – (aici n-am dormit în vagon, ci la internatul Kosmodemianskaia) şi pe Valea Prahovei – 2 zile.
Pentru situaţiile în care nu am fi reuşit să servim hrana caldă, cât şi pe durata mai lungă a şederii în tren, am avut rezervă de alimente la noi (roşii, telemea, pateuri de ficat, salamuri, unt, ceai, zahăr etc.).

La întoarcere, după vizitarea litoralului şi Bucureştilor, doar Valea Prahovei i-a mai înviorat pe elevi. Restul localităţilor nu mai prezentau interes deosebit (ceva în plus Sighişoara). Nici chiar seara de dans de la restaurantul Ursus din Cluj din ultima seară nu mai era atractivă.

În acelaşi an s-a organizat o excursie cu elevii mai mici, de data aceasta în sud – Oltenia, Ada Kaleh (încă exista), Banatul, au alţi însoţitori.

Cred că elevii interni (dar şi externi) n-au uitat serile distractive şi de dans organizate sâmbăta seara la internat (când la începuturi le era ruşine să danseze).

Orăşenii îşi potriveau ceasurile când internii se deplasau de la internat spre liceu, încolonaţi şi cântând marşuri sportive sau cântece patriotice, dimineaţa la ora 7,30.

Elevii găzduiţi în internat – internat mixt – ar fi dorit ceva mai multă libertate decât prevedeau regulamentele şi decenţa. Lângă noi era cinematograful la care rulau filme pentru vizionarea cărora nu aveam întotdeauna timp. Lângă noi erau şi arena sportivă şi clubul sportiv. Noi aveam jocuri de şah, dominouri, remi şi tenis de masă, dar la club se mai putea şi fuma, iar unii preferau vizionarea filmelor în loc să stea la meditaţie pentru pregătirea temelor de casă. Luaţi de scurt să motiveze absenţele de la programul obligatoriu, legat de ore fixe, grăbiţi, dădeau un răspuns fabricat pe loc. În cele mai multe cazuri, cunoşteam şi noi motivele absenţelor. Deseori, cunoscând că nu spuneau adevărul, ziceam: „- Altă minciună să ne spui! Asta nu ţine!” Şi dacă vedeau că nu sunt crezuţi şi bănuiau justificările lor nu pot fi crezute, se hotărau să spună adevărul. Sancţiuni nu prea erau, doar jena de a fi observat că nu s-au purtat corect.

Tineri simpatici, plini de viaţă, săvârşeau destule boacăne, mai uşoare sau mai grave. Se aşteptau să fie apostrofaţi de director sau de diriginţi; se aşteptau să fie discutaţi în conferinţa profesorală, poate chiar eliminări, dar nu se întâmpla nimic. Directorii şi diriginţii erau cadre tinere, cu vârsta aproape de a elevilor mai mari. Ei erau informaţi despre bazaconiile săvârşite de elevi, pentru ca elevii să fie mai bine cunoscuţi şi pentru a avea teme pentru orele educative. Noi ştiam multe, dar vorbe puţine. Elevii credeau că „moşul” care e mereu cu ei nu-i reclama diriginţilor şi directorului, pentru care, deşi nu-l iubeau prea mult, îl respectau şi îl ascultau.
Datorită pregătirii militare, a participării la război, a experienţei dobândite, am fost solicitat să predau la ultimele clase cunoştinţe de ALA (Apărare locală antiaeriană). Disciplina pe care o pretindeam, disciplina şi cunoştinţele predate, i-au făcut pe elevi şi profesorul de limba română să găsească o asemănare între mine şi un erou din literatură: Moş Teaca, eroul lui Constantin Bacalbaşa.

Desigur, acest supranume circula cu discreţie. Eu am aflat aceasta destul de târziu şi mi s-a spus fără răutate, şi nu pentru reproş. Pe această temă ne-am amuzat copios la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Absolvenţii au acum vârsta moşului şi au fost invitaţi sa preia prerogativele...

Organul raional de partid, cât şi cel orăşenesc mă solicitau deseori să ajut la redactarea unor materiale. Acolo erau mulţi, dar ştiinţă de carte era mai puţină. Toţi ştiau să dea dispoziţii, să pretindă, să critice, dar la redactarea unor materiale ca: dări de seamă trimestriale sau pentru conferinţele anuale, rapoarte, informări, cuvântări ocazionale (sărbători naţionale, aniversări), acolo erau mai puţin pricepuţi, agramaţi, etc., dar şi mai comozi.

Greutatea consta nu numai în asigurarea unei clarităţi a exprimării, dar şi asigurarea conţinutului adecvat şi a purităţii ideologice. Exprimarea liberă, mai colorată şi în limbaj mai elevat nu era recomandat, drept care şi redactorii şi-au adaptat stilul, şi-au însuşit „limbajul de lemn”.