În spatele frontului

Fiind desconcentrat, m-am prezentat la inspectoratul şcolar din Arad. Aici, după o discuţie iritată, am fost trimis pentru utilizare în satul Bruda., comuna Budureasa din judeţul Bihor, cu promisiunea că voi fi readus în judeţul Arad. După un scurt popas la Beiuş, la Casa Învăţătorului, mi-am luat din nou bagajele pe umăr şi m-am deplasat la Dud. Ajuns către seară, am aflat că directorul e la cârciumă (precizez că nu era un beţivan, dar era şi naş şi acolo era, dacă vrem să ironizăm, un fel de cămin cultural al satului). Acasă la director am ascultat ştirile la unicul radio din sat, radio cu bateriile cam uzate – cu urechile lipite de membrana sonorului.

A doua zi mi s-a găsit gazdă cumsecade, în condiţii de sat de munte. În sat n-am găsit decât 5 ţigări naţionale şi tutun de pipă. Fata gazdei care a avut un drum la Beiuş, mi-a procurat ţigările preferate pentru un timp. În cele câteva zile pe care le-am petrecut în Burda, a trebuit să văd şi o nuntă cu toate ceremoniile tradiţionale bihorene, apoi o înmormântare şi comândarea de la care – spre a nu ofensa gazda – trebuie să iei cu tine ştergarul, vesela şi mâncarea (pâinea – colacii) neconsumată pe care ţi le-a oferit. Completate aceste impresii cu cele de la hora satului de la cârciumă, aproape că ştii totul, după care nu poţi să nu-i îndrăgeşti pe aceşti oameni cuminţi, respectuoşi şi prietenoşi şi să nu priveşti şi asculţi cu plăcere numeroasele Florici care cântă şi dansează pe micul ecran în zilele noastre.

Spuneam că e vorba de câteva zile. Comandantul unităţii din care făceam parte, când a aflat noua mea adresă, a ordonat concentrarea mea. Telegrafic... Întors la unitate, nu am mai fost desconcentrat decât la terminarea războiului (10 mai 1945).

***

Ştiindu-se că deocamdată nu sunt destinat pentru front, am îndeplinit, pe lângă zilele de instrucţie şi unele sarcini mai administrative. După revenirea în garnizoana de pace pentru refacere, comandantul a socotit necesar un cadru festiv în care să fie decernate decoraţiile celor distinşi în lupte, precum şi masa comună cu autorităţile din oraş, într-o seară, la cazinou. A trebuit să fac aprovizionări cu materiale mai speciale la Petroşani. Mi s-a dat în primire camioneta. Cu camioneta au venit la Petroşani şi preotul unităţii Dr. Suciu ca şi sora gazdei mele, o gorjeancă drăguţă. Fiind gazdă, am făcut pe politicosul. Oaspeţii au stat în cabină cu şoferul, iar eu ca şef am fost cu ostaşii, sus. La întoarcere, şoferul căruia îi dădusem ceva bani pentru încălzire, mai avea şi el banii lui, mai avea şi bucuria că s-a întors sănătos şi de la popa s-a afumat de-a binelea, dar nu observasem.

Ne întorceam cu viteză, nu tocmai potrivită. La trecerea peste calea ferată la Livezeni, şoseaua în curbă şi cu ceva polei, a văzut venind din faţă un turism. Şoseaua îngustă. Pentru oprire era prea târziu. Şoferul de la maşina mică a încălecat o prismă de pietriş din dreapta şoselei. Pentru a evita ciocnirea, şoferul nostru a manevrat brusc, a tras spre dreapta, dar a agăţat cu traversa un stâlp de înaltă tensiune. A scăpat volanul şi camioneta s-a răsturnat de pe rambleul de doi metri într-o cultură de porumb. Când am văzut că maşina se răstoarnă, am sărit în zăpadă peste oblonul din spate. Ostaşii răsturnaţi odată cu maşina şi bagajele, cu excepţia unuia, n-au avut nimic de suferit. Cei din cabină erau încâlciţi, unul peste altul. Dedesubt era popa, la mijloc gorjeanca, iar deasupra şoferul. Portiera era liberă şi se putea deschide. Am ajutat pe câte unul să iasă afară. Nu era nimeni lovit. Cei din turism au alergat să ne dea ajutor. Am ridicat împreună maşina pe roate. A aprins motorul. Se putea circula. Maşina a fost scoasă la şosea. Cei din maşina mică, văzându-ne militari, ne-au întrebat cât îi costă paguba. Au achitat pe loc. Nu ne-am legitimat, nu ne-am cunoscut. În timpul nopţii şoferul, cu prieteni de la fabrica de măşti, a reparat caroseria. Untul preotului s-a amestecat cu tărâţele (tot ale lui), câteva sticle cu vin s-au spart. După recuperarea pagubei i-au mai rămas şi şoferului pentru prieteni.

***

Am mai fost trimis pentru a face rechiziţii de cai în zona Recaş, judeţul Timiş. Efectivele necesare pentru o nouă plecare pe front nu erau suficiente. O nouă rechiziţie am făcut în zona Rodna, judeţul Arad. Înainte de plecare, mai erau necesare şi alte lucruri. Am fost delegat la Arad, la fabrica Flora pentru o cantitate de lichioruri şi vinuri...

După plecarea batalionului pe front, deplasarea iniţială s-a făcut cu trenul până la Rostov pe Don. De acolo, iarăşi în marşuri de noapte, apoi de zi, prin stepa Calmucă, unde cazurile de căderi fulgerătoare de insolaţie erau destul de frecvente, până au început încleştările de pe Baxan şi mai departe...

Din ofiţeri, subofiţeri şi grade inferioare rămase la partea sedentară şi din alţi concentraţi s-a alcătuit detaşamentul pentru centrul de instrucţie organizat pe Divizie la centrul Deva.
La început am crezut că este vorba de pregătirea şi menţinerea spiritului combativ pentru eventuale detaşamente de marş, dar spre toamnă am aflat care ne este destinaţia. Tineretul din zona ocupată de ruşi în urma cererii ultimative din iunie 1940, rămăsese neinstruit.

Detaşamentele de cadre pregătite la Deva şi în alte centre au avut menirea de a instrui acel tineret din Bucovina de Nord şi Basarabia acasă, în zilele libere din săptămână. În acest scop ne-am deplasat, instalând comandamentul diviziei la Cernăuţi, iar cadrele din Batalionul 9 au fost repartizate pe companii la Plaiul Cosminului, Volonca, Ceahor, Tarăşeni, Corovia, etc.

Din această zonă nu reţinem şi nu amintim decât puţine impresii. Programul se desfăşura riguros, după prevederile regulamentare. Uneori vântul sufla fără întreruperi 1-2 săptămâni (lucru neobişnuit pentru noi), spulberând zăpada şi depozitând-o în spatele unor adăposturi care-i micşorau viteza. „Vântul şuiera prin hornuri / Răspândind înfiorare”... spunea Alecsandri. Crengile, sârmele de telegraf vâjâie, iar zăpada, spulberată de vânt sau din ninsoare, ciupeşte faţa. Într-un timp de 1-2 zile am suportat cea mai scăzută temperatură din viaţă (pentru noi... -35˚ C). Nu prea am înţeles la poligon care este cauza atâtor rateuri.

În perioada de iarnă cât detaşamentele de instructori lucrau în zonele eliberate, a avut loc şi marea bătălie a Stalingradului, înfrângere despre care nu eram informaţi suficient. Partea operativă a trupelor de munte, după ce au ocupat terenuri din nordul Caucazului, luând cu asalt Baxanul şi-apoi cucerind Nalcik-ul. Sub presiunea ofensivei de iarnă, au început retragerea prin Anapa spre Crimeea (zona în care au avut de îndurat multe şi din cauza partizanilor...).
Reîntoarcerea noastră din zona Cernăuţi în garnizoana de pace la Vulcan a avut loc spre primăvară. Aici se crease în Valea Crevedia un lagăr de prizonieri sovietici. Între timp a avut loc în Valea Jiului şi greva minerilor.

Activităţile de aici erau cele dintotdeauna. Recruţii nou încorporaţi erau echipaţi cu pantaloni drepţi de molton şi erau încălţaţi cu opinci din piele de porc...

Coşul de la uzina din Vulcan, care nu avea filtre corespunzătoare, răspândea zilnic tone de praf de cărbune fin ce pătrundea pe geamuri, înnegrind lenjeria de pat, lenjeria de corp; afară zăpada proaspătă era curând acoperită de acest praf fin. Poluarea atmosferică (cuvânt atunci nefolosit de noi) era extrem de puternică, lucru ce se vedea şi în spută, ca şi nări...