Spre Debreţin

Coloana de cazaci a început urmărirea pe şosea. Vânătorii de Munte (unitatea noastră) s-a deplasat spre cresta dintre Căpuş şi Agârbici, Dangăul Mare, Râşca, Călăţele, Brăişor, Poieni, Ciucea... În acest sector, contactul cu inamicul era rupt. Înaintarea trebuia grăbită. Am rechiziţionat căruţe cu bivoli din zona respectivă care să transporte parte din materialele necesare. În timpul nopţii, cărăuşii, care credeau că-i ţinem cu noi până la terminarea războiului, au dispărut, lăsându-ne cu căruţele şi bivolii lor prin satele Vadu Crişului, Aştileu, Tetchea. De aici, nu mai aveam nevoie de ei, dar erau plecaţi. Am rechiziţionat căruţe cu cai voinici din zona pe care o traversam şi am abandonat bivolii...

Conform ordinului operativ, am trecut Crişul Repede pe la Tileagd, apoi spre Orvisele, Brusturi şi, în timpul nopţii, am luat iarăşi contact cu patrule inamice, care în retragere spre nord nu opuneau mare rezistenţă. Ariergărzi motorizate cătau să oprească coloanele noastre, dar nu reuşeau decât poate mici întârzieri. Am trecut la Siniob, Cadea, Ciocaia şi, lăsând Secuienii la nord şi Diosigul la sud, am pătruns pe teritoriul Ungariei la est de Nagylet, apoi Kokadea, Vamos Peres, pe la est de Debrecen.

Depăşind spre nord Debrecen-ul, eram de-acum vecini cu unităţi sovietice. La trecerea şoselei spre Nyiradony, suntem întâmpinaţi cu o ploaie de proiectile inamice, iar apoi de un puternic foc de arme automate, mai încolo de şosea. Câteva blindate sovietice intrate în acţiune au rezolvat problema înaintării în câteva minute. E drept că un tanc a fost scos din luptă.

La nord de Hajduhadhaz inamicul a opus o rezistenţă puternică. În atacurile noastre viguroase şi ruperea poziţiilor maghiare, germanii au contraatacat cu unităţi blindate, restabilind situaţia, dar nu pentru multă vreme. Fiind manevrate pe la vest, trupele inamice s-au desprins în cursul nopţii, retrăgându-se sistematic spre nord.

Era 26 octombrie (Sf. Dumitru). Compania mea a fost lăsată în rezervă, când s-a ordonat reluarea înaintării. Compania de cercetare pornea prima. Terenul era acoperit de culturi nerecoltate, mai ales porumb. Germanii, cu mitraliere electrice (cu un debit deosebit), secerau la întâmplare, prin cultura de porumb. Gloanţe rătăcite, trase la nimereală, se întâmpla să lovească. Ariergărzile germane dotate cu mitraliere rapide şi aruncătoare, erau purtate pe maşini. Foarte mobile, se deplasau uşor la dreapta sau la stânga, ori în adâncime. În aceste condiţii, poziţiile lor erau greu identificate. După circa o oră, primele elemente ale companiei de cercetare sunt oprite. Intră în acţiune întreaga companie, dar nu găseşte un culoar pentru pătrundere. Este împinsă înainte a doua companie, în dreapta celeilalte. După un timp este oprită şi aceasta de focul inamicului. Comandantul grupului ajunge la P.C. bat. 9. Comandantul Batalionului Vânători Munte, Lt. Col. Paraschivescu, îşi cam pierduse auzul în bombardamentele de la Sevastopol, de unde fusese evacuat în timpul verii. „De ce nu înaintaţi?”. „Am fost opriţi de focul inamicului”. „Se poate”. „A fost oprită o grupă, stă plutonul, stă compania, stă batalionul... stă în loc divizia. Unde este batalionul din stânga?” „N-am luat legătura cu dânşii”. Ascultam acest dialog dojenitor în timp ce se încercau explicaţii. Am intervenit în discuţie. „Sunt disponibil. Permiteţi să mă desfăşor spre flancul drept al batalionului, pentru a face legătura cu dreapta. S-ar putea să găsesc un culoar în dispozitivul inamic”. „Să te vedem!”.

Am luat măsurile de rigoare. Am dispus înaintarea cu două plutoane în linia I, iar o patrulă am trimis-o pentru a lua legătura cu batalionul din dreapta. După circa 2-300 m, inamicul dezlănţuie un foc năprasnic. Patrula se întoarce cu ştirea despre poziţia batalionului vecin care este şi el oprit. Încercările de a se strecura printre culturi şi a găsi culoare nebătute cu foc nu dau rezultate. Inamicul dezlănţuie şi un baraj de aruncătoare (branduri uşoare). Înapoia unui bordei de cărămidă (adăpost pentru cei ce lucrau la fermă) am dispus săparea măştilor individuale şi am trimis raportul la comandament pentru luarea atacului cu inamicul şi legătura cu unitatea vecină.

O bombă care n-a fost auzită în aer, face explozie în poziţia grupei celei mai apropiate. Gândeam că aceasta ne putea lovi şi pe noi, cei din dosul adăpostului. Lucrurile au mers mai repede decât zisul. A doua bombă cade imediat între noi. Sunt azvârlit în perete. Sprijinit pe mâna dreaptă, observ cum picura sânge din faţă. Mă ridic. Piciorul drept are pantalonul spintecat şi sângerează. Mâna stângă este lovită atât la braţ, cât şi la încheietură şi palmă.

Alături, soldatul Bejan, comandantul plutonului de mitralieră, tuşeşte şi scuipă sânge. Caporalul sanitar îşi caută pansamente în trusa sanitară. Pune un pansament la cap, taie mâneca stângă şi leagă rănile de la braţ, apoi cele de la palmă. Spintecă mai larg pantalonul, apoi din cracul indispensabililor improvizează pansamentul din treimea medie a coapsei drepte. Chem pe cel mai apropiat comandant de pluton – de fapt şi cel mai mare în grad la momentul respectiv – plutonierul maj. Mârzea – şi ordon să preia comanda companiei. Caporalul sanitar lăcrimează... Sprijinit într-un par, am pornit spre postul de prim ajutor, însoţit de Bejan.

După câteva minute de mers cam chinuit, ne întâlnim cu col. Eitel, comandantul Grupului 5. „Ce-ai făcut?”, mă întreabă. „Am stabilit legătura cu batalionul din dreapta. Este oprit şi el”. „Cum ai fost rănit?” „Am mai multe răni provocate de explozia unui proiectil de brand uşor”. „Îmi pare foarte rău pentru tine, dar de-acum ştiu că e vorba de o linie continuă, apărată cu toate armele grele şi uşoare, aşa că vom pregăti atacul pe toată linia după pregătire de artilerie. Acum vino să bei un rom”. Şi însoţitorul scoate o sticlă cu rom pe care o desface. La protestele mele când colonelul insista să beau, că s-ar putea să-mi vină rău, îmi spunea că trimite cu mine motocicleta cu ataş până la postul de prim ajutor al Diviziei. „Îţi mulţumesc, Grad, şi-ţi urez să ne vedem sănătoşi!”

Motocicleta mă transporta spre Divizie. Pe drum, batalionul 1 în rezervă. Se desprinde dintre ostaşi lt. (r) Iuga Vasile, învăţător din Săliştea de Sus. Mă întreabă dacă rănile sunt grave şi dacă rana de la picior (care nu se putea imagina) nu are urmări mai... „Nici o grijă!”. Iuga îmi dă o adresă, a tinerei sale soţii, farmacistă în Lupeni, şi mă roagă ca, ajungând în ţară unde circula poşta normal, să-i scriu despre întâlnirea noastră. A scos apoi un pui fript şi bidonul cu vin, insistând. Pentru a nu refuza complet, am ciugulit din puiul fript, mulţumind şi promiţând să scriu. Şi m-am ţinut de cuvânt când am ajuns la Sibiu, dar era târziu şi inexact; locotenentul Iuga căzuse eroic în fruntea companiei.

La şcoala din Hajduhadhaz, într-o clasă, pe paie, cu puţină febră, eram deocamdată în îngrijirea personalului medical al Diviziei.

Pe înserate, generalul C. Iordăchescu, însoţit de ataşatul militar sovietic, a venit, am vorbit puţin, a plecat. Nu prea am fost dispus... Mai târziu de la perevoce am aflat că generalul a spus sovieticului că vine special pentru a vedea în ce stare sunt, exprimându-şi regretul. „Era cel mai...” (poate minţea traducătorul...)

De la Hajduhadhaz am fost transportat la spitalul de campanie din Debrecen, apoi, după două zile, încărcaţi în trenul sanitar, am fost transportaţi în ţară, căutând locuri în spitalele din oraşele prin care treceam. Am ajuns la Sibiu, unde am rămas patru luni – până la sfârşitul lunii februarie. Erau necesare câteva intervenţii chirurgicale, pentru extragerea schijelor. Una din metacarp mai este şi în prezent. Se simte şi zăreşte prin piele. Este staţionară, altfel ar fi trebuit încă o tăietură în piele. Spre primăvară, m-am întors la unitate la Vulcan. Prietene, prieteni, erau curioşi să mă vadă. Au sosit înainte veşti că sunt schilodit, dar şi veşti laudative.