În cadrul lucrărilor unui cerc cultural (pedagogic), la lecţia deschisă am predat „Varul şi tencuiala”. De la o vărărie din Săcel adusesem pietre de var, var nestins, pastă de var. Din localitate adusesem nisip şi unelte folosite de zidari etc. Pe lângă faptul de a vedea pietrele care devin, cu timpul, vas stins, elevii au colaborat şi la stingerea varului, la amestecul varului stins (mai dinainte) cu nisip şi apă şi la facerea tencuielii...
Către sfârşitul lucrărilor s-au organizat dezbateri şi s-au făcut aprecieri asupra tuturor activităţilor din ziua respectivă. La discutarea lecţiei (critică) s-au iscat controverse aprinse. Un grup de „critici” foarte activi s-a dovedit (recunoscut) că veniseră montaţi şi pregătiţi „să facă praf” lecţia acelui propunător care mai întotdeauna în alte ocazii avea ceva original de susţinut. După dezbateri, preşedintele care conducea a propus să se dea un calificativ acestei lecţii.
Majoritatea a fost pentru „foarte bine”, dar „criticii” erau pentru „bine”. În această clipă intră în sală un coleg care întârziase pe afară. „Unde sunteţi? Mai aveţi mult?” „La acordarea calificativului la lecţie” „Lăsaţi asta! Calificativul l-au dat elevii până am fost noi la biserică. Ei s-au servit de scule şi materiale avute pentru a tencui peretele şi o proeminenţă stricată de ei jucându-se. Să fim serioşi! Toţi am predat această lecţie, dar - să recunoaştem – ca pe o bucată de lectură, fără să arătăm elevilor nici un fel de material didactic. Oare o lecţie care provoacă atâta interes (nu numai elevilor, ci şi nouă), care duce pe elevi la aplicaţii practice şi utile din proprie iniţiativă, mai poate avea şi un alt calificativ decât excepţional, deşi nu obişnuim să-l folosim?”
* * *
Caracterul practic (utilitar) am căutat să-l imprimăm şi la geometrie. Studierea suprafeţelor, calculul ariilor, calcularea volumelor şi a capacităţilor nu se fac numai cu un scop în sine. Nevoia de a calcula unele materiale de construcţii necesare (scânduri, parchete, sticle, placaje), materiale de confecţii (table, învelitori, oale, capace, etc.) impune cunoaşterea acestor calcule, deşi învăţarea geometriei urmăreşte scopuri practice, utilitare. Şi aici metoda intuitivă are largă utilitate: se predă numai ceea ce se poate arăta elevilor.
Desenului i-am acordat importanţă aparte nu pentru a crea pictori, zugravi sau oameni de artă deosebiţi (nu excludem şi acest scop), ci pentru a da ocazie copiilor să-şi manifeste spiritul de imaginaţie, fantezia, puterea de creaţie, să exprime modul în care a văzut o anumită parte a unei povestiri, a unei relatări istorice, a unui peisaj, etc. Am practicat desenul liber, din imaginaţie, pentru a da posibilitatea de a participa în mod activ la desfăşurarea unor lecţii narative, acromatice. Desenul după model, după natură, a contribuit la dezvoltarea spiritului de observaţie, de cunoaştere şi redare a formelor, a culorilor, a luminii. Pe lângă desenul figurilor geometrice am practicat şi desenul decorativ, cu combinaţii de linii şi figuri geometrice exprimate în decoraţiuni artistice şi modele de artă populară românească. Am acordat desenului rolul de auxiliar la toate materiile de învăţământ, la istorie (imaginea unor bătălii, a unor figuri istorice, a unor eroi, monumente, arme etc.), la ştiinţele naturale (plante şi animale, peisaje), la lectură (scene imaginate cu animale, întâmplări, figuri din legende şi basme ş.a.), la geografie (semne convenţionale, planul satului, hărţi etc.). Desenul completează activităţile libere, contribuie la dezvoltarea îndemânării, a dexterităţii, contribuie la educarea estetică, intelectuală şi patriotică. Desenele mai deosebite le-am expus în clasă, formând o adevărată expoziţie de artă plastică.
În activităţile de ansamblu am acordat atenţie şi lucrului manual şi activităţilor practice, aceasta pe linia preocupărilor şcolii active şi utilitariste. Dacă la început ne-am limitat la unele cioplituri cu briceagul (săniuţe, cărucioare, săbii de şindrilă etc.) am executat diverse îndoituri şi decupaje din hârtie şi unele modelaje din argilă, mai apoi, sub influenţa învăţătorului Petrescu din Comarnic care ne-a vizitat şi ne-a împrumutat din experienţa lui, am trecut la confecţionarea unor obiecte din fructe de pădure, frunze presate, coji de copac colorate, tulpini etc. Această nouă activitate ne-a îmbogăţit cunoştinţele despre natură, a stimulat curiozitatea, spiritul creator şi a stimulat îndemânarea şi fantezia. De acum, pe pereţii clasei au apărut în chip de expoziţie diverse obiecte confecţionate din conuri de brad, ghindă, coji de nucă, alune, boabe de fasole, coji de mesteacăn, tei sau brad.
De la acestea şi paralel cu acestea, am desfăşurat şi activităţi în grădina şcolii (din păcate foarte mică şi folosită numai de directorul care avea locuinţa în localul şcolii). Am rezervat colţul pentru o mică pepinieră cu pomi fructiferi, mai ales meri. Aici elevii au deprins altoitul, îngrijirea puieţilor. La terminarea ciclului primar fiecare elev primea pomul lui pe care îl planta la domiciliul părinţilor.
De la plantarea pomilor ne-am extins. Am adunat din câmp tei tineri pe care i-am plantat în jurul curţii şcolii, apoi pe marginea şoselei. Dar dacă tot am învăţat şi deprins ceva, cu puietul de salcâm pe care ni l-a dat ocolul silvic am plantat terenurile pe care le erodau ploile. Cea mai grea operaţie a fost pe Râpa Dănoaie unde râul Vişeu spală zeci-sute de metri cubi de pământ în timpul topirii zăpezilor sau când erau ploi torenţiale. Ca să plantăm râpa a fost necesară ancorarea elevilor cu frânghii. Terenul s-a fixat. Râpa nu mai e erodată, iar oamenii de azi îşi amintesc şi se mândresc cu ceea ce au făcut ca elevi.
Cu elevi, dar şi cu alţi tineri am plantat în Timpuri şi în jurul cimitirului de la gară puieţi de brad, care s-au prins. Ei ştiau că terenurile împădurite „aduc ploi”. Pornind de la această părere şi apoi gândită greşit, „...ca să nu mai aibă veri ploioase să poată usca fânul...” au scos puieţii de la cimitir şi au rupt pomii din lungul şoselei. Despre motivul uscării puieţilor de la cimitir am aflat doar peste 15 ani.
Dacă la şcoala de aplicaţie am avut sarcina de pionierat de a înfiinţa ciclul II (complementar, cu caracter comercial mai slab definit), acelaşi act de pionierat l-am îndeplinit şi la Vişeu de Jos. Aici a fost mai simplu. Clasele care promovau în a IV – a mergeau în continuare. Seria pe care am luat-o în primire la sosirea în şcoală am dus-o până în final la examenul de absolvire care se dădea la centre de plasă. Caracterul ciclului era agricol, dar în bună parte cunoştinţele speciale erau teoretice (în afară de pepiniera de pomi, celelalte ca: ferma de animale, lotul agricol, nu existau, dar... fiecare părinte era un „fermier”).
Pentru a uşura aprovizionarea elevilor cu rechizite şcolare şi pentru a apropia şcoala mai mult de viaţă, am înfiinţat o mică cooperativă şcolară în care elevii îndeplineau toate sarcinile ocazionate, cu excepţia aprovizionării cu materiale, care se făcea din alte localităţi. Se aduceau şi desfăceau: creioane, peniţe, tocuri, cerneală, creioane colorate, hârtie, caiete de toate tipurile (dictando, cu pătrăţele, de desen, caligrafie), hârtie glasată, coli de ambalaj, prelungitoare de creioane. Cu timpul ne-am gândit că am putea confecţiona noi caietele. Procurându-ne hârtie format mare (de la Bârgău), maşini de capsat, capse, coperţi de caiete, am învăţat elevii să confecţioneze caiete. Caietele noastre costau mai puţin. (Noi nu calculam manopera şi nici adaosul comercial). Valorificarea lor se făcea la preţul pieţei. De aici, ca şi în rabatul comercial pe care ni-l acordau furnizorii de materiale a rezultat un câştig.
Adunat acest profit pe o perioadă mai lungă, ne-am gândit să procurăm pentru şcoală un aparat de radio cu baterii. În comună, la acea dată, erau doar două-trei aparate de radio care cântau când acumulatorul nu era descărcat sau bateriile erau corespunzătoare. Aparatul de radio, care pe atunci era foarte scump, era de acum o nouă „minune” a şcolii noastre. E drept că nu numai elevii beneficiau de audiţii la radio, cât mai ales noi cei mari care puteam rămâne la şcoală la orice vreme. Muzica populară şi ştirile erau principalele programe audiate de elevi.
Cu timpul am ajuns în posesia unui aparat de proiecţie cu diapozitive. În primul rând am putut procura „Patimile Domnului”. Acest aparat a fost o altă „minune” din şcoală, deocamdată.
Printre alte activităţi, exerciţiilor de gimnastică în ansamblu, jocurilor populare, cântecelor patriotice, unele excursii, li s-a acordat o mai sporită atenţie şi datorită organizaţiei de atunci a străjeriei care concentra în programele ei educaţia fizică, educaţia religioasă şi patriotică. În clasă, pe perete ardea o candelă permanent în amintirea eroilor neamului, iar în curtea şcolii, aproape de catargul pe care flutura tricolorul ţării tot timpul când erau activităţi în şcoală, a fost instalată Troiţa Eroilor la sfinţirea căreia corul de elevi pe trei voci egale a dat răspunsurile – spre surprinderea şi plăcerea numărului mare de participanţi.
Înjghebarea corului şi instruirea lui nu a fost o treabă tocmai uşoară. Să cânţi pe mai multe voci („fiecare în doaga lui, şi numai la semnele dirijorului”) era atunci şi pentru elevi, dar mai ales pentru unii părinţi, care afirmau că numai la gramofon au auzit cântând aşa frumos, o altă minune. Conţinutul principal al repertorului era alcătuit din cântece patriotice, care preamăreau faptele eroilor sau chemau la fapte eroice. Apreciate erau şi cântecele cu oarecare conţinut patriotic-folcloric interpretate de solişti vocali cu acompaniament coral. Printre multiplele cântece figurau şi din acele care cântau frumuseţile naturii şi îndemnau la excursii, la drumeţii. („...Răsună codrul iarăşi de vesele cântări.../ Şi soarele ne cheamă pe vesele cărări./ Veniţi cu focu-n suflet, cu flacăra-n priviri/ Să preamărim izvorul măreţei înnoiri...”) Excursiile erau nu numai un mijloc de agrement, ci şi de observare, cercetare, analizare şi consolidare a cunoştinţelor despre natură, adunare de materiale, colectarea insectelor, fluturilor şi plantelor pentru ierbar sau plante medicinale.
Cu cântecele patriotice dădeam o mai mare solemnitate programelor serbărilor naţionale, programe care la acea vreme erau susţinute aproape în exclusivitate de şcoala din sat. (Ziua Eroilor, 1 Decembrie, 24 Ianuarie sau 10 Mai...) Precizez că aceste programe mai cuprindeau şi recitarea unor poezii patriotice, dialoguri şi scenete sau chiar demonstraţii şi concursuri sportive.
Aceasta este pe scurt prezentarea preocupărilor noastre pentru îmbinarea învăţământului teoretic cu activităţile practice de lucru, desen, muzică, gimnastică, sport, serbări, excursii etc.
Biblioteca şcolii era modest dotată. Pentru formarea gustului pentru citit am mai folosit şi din biblioteca proprie: „Isprăvile lui Păcală”, „Poveşti ardeleneşti” de I. Pop Reteganu, dar mai ales „Basmele românilor” de Petre Ispirescu au fost cărţi care au fascinat pur şi simplu. Povestirea unui basm sau citirea lui putea fi negociată cu elevii. În schimbul unui basm ascultat în timpul liber sau în ora de lectură puteai prinde iepuri, sparge o stivă de lemne sau alte treburi la care în fapt nu-i punea nimeni. Într-o vreme, „Basmele românilor” mi-au dispărut din sertar. După un an am aflat, indirect, unde e cartea. Când am auzit că mai citeşte încă basmele acelea, ba mai ascultă şi oameni mari, vecini de-ai lui, nu l-am mai întrebat de ea…
Tot aici, în Vişeu de Jos, am fost însărcinat cu instruirea tineretului premilitar (18 – 21 ani). Aceasta se făcea în scopul desăvârşirii educaţiei fizice, pentru a spori puterea de muncă, pentru a deprinde tineretul cu spiritul de ordine, pentru a da o pregătire ostăşească elementară şi pentru a întreţine o viaţă morală în spirit naţional. Cu măsuri patriotice, cu demonstraţii, cu retragerea cu torţe, premilitarii adăugau un fast deosebit sărbătorilor naţionale.
În afara instrucţiei şi a pregătirii ostăşeşti elementare, în anumite perioade au fost concentraţi pentru munci de folos obştesc. În asemenea situaţie am reparat şi pavat uliţa lui Bulbuc şi uliţa lui Gălbinău, am plantat puieţi de brad, etc. Cu un centru de premilitari, studenţi şi elevi, stabiliţi la Bocicoel am reparat drumul ce trece dealul spre Cuhea (Bogdan Vodă).
* * *
În primăvara anului 1939, evenimentele politice pe plan european ne-au întrerupt activitatea la şcoală şi în comună. La 15 martie, când Germania hitleristă a ocupat Cehia, iar Slovacia s-a declarat independentă, am fost mobilizat şi unitatea din care făceam parte a fost dislocată pentru acoperirea frontierei de pe Tisa şi din Munţii Oaş. Când situaţia s-a mai stabilizat, m-am întors la şcoală, pentru a fi rechemat când a fost invadată Polonia şi, mai ales, când a fost asasinat primul ministru Armand Călinescu. De acum, mobilizările şi lăsările la vatră s-au succedat până în primăvara 1940, de la care dată am rămas concentrat până după odiosul Dictat de la Viena. Retrăgându-ne cu armata în România liberă, n-am mai revenit deloc la şcoala din Vişeu de Jos.
^ „... Cea dintâi datorie a şcolii..., este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean, este de a iubi ţara fără rezervă, de a avea încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei...”
„Cultivarea sentimentului naţional şi religios în noile generaţii trebuie să fie preocuparea de căpetenie a învăţătorilor... Căutaţi a face copiii să preţuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult decât ale altor popoare, convigeţi-i că strămoşii lor au fost eroi, redeşteptaţi în inima lor această aprinsă iubire de ţară, pe care ei trebuie să o aibă ca urmaşi ai acelor mari eroi, siliţi-vă a-i convinge că ţara lor e cea mai bună ţară, că neamul lor e cel mai nobil, cel mai energic. Nu vă temeţi că veţi cădea în exces oricât de departe veţi merge, cu atât mai bine va fi...” (din „Circularele” lui Spiru Haret)
Către sfârşitul lucrărilor s-au organizat dezbateri şi s-au făcut aprecieri asupra tuturor activităţilor din ziua respectivă. La discutarea lecţiei (critică) s-au iscat controverse aprinse. Un grup de „critici” foarte activi s-a dovedit (recunoscut) că veniseră montaţi şi pregătiţi „să facă praf” lecţia acelui propunător care mai întotdeauna în alte ocazii avea ceva original de susţinut. După dezbateri, preşedintele care conducea a propus să se dea un calificativ acestei lecţii.
Majoritatea a fost pentru „foarte bine”, dar „criticii” erau pentru „bine”. În această clipă intră în sală un coleg care întârziase pe afară. „Unde sunteţi? Mai aveţi mult?” „La acordarea calificativului la lecţie” „Lăsaţi asta! Calificativul l-au dat elevii până am fost noi la biserică. Ei s-au servit de scule şi materiale avute pentru a tencui peretele şi o proeminenţă stricată de ei jucându-se. Să fim serioşi! Toţi am predat această lecţie, dar - să recunoaştem – ca pe o bucată de lectură, fără să arătăm elevilor nici un fel de material didactic. Oare o lecţie care provoacă atâta interes (nu numai elevilor, ci şi nouă), care duce pe elevi la aplicaţii practice şi utile din proprie iniţiativă, mai poate avea şi un alt calificativ decât excepţional, deşi nu obişnuim să-l folosim?”
* * *
Caracterul practic (utilitar) am căutat să-l imprimăm şi la geometrie. Studierea suprafeţelor, calculul ariilor, calcularea volumelor şi a capacităţilor nu se fac numai cu un scop în sine. Nevoia de a calcula unele materiale de construcţii necesare (scânduri, parchete, sticle, placaje), materiale de confecţii (table, învelitori, oale, capace, etc.) impune cunoaşterea acestor calcule, deşi învăţarea geometriei urmăreşte scopuri practice, utilitare. Şi aici metoda intuitivă are largă utilitate: se predă numai ceea ce se poate arăta elevilor.
Desenului i-am acordat importanţă aparte nu pentru a crea pictori, zugravi sau oameni de artă deosebiţi (nu excludem şi acest scop), ci pentru a da ocazie copiilor să-şi manifeste spiritul de imaginaţie, fantezia, puterea de creaţie, să exprime modul în care a văzut o anumită parte a unei povestiri, a unei relatări istorice, a unui peisaj, etc. Am practicat desenul liber, din imaginaţie, pentru a da posibilitatea de a participa în mod activ la desfăşurarea unor lecţii narative, acromatice. Desenul după model, după natură, a contribuit la dezvoltarea spiritului de observaţie, de cunoaştere şi redare a formelor, a culorilor, a luminii. Pe lângă desenul figurilor geometrice am practicat şi desenul decorativ, cu combinaţii de linii şi figuri geometrice exprimate în decoraţiuni artistice şi modele de artă populară românească. Am acordat desenului rolul de auxiliar la toate materiile de învăţământ, la istorie (imaginea unor bătălii, a unor figuri istorice, a unor eroi, monumente, arme etc.), la ştiinţele naturale (plante şi animale, peisaje), la lectură (scene imaginate cu animale, întâmplări, figuri din legende şi basme ş.a.), la geografie (semne convenţionale, planul satului, hărţi etc.). Desenul completează activităţile libere, contribuie la dezvoltarea îndemânării, a dexterităţii, contribuie la educarea estetică, intelectuală şi patriotică. Desenele mai deosebite le-am expus în clasă, formând o adevărată expoziţie de artă plastică.
În activităţile de ansamblu am acordat atenţie şi lucrului manual şi activităţilor practice, aceasta pe linia preocupărilor şcolii active şi utilitariste. Dacă la început ne-am limitat la unele cioplituri cu briceagul (săniuţe, cărucioare, săbii de şindrilă etc.) am executat diverse îndoituri şi decupaje din hârtie şi unele modelaje din argilă, mai apoi, sub influenţa învăţătorului Petrescu din Comarnic care ne-a vizitat şi ne-a împrumutat din experienţa lui, am trecut la confecţionarea unor obiecte din fructe de pădure, frunze presate, coji de copac colorate, tulpini etc. Această nouă activitate ne-a îmbogăţit cunoştinţele despre natură, a stimulat curiozitatea, spiritul creator şi a stimulat îndemânarea şi fantezia. De acum, pe pereţii clasei au apărut în chip de expoziţie diverse obiecte confecţionate din conuri de brad, ghindă, coji de nucă, alune, boabe de fasole, coji de mesteacăn, tei sau brad.
De la acestea şi paralel cu acestea, am desfăşurat şi activităţi în grădina şcolii (din păcate foarte mică şi folosită numai de directorul care avea locuinţa în localul şcolii). Am rezervat colţul pentru o mică pepinieră cu pomi fructiferi, mai ales meri. Aici elevii au deprins altoitul, îngrijirea puieţilor. La terminarea ciclului primar fiecare elev primea pomul lui pe care îl planta la domiciliul părinţilor.
De la plantarea pomilor ne-am extins. Am adunat din câmp tei tineri pe care i-am plantat în jurul curţii şcolii, apoi pe marginea şoselei. Dar dacă tot am învăţat şi deprins ceva, cu puietul de salcâm pe care ni l-a dat ocolul silvic am plantat terenurile pe care le erodau ploile. Cea mai grea operaţie a fost pe Râpa Dănoaie unde râul Vişeu spală zeci-sute de metri cubi de pământ în timpul topirii zăpezilor sau când erau ploi torenţiale. Ca să plantăm râpa a fost necesară ancorarea elevilor cu frânghii. Terenul s-a fixat. Râpa nu mai e erodată, iar oamenii de azi îşi amintesc şi se mândresc cu ceea ce au făcut ca elevi.
Cu elevi, dar şi cu alţi tineri am plantat în Timpuri şi în jurul cimitirului de la gară puieţi de brad, care s-au prins. Ei ştiau că terenurile împădurite „aduc ploi”. Pornind de la această părere şi apoi gândită greşit, „...ca să nu mai aibă veri ploioase să poată usca fânul...” au scos puieţii de la cimitir şi au rupt pomii din lungul şoselei. Despre motivul uscării puieţilor de la cimitir am aflat doar peste 15 ani.
Dacă la şcoala de aplicaţie am avut sarcina de pionierat de a înfiinţa ciclul II (complementar, cu caracter comercial mai slab definit), acelaşi act de pionierat l-am îndeplinit şi la Vişeu de Jos. Aici a fost mai simplu. Clasele care promovau în a IV – a mergeau în continuare. Seria pe care am luat-o în primire la sosirea în şcoală am dus-o până în final la examenul de absolvire care se dădea la centre de plasă. Caracterul ciclului era agricol, dar în bună parte cunoştinţele speciale erau teoretice (în afară de pepiniera de pomi, celelalte ca: ferma de animale, lotul agricol, nu existau, dar... fiecare părinte era un „fermier”).
Pentru a uşura aprovizionarea elevilor cu rechizite şcolare şi pentru a apropia şcoala mai mult de viaţă, am înfiinţat o mică cooperativă şcolară în care elevii îndeplineau toate sarcinile ocazionate, cu excepţia aprovizionării cu materiale, care se făcea din alte localităţi. Se aduceau şi desfăceau: creioane, peniţe, tocuri, cerneală, creioane colorate, hârtie, caiete de toate tipurile (dictando, cu pătrăţele, de desen, caligrafie), hârtie glasată, coli de ambalaj, prelungitoare de creioane. Cu timpul ne-am gândit că am putea confecţiona noi caietele. Procurându-ne hârtie format mare (de la Bârgău), maşini de capsat, capse, coperţi de caiete, am învăţat elevii să confecţioneze caiete. Caietele noastre costau mai puţin. (Noi nu calculam manopera şi nici adaosul comercial). Valorificarea lor se făcea la preţul pieţei. De aici, ca şi în rabatul comercial pe care ni-l acordau furnizorii de materiale a rezultat un câştig.
Adunat acest profit pe o perioadă mai lungă, ne-am gândit să procurăm pentru şcoală un aparat de radio cu baterii. În comună, la acea dată, erau doar două-trei aparate de radio care cântau când acumulatorul nu era descărcat sau bateriile erau corespunzătoare. Aparatul de radio, care pe atunci era foarte scump, era de acum o nouă „minune” a şcolii noastre. E drept că nu numai elevii beneficiau de audiţii la radio, cât mai ales noi cei mari care puteam rămâne la şcoală la orice vreme. Muzica populară şi ştirile erau principalele programe audiate de elevi.
Cu timpul am ajuns în posesia unui aparat de proiecţie cu diapozitive. În primul rând am putut procura „Patimile Domnului”. Acest aparat a fost o altă „minune” din şcoală, deocamdată.
Printre alte activităţi, exerciţiilor de gimnastică în ansamblu, jocurilor populare, cântecelor patriotice, unele excursii, li s-a acordat o mai sporită atenţie şi datorită organizaţiei de atunci a străjeriei care concentra în programele ei educaţia fizică, educaţia religioasă şi patriotică. În clasă, pe perete ardea o candelă permanent în amintirea eroilor neamului, iar în curtea şcolii, aproape de catargul pe care flutura tricolorul ţării tot timpul când erau activităţi în şcoală, a fost instalată Troiţa Eroilor la sfinţirea căreia corul de elevi pe trei voci egale a dat răspunsurile – spre surprinderea şi plăcerea numărului mare de participanţi.
Înjghebarea corului şi instruirea lui nu a fost o treabă tocmai uşoară. Să cânţi pe mai multe voci („fiecare în doaga lui, şi numai la semnele dirijorului”) era atunci şi pentru elevi, dar mai ales pentru unii părinţi, care afirmau că numai la gramofon au auzit cântând aşa frumos, o altă minune. Conţinutul principal al repertorului era alcătuit din cântece patriotice, care preamăreau faptele eroilor sau chemau la fapte eroice. Apreciate erau şi cântecele cu oarecare conţinut patriotic-folcloric interpretate de solişti vocali cu acompaniament coral. Printre multiplele cântece figurau şi din acele care cântau frumuseţile naturii şi îndemnau la excursii, la drumeţii. („...Răsună codrul iarăşi de vesele cântări.../ Şi soarele ne cheamă pe vesele cărări./ Veniţi cu focu-n suflet, cu flacăra-n priviri/ Să preamărim izvorul măreţei înnoiri...”) Excursiile erau nu numai un mijloc de agrement, ci şi de observare, cercetare, analizare şi consolidare a cunoştinţelor despre natură, adunare de materiale, colectarea insectelor, fluturilor şi plantelor pentru ierbar sau plante medicinale.
Cu cântecele patriotice dădeam o mai mare solemnitate programelor serbărilor naţionale, programe care la acea vreme erau susţinute aproape în exclusivitate de şcoala din sat. (Ziua Eroilor, 1 Decembrie, 24 Ianuarie sau 10 Mai...) Precizez că aceste programe mai cuprindeau şi recitarea unor poezii patriotice, dialoguri şi scenete sau chiar demonstraţii şi concursuri sportive.
Aceasta este pe scurt prezentarea preocupărilor noastre pentru îmbinarea învăţământului teoretic cu activităţile practice de lucru, desen, muzică, gimnastică, sport, serbări, excursii etc.
Biblioteca şcolii era modest dotată. Pentru formarea gustului pentru citit am mai folosit şi din biblioteca proprie: „Isprăvile lui Păcală”, „Poveşti ardeleneşti” de I. Pop Reteganu, dar mai ales „Basmele românilor” de Petre Ispirescu au fost cărţi care au fascinat pur şi simplu. Povestirea unui basm sau citirea lui putea fi negociată cu elevii. În schimbul unui basm ascultat în timpul liber sau în ora de lectură puteai prinde iepuri, sparge o stivă de lemne sau alte treburi la care în fapt nu-i punea nimeni. Într-o vreme, „Basmele românilor” mi-au dispărut din sertar. După un an am aflat, indirect, unde e cartea. Când am auzit că mai citeşte încă basmele acelea, ba mai ascultă şi oameni mari, vecini de-ai lui, nu l-am mai întrebat de ea…
Tot aici, în Vişeu de Jos, am fost însărcinat cu instruirea tineretului premilitar (18 – 21 ani). Aceasta se făcea în scopul desăvârşirii educaţiei fizice, pentru a spori puterea de muncă, pentru a deprinde tineretul cu spiritul de ordine, pentru a da o pregătire ostăşească elementară şi pentru a întreţine o viaţă morală în spirit naţional. Cu măsuri patriotice, cu demonstraţii, cu retragerea cu torţe, premilitarii adăugau un fast deosebit sărbătorilor naţionale.
În afara instrucţiei şi a pregătirii ostăşeşti elementare, în anumite perioade au fost concentraţi pentru munci de folos obştesc. În asemenea situaţie am reparat şi pavat uliţa lui Bulbuc şi uliţa lui Gălbinău, am plantat puieţi de brad, etc. Cu un centru de premilitari, studenţi şi elevi, stabiliţi la Bocicoel am reparat drumul ce trece dealul spre Cuhea (Bogdan Vodă).
* * *
În primăvara anului 1939, evenimentele politice pe plan european ne-au întrerupt activitatea la şcoală şi în comună. La 15 martie, când Germania hitleristă a ocupat Cehia, iar Slovacia s-a declarat independentă, am fost mobilizat şi unitatea din care făceam parte a fost dislocată pentru acoperirea frontierei de pe Tisa şi din Munţii Oaş. Când situaţia s-a mai stabilizat, m-am întors la şcoală, pentru a fi rechemat când a fost invadată Polonia şi, mai ales, când a fost asasinat primul ministru Armand Călinescu. De acum, mobilizările şi lăsările la vatră s-au succedat până în primăvara 1940, de la care dată am rămas concentrat până după odiosul Dictat de la Viena. Retrăgându-ne cu armata în România liberă, n-am mai revenit deloc la şcoala din Vişeu de Jos.
^ „... Cea dintâi datorie a şcolii..., este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean, este de a iubi ţara fără rezervă, de a avea încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei...”
„Cultivarea sentimentului naţional şi religios în noile generaţii trebuie să fie preocuparea de căpetenie a învăţătorilor... Căutaţi a face copiii să preţuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult decât ale altor popoare, convigeţi-i că strămoşii lor au fost eroi, redeşteptaţi în inima lor această aprinsă iubire de ţară, pe care ei trebuie să o aibă ca urmaşi ai acelor mari eroi, siliţi-vă a-i convinge că ţara lor e cea mai bună ţară, că neamul lor e cel mai nobil, cel mai energic. Nu vă temeţi că veţi cădea în exces oricât de departe veţi merge, cu atât mai bine va fi...” (din „Circularele” lui Spiru Haret)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu