Pensionar...

Ca pensionar, am lucrat în funcţia de contabil al liceului. Continuare unor lucrări de îmbunătăţiri şi amenajări începute ca director au constituit în continuare preocuparea mea, cu atât mai mult cu cât noul director era puţin familiarizat cu problemele specifice şcolii.

Noua ocupaţie nu era din cele mai plăcute.

Salarizarea cadrelor didactice, a personalului administrativ şi de serviciu era sarcina prin care aveam contact mai strâns cu foştii colegi de muncă.

Gestionarea burselor de hrană, de merit sau de îmbrăcăminte (câte erau), ocaziona relaţii cu părinţii sau elevii bursieri.

Aprovizionarea internatului şi execuţia mijloacelor extrabugetare cereau consum mai mare de energie. Distribuitorii, mânuitorii, preparatorii hranei erau tentaţi să dijmuiască, să creeze plusuri pe care să şi le însuşească. Cele mai tentante alimente erau uleiul, zahărul, untul şi carnea. Principalii amatori de ciupeli erau administratorul, magazionerul şi bucătăresele. Principalii păgubaşi erau elevii.

În internat erau multe improvizaţii. La început, primii interni au dormit pe paturi comune, pe paturi aduse de părinţii lor. În perioada când de pe dealuri curgeau şuvoi spre şcoala cu internat, un părinte (Radu) se prezintă cu trei copii, o fată şi doi băieţi. „I-am adus aici să înveţe, să nu crească acasă <>” „Nu avem paturi. Unde-i culcăm?” Peste câteva ore vine din nou şi spune că a rezolvat problema. Găsise o masă mai lungă, reformată, la care lipsea tăblia, dar păstra sertarul. „Vor dormi pe paie, că aşa au dormit şi acasă.” „Bine, dar sunt trei.” „Împreună au dormit şi până acuma.” I-am explicat că fata trebuie să doarmă în camera fetelor şi trebuie să-i despart.

Între timp – cu anii – am confecţionat paturi supraetajate, apoi am fost dotaţi cu paturi de lemn individuale şi câteva dulapuri.

Din hesian şi pânză albă (metraj) primite de la Secţia regională de învăţământ am confecţionat în cursul vacanţelor saltele (saci umpluţi cu paie) şi cearceafuri, feţe de pernă, etc. Pe măsura trecerii timpului, ne îmbunătăţeam condiţiile de cazare.

În sălile de învăţământ am construit sobe de teracotă în locul celor de tuci. În unele săli cu duşumele prea uzate, duşumelele au fost înlocuite. Instalaţia electrică, ce era suferindă şi din cauza uzinei care nu furniza curent corespunzător, a fost îmbunătăţită.

***


Lumea se obişnuise că pentru rezolvarea tuturor sarcinilor materiale să se facă apel la mine. Aceste practici au devenit epuizante pentru mine. Având perspectiva eliberării de către grăniceri a fostului local al gimnaziului, am insistat pe lângă organele locale pentru retrocedarea pentru nevoile învăţământului a acelui local. În acest scop, aveam opoziţia secţiei sănătăţii, care voia să deschidă o policlinică. Argumentele învăţământului erau mai convingătoare. Preşedintele raionului a recurs la măsuri de intimidare. A trimis căruţele raionului să-mi care bagajele la o clădire pe arena sportivă pentru a elibera bucătăria şi camera de locuit în scopul sporirii spaţiului de cazare a elevilor. Măsura a fost contramandată de organul colectiv, iar clădirea eliberată de grăniceri a fost retrocedată învăţământului. Au urmat reparaţii capitale, amenajări, dotări şi elevii interni au fost aduşi de acum într-un singur local – cu dormitoare şi cantină – în condiţii mai omeneşti.

Epuizantele hărţuieli în vederea realizării problemelor administrative m-au făcut să urăsc munca administrativă. Pe lângă oboseala determinată de munca administrativă, faptul că nu mai lucram cu elevii în clasă era riscant pentru mine. După o anumită legislaţie, cel ce nu lucrează la clasă mai mult de trei ani, pierde calificarea de cadru didactic. Pentru revenirea în învăţământ era necesar un nou examen profesional.

Deşi salariul contabilului era mai consistent ca al pedagogului (cu ceva), am preferat funcţia de pedagog al liceului, pentru care am solicitat aprobarea noului director, cerere care a fost aprobată (1957).