Bătălia

Ora „H” a fost 13. La fluierături scurte repetate, vânătorii s-au ridicat din adăposturile improvizate în cursul nopţii, apoi s-au năpustit pe panta uşoară acoperită cu tufişuri şi, mai la vale, cu pădure de foioase. Inamicul ne-a primit cu foc. Era foarte aproape. Cu strigăte de „Ura” şi „Huo”, trăgând din mers neochit, bravii vânători înaintează hotărâţi prin ploaia de gloanţe. Aproape de mine, o primă victimă: sold. Tomoiagă, originar din Moisei. De pocnetul puştilor şi a armelor automate, de explozia grenadelor ofensive, de strigătele de ura şi huo, răsunau văile Stolna, Feneşul şi Someşul Rece. După câteva minute, inamicul intrat în panică îşi părăseşte poziţiile şi se retrage în dezordine în pădure, pe pantele care îl conduc spre Kister, urmărit de aproape.

Obiectivul de atins era cota 666, dar în entuziasmul cuprins, acesta a fost depăşit. Inamicul în derută fuge. Urmăritorii sunt greu opriţi şi instalaţi în ordine şi linişte pe poziţiile ordonate. Telefoniştii stabilesc legătura cu comandamentul. Comunicăm că obiectivul a fost cucerit. Am pierdut doi răniţi. Am capturat 7 prizonieri, între care un plutonier major. „-Felicitări! Ţineţi-vă bine...!”

În timp ce instalam compania pe noua poziţie, în pădure, în arici, pentru a nu fi surprins din nici o direcţie (mai ales că am aflat că de fiecare dată inamicul învăluia flancul stâng pentru a cădea în spate), sunt chemat din nou la telefon. De data aceasta, cel care mă cheamă pentru a mă felicita şi încuraja era Generalul Constantin Iordăchescu de la comandamentul Diviziei a 2-a Munte din Băişoara.

A doua zi inamicul – ca de fiecare dată unităţi ungureşti împinse din spate de nemţi, care nu înţelegeau să piardă poziţii şi teren – încearcă, la adăpostul pădurii, să execute o manevră pe flancul nostru stâng pentru a ne întoarce poziţia. Lăsaţi să se apropie la distanţa de grenadă – ei n-au ghicit poziţiile noastre – la un semnal, au fost opriţi cu baraj de gloanţe, apoi luaţi sub focul armelor automate şi puştilor. Descumpănit, inamicul se retrage în dezordine, abandonându-şi morţii şi răniţii şi materiale diverse, petrecuţi de acelaşi „Huo, topoare!”.

Crezând că îi vom urmări, dar de acum ştiind şi poziţiile noastre, inamicul a dezlănţuit un baraj de artilerie. Deoarece exploziile se produceau în teren acoperit, nu-şi puteau regla tragerea. . Au început bombardamentul cu proiectile fumigene. Tragerea cu proiectile fumigene se executa de artileria de la Floreşti – în afara bombardamentelor cu aruncătoare uşoare şi grele.

Bombardamentul a durat circa 70 minute. Pădurea era acoperită de fum. Legătura telefonică era ruptă. De la comandamentul care era înapoia unei creste, destul de departe pentru a nu suferi efectele bombardamentelor, observatorii de la creastă, fără legătură cu noi şi fără alte ştiri aveau impresia că suntem arşi ca şoarecii... Dar... Dar în urma bombardamentului când am pierdut un ostaş care a avut norocul să cadă bomba direct în adăpost, şi un rănit, telefoniştii intrând în meserie au reuşit să stabilească legăturile. „-Ce să vă trimitem?”, a întrebat comandantul. „-Masă şi muniţii, că le-am împuţinat”, am răspuns.

Pe la amiază, inamicul a dezlănţuit un nou atac, de astă dată frontal, pe toată poziţia, atac precedat de bombardamente. Au fost stopaţi. Nu au fost lăsaţi să se apropie de poziţie. După o oră au renunţat, retrăgându-se prin pădure în direcţia Gilău. Către seară s-a produs al treilea contraatac, dar dacă noi am sporit în curaj după respingerea celorlalte două, elanul lor a mai scăzut după cele două înfrângeri. Au renunţat şi acuma, iar în timpul nopţii nu ne-am mai deranjat unii pe alţii.

A treia zi, din nou bombardamente, din nou atacuri, din nou respinşi şi puşi pe fugă cu strigăte care de-acum ne mai şi amuzau. Credeam că au renunţat să recucerească poziţiile... dar n-au renunţat ai noştri. A fost trimis un ofiţer de „sfetnic” pentru a indica să continuăm înaintarea prin pădure spre Kister. El nu s-a mişcat de pe poziţie. Mitralierele şi aruncătoarele cu care am fost întărit au rămas pe poziţie, iar cu restul am înaintat în pădure. După traversarea şoselei ce leagă Stolna de Someşul Rece, la câteva sute de metri suntem opriţi cu foc. Pe flancuri, distingem unităţi superioare numeric. Am dispus retragerea pe vechea poziţie. Fiind urmăriţi, am pus în funcţie toată baza de foc păstrată de la început. Aşa am reuşit să ne decroşăm. Inamicul – era spre seară – a încetat urmărirea, deci şi atacul poziţiilor noastre. „Sfetnicul” a raportat că am fost contraatacaţi de circa trei batalioane inamice şi numai datorită... am scăpat nenimiciţi... şi m-a rugat să nu transmit alte informaţii, dar să adaug că nu mai este necesar să stea cu mine pe poziţie. Cu ultima lui rugăminte eram perfect de-acord. A plecat, spunând altora de bravurile făcute. (Ca o bravură a lui, era să fiu eu victima. În retragere eram ultimul. El pusese mâna pe o mitralieră cu care, zice el, secera terenul în faţa inamicului. Cum, de zăpăcit ce era, nu vedea efectele tragerii lui, în trepidaţiile mitralierei, tragerea se scurta. Un sergentul de lângă mine, sesizând că snopul se îndreaptă spre noi, m-a apucat de mână şi m-a trântit în şanţul şoselei, aruncându-se la timp şi el în şanţ. Gloanţele au trecut pe deasupra noastră.)


***

Inamicul n-a mai atacat aceste poziţii, dar unităţile noastre au pornit ofensiva generală, pe toate fronturile. Şi Batalionul 9 Vânători Munte are misiunea de a înainta pe înălţimile dintre Stolna şi Someşul Rece, peste Kister la Gilău. De la cota 666 până la Kister, pe teren împădurit, am fost în rezerva unităţii... Dar...