După război

1945-1950

Întoarcerea la Săcel a avut loc în luna mai. Fiind desconcentrat (demobilizat) ar fi fost cazul să mă prezint la post la meseria civilă. Anul şcolar era pe sfârşite. Preluarea pentru 2-3 săptămâni a unei clase care a fost condusă tot anul de un anumit cadru, nu era recomandabilă.

Inspectoratul şcolar a apreciat că, la cerere, îmi poate acorda un concediu, până va începe vacanţa de vară. Am plecat deci în concediu fără măcar să fi văzut şcoala din Cladova, judeţul Arad, unde figuram ca utilizat. Călătoria spre Maramureş n-a fost lipsită de peripeţii, unele mai hazlii, altele supărătoare… (Cu tren personal, cu tren de marfă, în vagon de strămutat efecte, iarăşi tren de persoane… tren de marfă sovietic care transporta capturi de război, apoi cu carul peste 60 km…)

Ajuns la Săcel, împreună cu o soră,Marioara, care se întorcea din refugiu, venind din Timişoara, am găsit acasă, în afară de părinţi, şi un frate, Ştefan, întors din refugiu de la liceul din Orăştie. Părinţii, în vârstă, din fericire erau sănătoşi…


***

În cele patru luni cât am stat în spitalul din Sibiu, am aflat despre fratele mai mic Gheorghe – printr-o corespondenţă de la Centrul de Instrucţie din Făgăraş - că a căzut eroic în luptele de la Oarba de Mureş…

Fratele cel mai mare, Toader, a fost ridicat de patrule hortyste, de la munca câmpului, sub pretext că a avut legături cu paraşutiştii lansaţi noaptea. A fost dus, împreună cu încă unul cu aceeaşi învinuire, la Vişeu de Sus, de unde nu se mai ştie de ei. Se da ca sigură ştirea împuşcării lor la locul numit Dosul Tăului, la nord-est de localitate, împreună cu alţi 10.

Tata, deşi avea aproape 70 de ani, pentru motiv că avea copii în România, a fost ridicat împreună cu Petre a Căsoaiei, închişi cu mai mulţi ţărani.

Am aflat că între cei 30 martiri executaţi a Moisei se găsea şi verişorul Grad Gheorghe a Baleoaiei. Despre un alt frate am aflat că, contractând o sinuzită, a murit în spital în Cluj, oraş unde a fost înmormântat.

După împuşcarea fratelui mai mare, Toader, au rămas 6 copii orfani, iar în urma decesului celuilalt a rămas o fetiţă orfană. După eroul de la Oarba de Mureş n-au rămas urmaşi, fiind tânăr şi necăsătorit.


***

Cu cei rămaşi sub ocupaţie, cu alţii care se întorceau din refugiu, învăţământul elementar în limba româna în şcolile maramureşene a fost reorganizat de îndată ce zonă a fost eliberată. Inspector şef şi organizatorul a fost dascălul Ion Berinde, dascăl de elită şi mare patriot, reîntors din refugiu. La începutul războiului am fost în aceeaşi unitate pe frontul antisovietic. Generalul Vartejan, trecând pe lângă unitatea noastră regrupată şi pregătită să-i vină rândul la trecerea peste podul de pontoane de la Berislav pe Nipru, aflând ca în unitate suntem mulţi maramureşeni, a afirmat „Trecem Nipru ca să cucerim Ardealul”. Cei cu mai puţine cunoştinţe de geografie au fost siguri că se apropie de casă (deşi mergeam spre est). Întâmplarea a făcut că, în călătoria făcută cu atâtea peripeţii între Arad şi Sighet, să ne întâlnim cu Ion Berinde… care de asta data se lupta cu asigurarea condiţiilor de viaţă a cadrelor didactice din Maramureş. (Cred că aducea bani pentru plată salariilor. Ce riscuri, Doamne!)


***

Am solicitat, şi mi s-a aprobat, transferul din Vişeu de Jos la şcoala din Săcel, fiind însărcinat şi cu funcţia de director. Aici am găsit pe mai vârstnicul dascăl Petreuş care a lucrat şi sub ocupaţie, fiind cunoscător al limbii maghiare şi care se apropia de pensionare. Având locuinţa în localul de şcoala nr. 1, fiind respectat şi de populaţie, având şi autorităţile de ocupaţie încredere în el, şcoala a fost păstrată în bune condiţiuni de funcţionare. Alte două localuri de şcoli au fost mai puţin îngrijite, fiind neîmprejmuite şi puţin „devastate” de inconştienţi şi răuvoitori.

O primă problemă ce trebui rezolvată era aceea a cadrelor didactice. Deocamdată eram doi, dar copii erau pentru zece. (Bine că părinţii nu se înghesuiau prea mult). Fostele cadre care au funcţionat aici înainte de război nu s-au mai întors, fie că erau căzuţi pe front, fie pur şi simplu că n-au mai dorit acest lucru.

Pentru a completa numărul de cadre didactice am angajat câteva fete absolvente de gimnaziu sau şcoli profesionale care au dat randament pe măsura pregătirii, a instinctului pedagogic şi a gradului de conştiinciozitate.

Personal am ales clasa I la şcoala de la centru. Iniţial am înscris 72 elevi care, începând din luna octombrie au avut o frecvenţă regulată. În decembrie am mai primit un cadru calificat, aşa că din trimestrul al doilea am lucrat numai cu 40 elevi în clasa I.

Mi s-a făcut recomandarea şi am acceptat să predau citit-scrisul la clasa respectivă – în mod experimental – după metoda globală, după abecedarul Dr. Florica Bagdasar. Inconvenienţele au apărut chiar de la început. Pe lângă faptul că sala de clasă era supraaglomerată şi mare parte din elevi nu aveau loc în bănci, abecedarele au sosit foarte târziu. Potrivit acestei metode, scrisul se învăţa fără exerciţii pregătitoare şi fără deprinderea elementelor grafice. Ori, în lipsa manualelor, nici nu era altceva de făcut în acest timp decât elemente grafice.

După primirea abecedarelor şi intrarea în ritm normal, au mai apărut şi alte inconvenienţe provocate de graiul regional de acasă al copiilor şi cuvintele literare ce însoţeau imaginile. La vederea imaginii, obiectului şi cuvântului corespunzător, elevul citea cuvântul cunoscut de el. (Până când a însuşit şi vocabularul corespunzător). Ex.: la imaginea unui os, pronunţau rapid „ciont”; la imaginea unei sentinele, invariabil şi rapid citeau „jandar”… Faptul că imaginile din manual erau observate atent, că erau intuite, că se făceau discuţii în legătură cu obiectele respective, elevii auzeau şi învăţau multe, îmbogăţindu-şi vocabularul şi formându-şi deprinderi de exprimare corectă. Desenarea obiectului împreună cu numele sau scris era o ocupaţie plăcută, solicitând activitate permanentă din partea elevului. Scrierea în faza următoare, a numelui obiectului (numai numele, fără obiect) era iarăşi o solicitare continuă… Descoperirea cuvântului nou în alfabetar şi vocabularul decupabil, decuparea acestor cuvinte şi lipirea lor la obiectul desenat, erau ocupaţii antrenante, dar care solicitau multă atenţie, dar şi îndemânare manuală. Pentru această fază erau necesare foarfecele, lipiciul, caietul de desene, etc. Şcoala nu era dotată cu asemenea materiale. Deseori, copiii „furau” de la mămuca foarfecele de tuns oi sau eventuala croitorie casnică.

În timp ce elevii decupau cuvinte, alăturau cuvintele la imaginile desenate, se lucra relaxat. Ei puteau circula prin clasă pentru a împrumuta un obiect sau altul, cântau, etc.

Cu toată întârzierea primirii abecedarelor, cu toate neajunsurile materiale, cu toată lipsa de experienţă a învăţătorului în folosirea acestei metode, rezultatele au fost remarcabile. Toţi elevii şi-au însuşit scrisul şi cititul, astfel că toţi 40 au fost promovaţi pe merit în clasa a II-a. Toţi au deprins un scris ordonat şi „ştiau multe despre toate”.

Această metodă numită „ideo-vizuală” ca rezultat al unor experienţe pe copii anormali şi normali de către doctorul neurolog şi psihiatru O. Decroly şi colaboratoarea sa, mademoiselle Degand din Belgia, a fost experimentată şi în ţara noastră. Am mai încercat o serie de elevi, însă – predând simultan – n-am mai fost încântat de rezultate.