Dumitru Grad

20 septembrie 1913 – septembrie 1921

Am văzut lumina zilei în comuna Săcel, jud. Maramureş, la 20 septembrie 1913, fiind al şaselea din cei doisprezece copii născuţi în familia lui Vasile Grad al lui Toderaş şi Maria Grad, fiica lui Ionu’ Crîsnicului.

Părinţii, ţărani cu gospodărie mijlocie, creşteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări etc. Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii şi laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului. Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde le era rezervat nutreţ – fân şi otavă – pentru acea perioadă. În primăvara anului 1921, când nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre eventualele mele planuri de evadare, mă echipez cum pot şi plec, neobservat, la oi. Stâna era cam la 4 km de sat. Fratele cel mare, care era cioban, m-a observat cum umblam cu nesiguranţă, căutând stâna. M-a recunoscut, iar eu mi-am exprimat dorinţa de a rămâne acolo, oferindu-mi serviciul de a „hrăni şi adăpa” oile rămase în ţarc în timp ce turma mergea la păscut.

Rămânerea aceasta nu mi-a adus prea multe bucurii. Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Şulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, muşcându-mă de cap, mâini, şolduri. Am fost scos din gura câinilor de un cioban care se găsea mai aproape.

În ziua următoare aveau să se întâmple lucruri şi mai grave. Fratele cel mare cumpărase, fără ştirea tatii, o puşcă din cele rămase prin tranşee în urma războiului. Era ţinută în colibă, încărcată. (cu gloanţe de rezervă), pentru a speria lupii ce dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea. Un alt cioban, de la o stână vecină, a trecut în vizită pe la colibă. Desigur, cunoştea arma. Vrând să-mi demonstreze ce ştie el să facă, neatent, a împins un cartuş în ţeavă şi a apăsat pe trăgaci ca să audă ţăcănitul, dar glonţul a fost percutat şi a trecut prin piciorul meu stâng, în treimea superioară a femurului, fracturându-mi osul.

Un alt frate care venise să aducă alimente (brânză, slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. El a fugit să-i alarmeze pe părinţi. Tata, care se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei, spre Săliştea, a venit cu căruţa abia pe înserat. Fratele mare s-a ascuns pentru a nu da ochi cu tata.
Fixarea piciorului în aparat ghipsat a avut loc la spitalul din Vişeu de Sus, unde au fost tratate şi rănile provocate de câini. Întâmplările acestea au avut loc în Săptămâna Patimilor.


* * *

În mod normal, urma să încep şcoala în toamnă (în şcoală se mai găseau o soră şi un frate). Înscrierea mea nu a mai avut loc decât în toamna anului următor.

În mod mai puţin obişnuit, în această familie toţi cei maturi erau ştiutori de carte. Tata bătrân – Toderaş – citea cu litere chirilice. Zilnic îl vedeai cu cărţi de rugăciuni, dar mai ales cu „Apocalipsul” sau „Gromovnicul”. Tata citea cu litere latine. Avea şi el „Gromovnic” (calendar pentru 100 de ani) cu zodiacul, cu explicarea visurilor, cu pronosticarea timpului, etc. El mai citea şi o gazetă de la Arad, iar mai apoi, „Unirea poporului de la Blaj”. Mama citea „Alexandria, Arghir şi Elena”, „Povestea lui Leonat”, „Gruia lui Novac”, „Pintea Viteazul” etc.

În această atmosferă, m-am pomenit citind atât cu alfabetul latin, cât şi cu cel chirilic, fără ca cineva să fi intervenit într-un mod sau altul, încă înainte de a deveni elev.