Casa raională de cultură

1959 – 1967

Activităţile Casei raionale de cultură se desfăşurau la acea dată în localul fostului Cazinou. Acest local, care la început (puţin înainte de reforma administrativă din 1950) era folosit ca depozit de cereale, a suferit multe transformări. Sala destinată balurilor şi recepţiilor a fost transformată în sală de cinema, după ce i s-a adăugat un balcon şi cabină de protecţie. S-a dovedit cu timpul nesatisfăcător, având în vedere şi mişcarea artistică de amatori.

Camerele de dormit (fusese şi un mic hotel...) au fost desfiinţate prin demolarea pereţilor despărţitori. Au fost desfiinţate şi sala de biliard şi jocuri de noroc, ca şi sala în care se servea masa. O bucătărie la demisol, placată în faianţă, utilată cu tot necesarul pentru gătitul mesei, ca şi magaziile de alimente şi materiale, au fost desfiinţate şi demolate.

Localul a intrat într-o transformare capitală. S-a construit o sală de spectacole cu peste 500 de locuri (socotind şi locurile de la balconul nou construit). În sală s-a construit şi o scenă şi i s-a adăugat o cabină de protecţie pentru banda de 32 mm. S-au zidit pereţi laterali care, după părerea constructorului, nu garantau suportarea acoperişului, pentru care au fost plantaţi stâlpi de beton exteriori. Faţada la stradă arăta ca un siloz. Noul local a fost destinat proiecţiilor cinematografice zilnice, sala de spectacole pentru programele artiştilor amatori sau formaţii profesioniste în turneu şi sala unde se ţineau conferinţele raionale de partid sau sesiunile mai festive ale Sfatului raional.

La început, a avut rang de cămin cultural. Aici erau prezente programe artistice, cu artişti amatori. Corul mixt instruit şi condus de învăţătorul Al. Rădulescu (pe atunci inspector şcolar) era alcătuit în majoritate din cadre didactice. Câţiva recitatori şi formaţiile artistice ale şcolilor din localitate completau programele la zile festive. În perioada când s-a introdus limba rusă ca obiect de învăţământ începând de la clasa a IV- a în sus, precum şi cursuri populare de limba rusă pentru adulţi (mai ales cadre didactice), s-a alcătuit şi o echipă de dansuri populare ruseşti cu adulţi, iar mai apoi şi cu şcolari. (Principalii animatori: Maria Tătaru şi Alexandrina Doina).
Iată, deci, mişcarea artistică de amatori animată de câteva cadre didactice inimoase, care dădeau tot ce puteau (şi puteau mult) pentru ca activitatea la centru de raion să se facă observată.

Printre aceştia aş aminti pe numele mic: Coca, Miţa şi Sanda. Din când în când mai treceau pe aici şi formaţii de profesionişti (echipe de teatru, orchestre populare însoţite de cântăreţi de muzică populară şi echipe de dansuri populare, ori cântăreţi de muzică uşoară (adesea şuşanele). Activitatea a început să se diversifice, gusturile populaţiei (mă refer la localnicii care nu au umblat mult în lume) se formează, pretenţiile devin mai mari şi variate. Localitatea devine oraş (1956), iar instituţiile şi întreprinderile din oraş sporesc numărul populaţiei, mai ales a celor care au văzut mai multe şi care simt nevoia de cultură şi divertisment.

Devenită Casa raională de cultură, avea director, instructori salariaţi, personal administrativ şi de serviciu, colaboratori, etc. Se pare că rezultatele muncii nu satisfăceau pe deplin gusturile şi pretenţiile organelor raionale. Directorii erau schimbaţi la intervale scurte (1 an – 1 1/2 ani), deoarece cunoştinţele cultural-artistice nu puteau fi prea bogate şi variate, iar cei chemaţi se epuizau relativ repede.

Într-o vreme de aceasta, de instabilitate, am fost chemat şi mi s-a propus funcţia de director. Ca om care nu doream urcuşuri şi nici multe schimbări care cer „oarecare calificare”, nu m-am declarat de acord. „Ce salar ai ca pedagog?” „600 lei” „Aici, vei avea mai mult decât dublu” „Nu prea mă tentează câştigurile!” „Dar ai de crescut copii. Te-ai apucat să-ţi construieşti o casă. Muncind aici vei reuşi mai uşor... Să-ţi spun sincer (îmi spune secretarul cu propaganda), aici avem bani mai mulţi şi nu vrem să-i dăm unui om pe care nu ne putem baza.” „Dar eu sunt suferind, încă nu m-am restabilit definitiv.” „Aici, nu-ţi va cere nimeni să faci mai multe decât faci şi acuma...”

Discuţiile s-au mai prelungit, apoi după o săptămână am fost chemat din nou. „Organul a hotărât. De la 1 iulie preiei conducerea Casei raionale de cultură în calitate de director.” Nu m-am mai târguit şi am trecut la noua slujbă, renunţând şi la pensia de gradul III.

***

La şcoală începea vacanţa de vară. Eu luam în primire o activitate pentru care nu aveam o pregătire specială, ci cunoştinţele generale din şcoală, cele dobândite din anii de activitate ca autodidact şi experienţa dobândită în viaţă. Era 1 iulie 1959.

În noua activitate, în afara organizării şi coordonării întregii activităţi, ne-am împărţit sarcinile cu ceilalţi activişti culturali, cam după preferinţe (să nu zic după specialitate, deoarece nu eram specializat în vreo ramură).

Activitatea de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, conferenţiarii şi brigada ştiinţifica îmi aparţineau, dar din activitatea artiştilor amatori m-am ocupat de formaţiile de teatru.
Gustul pentru teatru l-am prins încă din primii ani de şcoală normală când, pentru a ni se acorda dreptul de spectatori fără plată, trebuia să cărăm scaunele din sălile de meditaţie la teatru şi de la teatru (Palatul cultural sau teatrul de vară) pentru ca să aibă pe ce să stea alţi spectatori mai mari (ca vârstă, sex, titluri, ranguri, etc.)

Este adevărat că la primele spectacole vizionate nu prea am înţeles de ce se face întuneric în sală în timp ce într-un capăt se menţinea lumina aprinsă şi se certau doi sau mai mulţi, cu sa u fără motiv. Când am priceput, elev fiind, am jucat în timpul vacanţei, piesa „Mana vacilor”, piesă ce combătea superstiţiile. Ca normalist în ultimul an am jucat în piesa „Domnul notar” de Octavian Goga. Am mai interpretat roluri şi în „Florin şi Florica” de Vasile Alecsandri, cât şi în piesa „Cine bate?” în Săcel. În Săcel, încă înainte de a mă muta la Vişeu, am alcătuit o echipă de teatru de amatori cu care am prezentat spectacole reuşite. Piesele jucate erau de mică întindere, scrise anume pentru amatorii din mediul sătesc şi tratau probleme ale transformărilor prin care trecea societatea noastră.

Cu un an mai devreme de venirea mea, s-a făcut încercarea de a pregăti şi prezenta spectacole cu piesa „Gaiţele” de Kiriţescu. Încercarea a reuşit. Cu toate stângăciile ei, cu lipsa unor decoruri şi recuzite adecvate, spectacolul în premieră a avut succes mai ales în rândul intelectualilor şi a constituit un îndemn pentru alte asemenea încercări.

Cu ocazia unor sărbători naţionale, aniversări şi alte ocazii se jucau piese scurte într-un act şi cu conţinut adecvat aniversării. Erau piesele recomandate şi comandate de conducerea acelor timpuri.

O primă piesă pe care am pus-o în scenă – şi ea legată de evenimente curente, alegerile - a fost „Escu” de Tudor Muşatescu. Spectacolul a entuziasmat publicul local care a solicitat reluarea şi prezentarea mai multor spectacole. Piesa a fost jucată şi în deplasare, la Casa de cultură a sindicatelor din Baia Borşa.

Tot de Tudor Muşatescu a fost şi următoarea piesă regizată (şi jucat atât la sediu, cât şi în deplasare) – „Titanic vals”.

De un mare succes s-a bucurat piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul. În comunele în care s-a jucat această piesă, succesul se datora şi temei acesteia – ura faţă de ocupantul străin. La Cuhea (Bogdan Vodă), unde spectacolele de teatru lipseau aproape cu desăvârşire până atunci, copiii şi tineretul care nu părăsise comuna încă, trăiau din plin cu cei de pe scenă. Către final, când dezertorul îi dă ordonanţei ofiţerului neamţ replica: „...dar de ce crezi, neamţule, că s-a găsit acela care să-şi bată joc de Silvestru Trandafir? Tu ştii unde e Schvalbe al tău? Uite-l acolo...” Pe scenă era o ladă de campanie pe sub a cărei capac ieşea mâneca uniformei purtată de locotenentul neamţ. Copiii care invadaseră sala căminului şi ocupau tot spaţiul din faţa scenei, la auzul replicii şi a gestului ce arăta spre lada de campanie, au sărit pe scenă, năvălind spre ladă pentru a-şi împlini bucuria de a fi văzut pe duşman ucis. A trebuit să suspendăm spectacolul pentru a face puţină ordine. De abia după ce secretarul comunei, urcat şi el acum pe scenă, a spus: „-Vă dau cuvântul meu de onoare că neamţul nu-i acolo...!”, puţin supăraţi şi un pic dezamăgiţi, copiii s-au dat jos de pe scenă şi am reluat, adică am continuat spectacolul.
Tot de Mihail Sorbul a fost şi piesa jucată la noi cu artiştii noştri amatori, „Patima roşie”. Succesul a fost mai modest.

„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian a avut de asemenea succes deosebit în rândul intelectualilor şi elevilor.

Cu concursul unor cadre didactice şi elevi de la liceul din localitate s-au pregătit şi prezentat spectacole cu piesele ”Oameni care tac” de V. Alecsandri şi „Prietena mea Pix”, ambele de mare succes, la vremea lor.

Având în distribuţie în exclusivitate cadre didactice de la şcoala nr. 1, s-a jucat piesa „Poveste cu şorţurile schimbate”.

„Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa ne-a creat probleme de regie tehnică şi scenografie, dar s-a bucurat de bune aprecieri. De asemenea, de bune aprecieri s-au bucurat şi spectacolele cu piesa „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu.

În piese scurte ca: „Şi pe strada noastră”, „Gara mică” şi „În august cerul e senin”, precum şi în altele de acest gen era redată rezistenţa şi lupta populaţiei împotriva ocupanţilor fascişti, în perioada apropierii trupelor sovietice. La aceasta din urmă, când eroul principal era într-o situaţie critică, fetiţa unei profesoare care se găsea în braţele mamei sale – spectatoare – a ţipat puternic: „Mămico, moare nenea Pop...”

Gustul pentru teatru, chiar şi de amatori fiind, a crescut în rândul populaţiei locale. Din plăcere, din politeţe sau de dragul interpreţilor cunoscuţi, publicul lua cu asalt sala de spectacole. Şi după plecarea mea înapoi la învăţământ am mai fost rugat să regizez unele spectacole de teatru. Aşa am ajuns să regizez piesa „Visul unei nopţi de iarnă”.

Mai mult decât regie, mi s-a cerut să accept un rol în piesa „Goana după fluturi” de Bogdan Amaru. Am interpretat rolul dlui Farada, fost ofiţer de marină, mare negustor de cereale, care nu voia să-şi mărite unica fiică cu fiecine, chiar dacă peţitorul e doctorand în biologie, dar sărac. Nişte colegi mai „băşcăloşi” au afirmat după spectacol – văzându-mi jocul agitat, perseverenţa până la încăpăţânare – „Ţi-ai jucat propriul rol”.

În presa locală din 1 iulie 1973, sub semnătura lui V.R. Ghenceanu şi Augustin Cozmuţă, în articolul „Eforturi de autodepăşire”, între altele, scrie: „... Când am ajuns seara la Vişeu de Sus tocmai se petrecea un fapt de cultură: spectacol cu piesa <> ... şi am trăit bucuria reîntâlnirii cu pasionaţi animatori ai vieţii artistice vişeuane... şi am înţeles că cei din Vişeu de Sus şi-au făcut din teatru o preocupare statornică... concurând în acest fel bilanţul mult mai sărac al Teatrului Popular din Sighetul Marmaţiei şi demonstrând posibilitatea unui teatru popular şi aici. De fiecare dată, piesa inclusă în repertoriu nu se opreşte la premieră şi cele 20-25 de spectacole anual, în localităţi din judeţ şi în afara lui, sunt mărturii ale unui lucru înţeles până la capăt”.

Am mai regizat şi procese literare, precum şi brigăzi artistice de agitaţie, ori montaje literar-coregrafice.