Începutul războiului

1940 – 1945

Ştirea despre odiosul dictat de la Viena am aflat-o pe când construiam adăposturi şi obstacole antitanc în hotarul comunei Giuleşti. Acest act a însemnat ani de refugiu, ani de suferinţe, ani de război şi momentul de întrerupere a activităţii în şcoala cu colectivul care, la început, mi-a provocat repulsie, dar de care, între timp, m-am ataşat de aşa manieră încât credeam că de acolo voi ieşi la pensie.

Retrăgându-ne de pe frontieră şi abandonând lucrările la care am muncit toata vara, am trecut Gutâiul noaptea, am trecut prin Baia Sprie, Dej, Gherla spre interiorul ţării în zona necedată. În câmpia de lângă satul Simboleni (ce coincidenţă!) am depus un nou jurământ – jurământul către noua conducere a României. Regele Carol I fusese înlăturat, iar în conducere era minorul rege Mihai şi conducătorul General Antonescu. La Sărmăşel ne-am despărţit de ostaşii maramureşeni care doreau să se întoarcă acasă. În seara aceea s-au vărsat multe lacrimi deşi toţi eram bărbaţi…

Ne-am oprit pentru un timp la Sânmiclăuş în castelul Brukenthal, pe Târnava Mare, mai sus de Blaj. Neavând certitudinea celor ce se vor întâmpla cu cei câţiva (nu puţini) dascăli maramureşeni rămaşi încă în situaţia de concentraţi, cu aprobare şi foi de drum am făcut drumuri pe la Bucureşti, la Ministerul Instrucţiunii, apoi la Inspectoratul Şcolar din Alba Iulia unde au fost evacuate arhivele şcolare din Sighet, apoi la Arad în zona în care mai aveam ceva rude şi prieteni. Am fost asiguraţi peste tot că vom fi utilizaţi la şcolile pe care le vom solicita. Am făcut cereri şi ne-am întors la unitate. Unitatea s-a deplasat în Valea Jiului, la Vulcan, unde se găseau numeroase pavilioane goale (nelocuite) deoarece gurile de mine fuseseră închise. Vulcanul a rămas, cu efemere întreruperi, domiciliul de refugiu până în mai 1945.

Fiind desconcentrat şi primind ordinul de utilizare la şcoala din comuna Dud, judeţul Arad, dar neavând haine civile şi nici acte, am obţinut un act de trecere a frontierei în Ardealul vremelnic cedat şi am pornit într-acolo, la Ciumeghi, am aflat că nu pot trece frontiera decât civil. Notarul din comună, sculat noaptea din somn (o huidumă cât trei ca mine) mi-a împrumutat un costum de lucru, dar pe măsura lui. Pe sub mantaua de piele nu se vedea lărgimea pantalonilor (un singur crac mi-ar fi fost de-ajuns). Ajuns la frontieră la punctul de trecere se afla multa lume (care trecea din România sau care venea in România). Formalităţile au fost simple şi operative. Pe traseu către Salonta, apoi către Oradea m-au instruit unii că nu e voie să vorbim româneşte; m-au instruit cum să cer bilete de călătorie… La bufetul gării am vrut să iau o gustare. Mai dinainte aflasem că la chiftele le spune lobdo pecene. Am încercat să comand pe ungureşte. Negustorul care n-a priceput nimic din mormăiala mea (mai ales că am mai zis încet – pentru mine – sau cum naiba le mai spune la chiftele), zice: „Dv. ce doriţi?” I-am spus. M-am scuzat că nu ştiu ungureşte, la care mi-a zis: „Păi cum să nu ştiu româneşte când lucrez aici de peste 20 de ani?”

Până aici mi-a mers. Tren spre Carei nu era decât în ziua următoare. Trei dintre tovarăşii de drum au aflat că există un tren spre Debrecen, iar de acolo unul curând spre Carei. Am plecat spre Debrecen şi de acolo am luat trenul spre Valea lui Mihai. Şeful de tren observă că am ieşit din itinerar. Prima: nu aveam voie să trecem prin „anya orszag” şi a doua: biletele erau pentru o rută mai scurtă. Era necesară plata diferenţei de rută. După lungi tratative duse de cei trei, în limba maghiară, cu controlorul, ne-am hotărât să achităm diferenţa, pentru a nu fi predaţi în vreo staţie înainte de a reveni pe teritoriul Transilvaniei. Cei trei au achitat diferenţa, iar eu am rămas. „Pe Dumneata nu te-am pus la plată”, a remarcat unul. „Dacă nu ştii să vorbeşti!”. „Dar noi am vorbit şi încă mult”. „Am bănuit că, deoarece ruta mea este cu mult mai lungă, diferenţa se încadra în aceeaşi zonă”. Ne-am înveselit. Trecuserăm de aşa-zisa graniţă. La Valea lui Mihai am rămas fără cei trei prieteni ce veneau de la Reşiţa. În noul tren, în compartimentul în care călătoream erau câteva femei care vorbeau limba maghiară. „Mai avem mult până la Satu Mare?”, am întrebat româneşte. „Încă o staţie.” „Dv. ştiţi şi româneşte?” „Suntem românce, dar când nu cunoaştem oamenii ne temem să vorbim româneşte.”

Prin Satu Mare, Halmeu, Hust, Sighet şi până la Vişeu m-am adresat oricui pe limba mea şi nu mi-a refuzat nimeni răspunsul. Se vede că toţi erau români, dar erau „încăpuiţi” de unele elemente horthyste… La Săcel, surpriză pentru mine. Tata nu avea voie să mă găzduiască 2-3 zile dacă nu-mi aduc szalas utolvany de la postul de jandarmi. Cu concursul preotului care a vorbit în locul meu, am obţinut această autorizaţie pentru un tată că să-şi primească feciorul. Brigadierul silvic era singurul ungur cu domiciliul în Săcel şi era acum primar.

Zilele petrecute în Săcel au fost puţine la număr. Permisul meu era pentru 10 zile în care era cuprins şi timpul călătoriei. A trebuit ca, în acest timp, să fac şi vizita la Vişeu de Jos. Elevii de acolo aflaseră de undeva că eu voi trece cu trenul prin staţia lor. Au fugit toţi de la şcoală şi au aşteptat în staţie. Când s-a apropiat trenul, au năvălit peste linii. Şeful staţiei, speriat de eventuale accidente, a strigat. Degeaba. Pentru intimidare, a tras cu pistolul. Speriaţi, copiii au mai fugit, dar de la distanţă urmăreau apariţia mea, nu eram acolo. Au plecat – unii plângând că n-am vrut să mă arăt… Când, a doua zi, am venit pe şosea, cei ce se găseau liberi pe stradă s-au luat după mine. Ajuns în dreptul şcolii, câţi erau acolo şi-au lăsat dascălii singuri şi au venit în întâmpinare cu invitaţia – tras de haine – de a vizita şcoala. Directorul nu ştia o boabă româneşte. O colegă care cunoştea limba maghiară din familie şi care rămăsese pe loc, a făcut prezentările, apoi a făcut aprecieri deloc elogioase la adresa directorului. Când i-am făcut un semn discret că n-are rost să-l supere, a spus: „Dă-l naibii de nătâng, că nu pricepe ce vorbim!” Elevii mi-au povestit cum şeful de gară a „vrut să-i împuşte”, dar ca ei tot nu s-au lăsat… Notarul de asemenea nu cunoştea limba română. Prin intermediul popii Bandu am schimbat saluturi şi ceva impresii.

La întoarcere a trebuit să schimb leii la bancă deoarece la gară nu se primeau bani româneşti (care deocamdată circulau în teritoriul cedat). Colegul T.B. cu care m-am cunoscut în şcoala normală şi care de asemenea cunoştea oarecum limba maghiară de la mama lui, m-a însoţit prin Sighet până aproape de plecarea trenului. La o tutungerie, vânzătoarea nu ştia româneşte. M-am servit de însoţitor. „Dv. nu sunteţi de aici?”, a întrebat. „Ba da, dar plec la Arad” „Interesant”, spune. „Eu sunt de aici, dar am stat la Budapesta. Acuma am venit înapoi şi Dv. plecaţi” „ Şi eu mă voi întoarce şi o să plecaţi Dv.” T.B. n-a tradus exact replica mea. „Dar să ştiţi că noi vom merge şi la Arad” „Atunci mă voi duce la Timişoara, la Craiova…”„Vom merge şi acolo” „Dacă voi o să ajungeţi şi acolo, am să plec în Turcia şi, dacă mai veniţi, voi ocoli pământul, să nu vă mai văd” T.B. a refuzat traducerea exactă, spunând că eu sunt glumeţ şi m-a rugat să nu risc prea mult că aceştia sunt cam periculoşi şi îi fac şi lui neplăceri.

În tren, un călător care dorea să-şi aprindă ţigara, m-a rugat în limba maghiară. Atâta înţelegeam şi eu, dar, din reflex, am zis: „Poftim!”. „Vorbiţi româneşte? Unde mergeţi?” „Merg la Arad” „Dar cred că sunteţi de aici. Nu trebuie să plecaţi. Situaţia aceasta nu va dura mult…” N-am insistat să aflu cine este şi ce hram are. Spunea că vorbeşte şi ruseşte, şi nemţeşte, aşa cum vorbeşte româneşte sau ungureşte. Am călătorit împreună până la Kiralyhaza. Am vorbit de toate. Era optimist şi nu admitea ca situaţia existentă să aibă trăinicie. În drum spre Oradea au intrat în compartiment câţiva militari. Purtau decoraţii (medalii cu efigia lui Rakoczi). I-am întrebat despre numele decoraţiilor şi faptele pentru care au fost decoraţi. Fuduli, cum le e felul, au spus că au luat parte la campania pentru eliberarea Ardealului. Deoarece am parcurs pe jos traseul de Tisa până la Blaj în mod paşnic, fără să fi văzut vreun honved şi fără să fi tras un glonţ, mi-am dat seama cu ce „eroi” aveam de-a face. Discuţia noastră a fost foarte cârpită întrucât nici unul nu cunoştea limba celuilalt.

La Oradea m-am întâlnit cu unul din cei trei prieteni de la venire. Se întorcea la Reşiţa. Am constatat că mi-am terminat numerarul din buzunare. L-am rugat pe tovarăşul meu de drum să-mi împrumute o sută până trecem graniţa. Cu o mică ezitare, mi-a împrumutat suma. Trecând graniţa şi mergând să restitui hainele notarului şi să le iau pe ale mele la Ciumeghi, acolo m-am îmbrăcat din nou militar, mi-am luat actele şi banii pe care-i lăsasem notarului. În sat ne-a luat o echipă de la Crucea Roşie, ne-a dus la cantină unde am servit masă caldă, apoi, în timp ce mâncam, ne-a adus foile de drum spre destinaţia indicată de noi. Prietenul meu, căruia îi restituisem suta cu mulţumiri, văzând de câtă atenţie se bucură în compania mea, a spus în tren: „Dle., vă rog să nu vă supăraţi de ceea ce vă spun! Când v-am împrumutat suta, am crezut că n-o mai văd! Şi totuşi mi-ai dat-o”. De la Arad, fiecare şi-a văzut de soarta lui.

M-am dus la noul post unde eram utilizat. Până la Târnova am mers cu trenul. De acolo la Dud am mers pe jos. Altă posibilitate nu s-a ivit. În localitate am fost bine primit. Directorul m-a găzduit şi hrănit la el acasă (în şcoală), contra cost. Despre rebeliunea din ianuarie am aflat abia după ce s-au liniştit lucrurile. Legionarul care avea sarcina să dezarmeze jandarmul şi să ocupe primăria, a adormit în noaptea când s-a transmis ordinul. După mai bine de patru luni, când am lucrat în şcoala din Dud la clasa a II-a care era fără acoperire am fost, cam la început de martie, concentrat în garnizoana Vulcan, unde am priceput ca ne pregătim pentru fapte mai deosebite. Pe teritoriul ţării staţionau numeroase mari unităţi germane, pregătite pentru a coborî spre Grecia prin Bulgaria, fie pentru a intra în Yugoslavia, sau poate…


***


La începutul verii unităţile noastre de vânători de munte sunt dislocate în Moldova de Nord. Un timp, am fost trimis cu plutonul întărit la satul Liteni – judeţul Suceava – pentru siguranţa podului peste râul Suceava între Liteni şi Roşcani. Aici ne-a găsit începutul războiului antisovietic. După câteva zile, un agent de transmisie mi-a adus ordinul de deplasare la Vereşti, unde se afla restul companiei. Acolo n-am găsit decât un agent care ne-a spus să ne deplasăm spre Dumbrăveni. Şi aici am aflat că batalionul 9 Vânători Munte a plecat spre Zvoriştea. Când am ajuns, am aflat că s-au îndreptat spre Dorohoi. În marşuri aproape neîntrerupte, cu tot echipamentul pe oameni, am ajuns într-o seară la Dorohoi. Agenţi de circulaţie ne-au dirijat spre Broscăuţi, unde am ajuns compania şi batalionul. La întrebarea: „Câţi oameni ai pierdut pe drum?” am răspuns că am mai mulţi la sfârşit decât la plecare, deoarece am adunat şi nişte rătăciţi sau extenuaţi din alte subunităţi. Am fost felicitat. Am ocupat apoi poziţii la Dumeni. Primii prizonieri de război i-am văzut la Dresca, iar botezul focului l-am primit la Noua Suliţa, după ce am trecut Prutul prin vad, fiind atacaţi din spate de partizani (!?). Am văzut şi primele jertfe pe care le dădea unitatea noastră.

În marşul de noapte prin Dinăuţi spre Hotin, am fost primiţi cu focuri de rezistenţe slabe care s-au retras. Pe traseu, ziua se mai vedeau materiale, arme şi cadavre din unităţi sovietice care au încercat să opună rezistenţă înaintării noastre. Încă înainte de a ne apropia de Hotin, am întâmpinat rezistenţă serioasă la satul Rucsin, protejată de un puternic tir de artilerie. Atacul nostru întâmpinat cu un foarte puternic foc de arme automate, a progresat până la liziera satului. Către seară, inamicul văzându-se şi manevrat pe flancul drept, s-a retras sub protecţia acoperirilor şi a nopţii. Duelul de artilerie a durat aproape toată noaptea, noi găsindu-ne sub bolta descrisă de traiectoriile obuzelor venite din ambele sensuri.

Ocuparea Hotinului şi ajungerea pe Nistru a avut loc în ziua următoare, cu pierderi pentru Batalionul 16 Vânători Munte. Unitatea noastră a primit ordinul să se deplaseze în jos pe Nistru către Soroca.

Marşurile de zi sau de noapte, pe arşiţă sau prin ploi torenţiale au continuat spre pădurea Largă şi mai încolo, spre est, sud-est. După jumătatea lunii iulie, ne-am regrupat pentru a forţa trecerea Nistrului. Trecerea cu plute şi bărci s-a realizat noaptea de către unităţi din Divizia I-a Munte şi a IV-a. A noastră mare unitate a fost ţinută în rezerva Corpului de Munte, până s-a construit podul de pontoane peste Nistru. Zona de grupare de pe malul drept, acoperită de pădure, era ţinută de inamic sub bombardament de artilerie şi aviaţie. Trecerea noastră cât şi a armamentului greu, artileria (care până acum a constituit un cerc de foc în faţa capului de pod făcut de primele unităţi trecute…), s-a efectuat tot pe întuneric. La est de Nistru, am preluat sectorul celor din capul de pod, dezvoltându-l şi continuând înaintarea. Şirul de cazemate a fost cucerit cu acte de eroism (unii s-au predat în ultimul timp, iar alţii au abandonat fortificaţiile din timp. Contraatacurile înverşunate, însoţite care de luptă, au fost respinse.

În urmărire, am mai nimicit ariergărzile din pădurea Capustiani şi am fost opriţi două-trei zile în pădurea Vierhovka. Aici inamicul a contraatacat furibund, într-o zi reuşind o pătrundere până la poziţia artileriei (divizionul 5 T.M.), dar aceştia s-au apărat prin focuri ochite prin ţeavă şi armament pentru lupta apropiată. Inamicul a fost respins şi de aceasta dată. Repetatele contraatacuri ale inamicului asupra poziţiilor ocupate de ai noştri pe liziera şi în adâncime în pădure au fost de fiecare dată respinse cu pierderi mari pentru inamic.

Pentru curajul şi spiritul de abnegaţie dovedite în luptele de la Capustiani şi Vierhovka, împreună cu plutonul pe care îl comandam, am fost decorat cu Ordinul Coroana României clasa V-a cu spade şi panglică de Virtute militară, în gradul de Cavaler.

Inamicul a fost urmărit şi hărţuit şi trecut de Bug, apoi după o oprire pentru acoperirea malului drept al Niprului, a fost urmărit şi dincolo de Nipru. Trecerea noastră peste Nipru s-a făcut pe un pod de pontoane, mai jos de Kahovka, la Berislav.

În stepa Nogai, inamicul a opus rezistenţă dârză pe linii eşalonate în adâncime. O puternică rezistenţă a opus inamicul pe linia lanţului de lacuri şi bălţi de la Malaja Belozerka. După numeroase contraatacuri, soldate uneori cu succese minime, contraofensiva lor a fost oprită, apoi a fost reluată urmărirea. Aici, la 26 septembrie 1940 am fost rănit de un glonţ al unui lunetist, glonţ tras din apropiere, dintr-o perdea de copaci ce ascundea mişcările inamicului. Lovitura era destinată pentru centrul frunţii, dar a nimerit – nu chiar perpendicular – puţin mai la dreapta. Casca a fost perforată. În contactul violent dintre cartuş şi cască, glonţul s-a deformat, a intrat în cască, a provocat o rană de cca. 4 centimetri în zona temporo-frontală dreaptă, apoi, încetinindu-şi viteza, s-a încurcat în căptuşeala căştii şi, trecând în partea stângă a capului, s-a oprit. La postul de prim-ajutor, plutonierul sanitar l-a găsit şi, crucindu-se, a căutat dacă nu cumva glonţul a traversat craniul… După o lună de spitalizare la Chişinău, am fost lăsat în concediu de convalescenţă. Casca am luat-o cu mine şi am dus-o în Bârzava. Nepoţii s-au jucat cu ea. Sora a adus-o la Vişeu după război apoi, aruncată într-o magazie, a fost scormonită de copiii fiului meu care se mai joacă uneori şi acuma cu ea – plină de rugină.

În furtuna acestui contraatac au fost răniţi, din aceeaşi companie cu mine, învăţător Şendrea Petru, învăţător Timiş Ion, învăţător Liheţ Gheorghe care s-a ales cu o mână fracturată. În ziua următoare a murit învăţătorul Tivadar Gheorghe şi Sasu Anton, toţi maramureşeni. Inamicul nu s-a mulţumit cu mici succese sau eşecuri. A atacat cu tancuri. A pătruns în spatele poziţiilor ocupate de români. A provocat însemnate pierderi. Breşa deschisă de carele de luptă a fost repede închisă. Carele au luptat izolate în spatele poziţiilor şi au fost nimicite. A urmat reluarea ofensivei noastre şi urmărirea inamicului până la Marea de Azov. Încercuit pe un front foarte larg, inamicul a avut colosale pierderi în oameni şi materiale.

Corpul de Munte a fost retras în ţară pentru refacere în timpul iernii. În vara următoare când unităţile noastre au ajuns în nordul Caucazului până la Nalcik, n-am mai fost luaţi pe front cei cu răni din prima parte.