Inspector

O primă preocupare pe care am avut-o în calitate de şef al secţiei învăţământ a raionului Vişeu a fost cunoaşterea realităţilor din această zonă (zona plasei Vişeu). Localuri corespunzătoare de şcoli se găseau în fiecare comună, dar cuprinderea tuturor copiilor în aceste localuri nu era posibilă. Peste 3500 copii erau neşcolarizaţi.

Cuprinderea lor în şcoală impunea găsirea unor noi localuri de şcoală, mobilier, dar mai ales cadre didactice. În majoritatea acestor comune, populaţia era răspândită în diverse cătune, pe văi, pe dealuri, departe de localul din centrul comunei. O răspândire enormă aveau copiii din Borşa, din Poienile de Sub Munte şi din Crasna. Aducerea lor la şcolile centrale era imposibilă. Aceşti copii proveneau din familii nevoiaşe. Erau rău îmbrăcaţi şi, majoritatea, desculţi.

Măsurile luate în vederea cuprinderii tuturor copiilor de vârstă şcolară (sau cel puţin majoritatea lor) în şcoli şi închiderea robinetului care regenera analfabetismul, s-au concretizat în:

1. Înfiinţarea cu sprijinul Secţiei Învăţământ regionala Rodna, cu sediul în Bistriţa a 7 internate şcolare pentru copiii cu domiciliul în afara satelor. Aceste internate însă au făcut servicii mai mari şcolilor cu şapte clase, care cuprindeau şi alte comune.

2. Înfiinţarea (sau dezvoltarea celor existente) în satele sau cătunele îndepărtate a unor şcoli noi, în case particulare închiriate, sau împingerea unor posturi spre aceste periferii.

3. Selectarea şi angajarea de cadre didactice suplinitoare, cetăţenii mai răsăriţi din sectoarele respective.

4. Acordarea de burse în bani pentru cei ce erau internaţi sau pentru cei proveniţi din familii nevoiaşe, familii descompuse sau din cei cu boli cronice etc.

5. Acordarea de burse în îmbrăcăminte.

Măsurile prevăzute la punctele 3 şi 4 au fost parţial rezolvate cu ajutorul Ministerului şi al Secţiei regionale. La realizarea măsurilor prevăzute la punctele 1-3 s-a recurs la organele locale, care au înţeles sau n-au înţeles aceste deziderate.

La secţia de învăţământ raională mai era un inspector şcolar şi un referent. Cu mari greutăţi şi întârzieri am reuşit să realizăm o parte bunişoară din sarcinile propuse. Şi aici au apărut unele situaţii anecdotice – ca să nu le spunem dramatice. Astfel, în Borşa am reuşit să avem şcoli în toate cătunele, răspândite pe zeci de kilometri. În sectorul Runc, pe pantele Pietrosului către poale, cu greu s-a găsit o casă care avea spaţiu excedentar (în sensul că se puteau dispensa de o cameră) ce putea fi închiriat. În casa respectivă, fiul gazdei nu făcuse nici un an de şcoală, dar ca autodidact scria, citea şi socotea. Ei n-au nevoie de chirie, dar să-l angăjăm pe Grec Mihai Belei învăţător, iar pe mama-sa îngrijitoare de curăţenie. În situaţia existentă era convenabil pentru noi. Mihai, fost analfabet, apoi autodidact, nu ştie pedagogie, dar va şcolariza peste douăzeci de copii, învăţându-i carte după priceperea lui.

În comuna Crasna am înfiinţat 5 şcoli periferice pentru o populaţie puţin numeroasă. În cătunul Hrehoreţ am închiriat o cameră într-o casă pe deal. Gazda făcea focul cu lemnele ei şi întreţinea curăţenia. Pentru asta primea o sumă forfetară. Învăţătorul , ţăran cu 4-5 clase, nu avea cameră de locuit. Camera închiriată pentru şcoală i-a servit şi drept dormitor. Tabla şcolară era pe cuptor, rezemată de horn. Copiii – pentru a scrie pe tablă – trebuia să treacă prin patul dascălului şi să se urce sau să se întindă spre a ajunge la tablă. În situaţii mai urgente, învăţătorul ţinea elevul în braţe până scria pe tablă cele cerute. De ce patul în clasă? Pentru că afară nu era loc drept şi nici acoperit…

La Poienile de Sub Munte am împins posturi în asemenea situaţii în şapte cătune. La Pentaia, camera închiriată nu permitea şi instalarea unei table de scris care ar fi încurcat intrarea şi ieşirea din clasă. Învăţătorul şi elevii se serveau de tăblia uşii în loc de tablă. Odată găsindu-mă în clasă, aşteptând să vină şi inspectorul de limba ucraineană, învăţătorul rezolva o problemă. Vorbind cu clasa, din când în când scria pe tablă (uşă). Inspectorul ucrainean, auzind discuţii, a deschis uşa fără zgomot, dar dascălul cu creta a întins mâna spre tablă fără să întoarcă şi capul. Era să scrie pe faţa lui. Elevii care erau cu faţa spre uşă au izbucnit în râs spontan. Atunci a văzut şi propunătorul situaţia anecdotică în care se găseau…

Tot la Poieni era să fim acuzaţi cu inspectorul ucrainean de pactizare cu „duşmanul de clasă”. Postul de la Uloha funcţiona într-o cameră închiriată, cu un geam mic, cu pământ pe jos, cu ieşirea direct în câmp (margine de pădure). Dascălul s-a plâns de condiţiile slabe. Am întrebat dacă nu s-ar găsi alt local. „Este, ni se spune, un chiabur care dispune de trei case. Cea de pe deal – deci din sectorul şcolii – este cu duşumele şi luminoasă, dar locuieşte acolo chiaburul. El ar putea fi evacuat şi să locuiască mai în vale.” Ne-am deplasat cu colegul la chiabur, neînsoţiţi de nimeni, pentru a nu vedea că a fost reclamat. Am găsit o cameră, dar numai una. Avea duşumele. În casă un pat cu picioare înalte, cu un cearceaf gros de cânepă care acoperea parţial paiele libere. Un loc de perne, un sac de paie. Gazda (soţul nu era acasă, iar când a aflat de la vecini că are musafiri, s-a ascuns), deci soţia, era gravidă, iar prin casă circulau trei copii mărunţi, sub 5 ani, cu cămăşuţe de cânepă, rupte la poală şi desculţi, toţi. Colegul a vorbit cu gazda în limba ucraineană (altfel cred că nu ştia). Servind copiii cu cartofi fierţi la coajă, puşi într-o trocuţă de lemn, cu slatină (saramură), a apărut atunci de sub pat un purceluş care s-a oferit să mănânce cartofi împreună cu copiii. Casele celelalte erau mai rele şi neterminate, drept care nu se puteau muta acolo. Am oferit copiilor „chiaburului” lei mărunţi şi bomboane, urându-le „zdarove”…

În urma măsurilor luate (internate, case particulare închiriate, burse de întreţinere, cadre „improvizate”), şcolarizarea s-a îmbunătăţit simţitor, frecvenţa de asemenea, dar calitatea învăţământului mai suferea acolo unde lipseau cadre calificate.

Acţiunea de alfabetizare încă suferea. Marea parte a analfabeţilor locuiau departe de centrele şcolare, deci în locuri greu accesibile cadrelor de la şcoli. Au fost cu timpul angajate cadre necalificate care locuiau în sectoarele respective…