După ani de zile, într-un cerc restrâns, povesteam despre această întâlnire din Gilău. Unul dintre ascultători – acum era preşedintele sfatului popular al oraşului Vişeu de Sus – devine atent, apoi spune: „ Eu am fost între cei ce se adăposteau. Făceam parte dintr-un detaşament de muncă forţată. Îmi amintesc cum am tremurat, dar m-am şi bucurat când a apărut un ofiţer mărunt, cu bască pe cap, care s-a purtat omeneşte cu noi...”
Era prin iulie 1967. Mă găseam la Cluj şi eram bine dispus după succesul la admiterea în facultate a fiicei mele. Mi-a venit dorinţa de a vedea Gilăul după 23 de ani. Fiica şi o nepoată s-au oferit să mă însoţească. Nimic din zona podului nu mai semăna. Şoseaua era modernizată, podul nou nu semăna cu nimic din cel vechi. Case noi. Am aflat că prima mea cunoştinţă din sat trăieşte şi că poate fi găsită la Parohia Românească. Era pensionară şi puţin gripată. Eu, în civil. Fără să amintesc evenimentele, colega m-a recunoscut, dar îmi încurcase numele. (În fapt, a presupus că mă cheamă Tomoiagă, deoarece de la mine nu a avut timp să ştie...). Preotul Virgil Paşca a povestit cum a fost ridicat de unguri şi dus spre Zalău, Satu-Mare... A mai adăugat că tatăl său a fost cândva paroh în comuna Săcel din Maramureş încă înaintea primului război mondial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu