Continuare

În cursul nopţii următoare, 10/11 octombrie, primesc misiunea de a coborî în lunca Someşului pentru a intra în Gilău. Terenul în pantă abruptă, împădurit, ne-a permis totuşi să găsim un loc pe care am coborât în luncă, derulând firul telefonic în urma noastră (pentru a fi în măsură să comunicăm cu comandamentul). Ajuns în luncă, observăm că din direcţia ieşindului sudic al satului Gilău, o mitralieră trage cu trasoare perpendicular pe direcţia noastră de înaintare.

Luând legătura cu comandantul, am aflat că în stânga noastră, pe Someşul Rece a coborât şi Batalionul 8 Vânători Munte. Pentru orice eventualitate, mi se recomanda să opresc şi să observ loviturile artileriei care va trage spre sectorul indicat de mine. Prin telefon, sunt atenţionat că a plecat prima lovitură. Am auzit fâlfâitul bombei, apoi am văzut explozia care era în sectorul solicitat. Am aşteptat să se mai tragă câteva lovituri. Mitraliera a încetat să mai tragă. Cu mare precauţie şi în linişte, am reluat înaintarea spre liziera satului, informând că pe undeva, mai la stânga, intra în sat şi altă unitate.

Peste câteva minute, se declanşează trageri, explodează grenade, se disting zgomote înfundate, apoi, peste puţin, se face linişte. Neliniştit ca nu cumva patrulele noastre să se fi întâlnit cu subunităţi româneşti. Un sergent voinic venea aducând între baionete o figură atletică în uniformă germană, cu epoleţii întorşi. „O fi şi ăsta tot de la 8?”, întrebă puţin ironic. Întorc epoletul. Este un oberfeldvebel... La liziera satului, pe întuneric, printre ostaşii companiei au intrat patrule germane, întrebând dacă sunt unguri... Ai noştri au confirmat pentru a-i atrage mai înspre interiorul companiei. Fiind mult aproape au observat banderola galbenă de pe braţul ostaşilor noştri şi şi-au dat seama că au căzut în cursă. Unul purta o mitralieră pe care a trântit-o la pământ pentru a trage cu ea. Mitraliera nu avea bandă. Până să întoarcă banda, un sergent a aruncat o grenadă ofensivă care i-a paralizat pe cei de la mitralieră. Unii s-au pierdut în noapte printre case. Alţii au intrat la ţintă. Doi au reuşit să-l imobilizeze pe oberfeldvebel fără să ştie că au de-a face chiar cu şeful. Când caporalul a văzut pe cine a adus, i-a cârpit o palmă, pentru care l-am apostrofat: „Dacă îl împuşcai în timp ce v-aţi luptat, te decoram. (Nu-i vorbă că şi aşa vei fi răsplătit.) Cu un prizonier trebuie să ne purtăm totuşi omeneşte. De ăsta avem nevoie.” Neamţul, simţindu-se apărat, a prins glas şi a zis, pe limba lui, că soldaţii români şi cei germani sunt buni camarazi…

Am încercat o discuţie, fiecare pe limba lui, dar parcă tot am înţeles ceva. „Ce armată este în comună?” „O companie de pionieri.” „Ce misiune au?” „Au minat podul şi şoseaua.”…În ideea că în localitate ar putea fi mai mulţi decât zice, am putea cădea în cursă, dar dacă sunt mai puţini întârziem aşteptând întăriri fără a fi necesar. „Totuşi, despre alţii nu ştiţi? De unde ştiţi despre această companie?” „În fapt, nu e o companie organică, ci un grup de circa 100 de ostaşi aflaţi sub comanda mea. Poate că mai sunt şi unguri, dar noi n-avem nimic cu ei.” „Te trimit la comandant. Să nu încerci să fugi deoarece lângă noi sunt ruşi care nu cruţă nici un neamţ.” „La ce comandant mă trimiteţi?” „La cel românesc.” „Foarte bine. Mulţumesc!” Avea de ce mulţumi. Comandantul grupului nostru era şvabul Eitel, căruia putea să-i furnizeze orice informaţie. Şi totuşi, am trimis cu el o escortă de doi oameni. În fapt, numai firul telefonic îl mai putea orienta pe cel ce se întorcea spre deal. Unul înainta cu mâna pe firul telefonic, iar al doilea escorta. Neamţul nu le-a făcut nici un necaz. Sunt chemat la telefon. „Ai stabilit ce ai în faţă?” „Da. O companie de pionieri germani.” „De unde ştii aşa de sigur?” „Sunt date furnizate de comandantul companiei respective.” „Iar te ţii de glume? Unde ai vorbit cu el?” „În curând veţi putea vorbi şi dumneavoastră cu el. L-am trimis la dumneavoastră.” „De ce daţi foc caselor? Încetaţi!”

Nu noi am incendiat case. Cu tunul anticar pe care l-am adus cu noi am tras doar două proiectile. Au luat foc case cu acoperişuri de paie de la periferie. Trupa cu care ne-am încăierat şi care a auzit şi tunul a crezut ca suntem cei cu care luptă şi s-au retras toţi peste Someşul Mic ce traversa comuna.

După lupte la baionetă, corp la corp sau cu schimb de grenade, când o parte au fost făcuţi prizonieri, iar alţii au dispărut în noapte printre clădirile şi grădinile satului, înaintarea în necunoscut însemna mari riscuri. Am oprit până se mijeşte de ziuă. Populaţia satului a început să se arate prin curţi, pe uliţi, mai timid, apoi, văzând ostaşi români cu care se înţeleg au luat nişte „măsuri”. Pe marginile adăposturilor improvizate de ostaşi (măşti de protecţie) au apărut gospodine şi tineret cu mâncare caldă. Le-am explicat riscurile la care se expun stând în apropierea noastră…, dar ei insistau să ne servim. „Vă rugăm să luaţi pe săturate că şi pe ăştia care fug i-am hrănit destul!” Un copil care aducea cu greu o puşcă mitralieră ne întreabă dacă ne trebuie. Era aruncată de inamicul ce s-a retras în fugă. Văzând basca de vânător pe capul unui ostaş, cere voie să umble cu ea, apoi spune: „Şi tata a purtat aşa ceva când a făcut armata.” „Unde a făcut armata tău armata?” „La Sighet.” Cu emoţie, i-am spus copilului: „Când vine tatăl tău acasă, să-i spui ca vânătorii de munte din Sighet au trecut pe aici!”.

Curăţind partea de sud-est a satului, am ajuns la Someş. Podul era minat. Cablurile de legătură erau vizibile. Un grup de pionieri veniţi din amonte ne-au spus că legăturile sunt tăiate. Dar, ceea ce se vedea, puteau fi legături false. Am anunţat că trecem pe pod. Două plutoane s-au avântat în apa până la brâu (pe alocuri, până la subţiori) în aval de pod. Când primele elemente se pregăteau să urce pe malul opus, sub protecţia mitralierelor noastre de pe malul drept, o flacără albastră a fulgerat pilonii si arcadele podului şi, instantaneu, o explozie infernală a făcut ţăndări din betonul armat, a aruncat în cer acoperişurile caselor din vecinătate, a făcut ţăndări geamurile pe o mare rază, a despuiat de crengi şi frunze copacii de pe maluri şi pomii din grădini. Minute în şir, după ce s-a aşternut liniştea, ploua cu bucăţi de ţiglă, crengi şi frunze. Fragmente din betonul sfărâmat, care au fost aruncate de-a lungul râului în aval, i-au lovit pe ostaşii care erau în apropiere. Un trăgător de puşcă mitralieră, lovit, a fost înghiţit de valuri. Sergentul major Acatrinei a fost grav rănit la abdomen. Peste două ore, a încetat din viaţă. Plutoanele au revenit, pentru moment, pe malul drept. Aveam pierderi în oameni şi materiale.

Am asaltat din nou. Focul de pe celălalt mal era destul de anemic. Pionierii care au aruncat podul în aer au fost ucişi lângă acumulatorul cu care au iniţiat explozia. Înaintând călare pe şosea în interiorul satului, câteva sute de metri, am fost hărţuiţi de elemente inamice izolate care luptau la adăpostul acoperirilor. Apreciind că flancurile îmi sunt descoperite, că din urmă nu vin subunităţi de-ale noastre, am oprit înaintarea, luând măsuri pentru a para un eventual contraatac. Telefoniştii ne-au făcut rapid legătura. Dar, pe acelaşi fir vorbeam acum toate batalioanele care asaltau Someşul, grupul 5 şi comandamentul diviziei. Am interceptat toate convorbirile. Comandantul meu direct se informează unde am ajuns şi îndeamnă „să-i dăm drumul”, la care răspundeam negativ, motivând. Atunci mi-a spus că a mai trimis o companie care va acoperi flancul drept.

Din dialogul cu Batalionul 8 am înţeles că se raportează trecerea Someşului, care, în fapt, era un neadevăr. Am cerut să fiu ascultat, insistând şi deranjând discuţiile cu comandanţii de batalioane. „Vorbiţi, vă rog, cu mine! Vorbesc din localitate. Sunt singurul care am trecut Someşul. Am flancurile descoperite şi risc o încercuire”. „Care eşti ăla? Tu eşti, Grad? Trage o rachetă, să vedem unde eşti!”. „Nu-i recomandabil. Cât timp suntem cam amestecaţi cu grupuri inamice, artileria inamică ne scuteşte de bombardament. Dacă le semnalăm locul...” „Să nu te mişti până nu trec şi cu ceilalţi”. Apoi, către Batalionul 8: „Vezi măi, că oamenii tăi n-au trecut apa!” „Voi lua imediat măsuri”. „Batalionul 16... Scridoane, treci Someşul!” „Nu e pod” „Îl treci prin apă...” „E apa până-n gât!” „Până-n gât să o treci...”

De la 8 au trecut urgent plutoanele lui Bârlea şi Fenengel.. luând legătura cu mine cam timizi. Peste puţin timp, subunităţile Batalionului 16 se vedeau urcând pantele spre Gartya (485). Atunci am reluat înaintarea. Din beciurile castelului şi încă unul am scos numeroşi prizonieri, între care şi un locotenent ungur. Artileria a şi început tragerile spre pod, pe şosea, etc., provocând pierderi. După curăţirea satului de rezisenţele răzleţe, dinspre liziera de nord suntem opriţi de foc puternic. Elanul şi îmbărbătarea plutonier major Mârzea nu pot fi curmate de inamic. Mai avem şi ceva pierderi, dar pe înserate compania noastră pune stăpânire pe poziţiile inamice de a nord de Gilău, care acum era complet liber. O rachetă roşie trasă de noi semnala cucerirea obiectivului.

Din poziţiile inamice am dezarmat 15 prizonieri. „Cum te cheamă?”, am întrebat într-o doară. „Balea Ianos”, răspunde unul. „De ce Ianos? Nu te cheamă Ion?” „Ba da..., dar aşa îmi spun aici”. „De unde eşti?” După discuţii am stabilit că este din Ieud şi că e român, că a intenţionat să se predea. „Dacă e aşa, de ce aţi tras în noi când urcam pantele? Ori vrei să cred că cel căzut în cimitir pe pantă a murit de râs? Dintre ăştialalţi au mai şi tras, poate chiar ochit, căci sunt şi unguri între ei”. Le-am luat închizătoarele, apoi i-am trimis sub escortă spre comandamentul unităţii. Artileria noastră hărţuia coloanele de amestec de civili şi soldaţi în dezordine care se retrăgeau peste deal spre Aghireş şi Căpuş.

S-a făcut apoi linişte. Bilanţul zilei: am pierdut un subofiţer şi doi soldaţi, am făcut prizonieri un ofiţer, un plutonier adjutant şi peste 20 de soldaţi (despre morţii inamicului n-am mai ţinut socoteala) şi multe materiale (arme, muniţii, etc.). Între prizonieri erau şi români maramureşeni, ceea ce a creat o stare sufletească deosebită. Între răniţii – prizonieri – de pe cota 666 era şi plutonierul ungur care spunea că este de la Ocna Slatina...

În momentele de acalmie ce au urmat, agentul personal îmi atrage atenţia că în ziua aceea nu am mâncat nimic, deoarece în apropierea podului, soldatul care a vrut să-mi servească o gustare, a fost îngropat în urma exploziei unui obuz. (Soldatul a fost dezgropat înainte de a se sufoca, iar peste câteva zile a fost recuperat). „Poate ai ceva lapte în bidon”, i-am spus agentului. Jenat, îmi spune că nu are, dar bidonul era totuşi plin. Cineva a avut totuşi, dar în majoritatea bidoanelor erau vin şi ţuică cu care s-au „aprovizionat” în perioada aşteptării în centrul satului. Când i-am spus plutonierului Mârza constatarea mea, a răspuns: „Dar altfel, oare, am fi executat cu atâta elan manevra şi urcuşul pe pantele spre cimitirul evreiesc?” Era ora de bilanţ cu excedent şi bucurii şi nu de observaţii supărătoare...

O noapte pe poziţiile cucerite... apoi, un ordin de regrupare în sat. Pe axul de înanintare spre Oradea, au trecut acum cazacii călări. Al nostru itinerar era din nou în munţi: spre Agârbiciu, Dangăul Mare, Mâşca, Mânăstireni...

La regruparea din sat am întâlnit-o pe învăţătoarea – preoteasa preotului Virgil Paşca. Ne-am recunoscut. Ne văzuserăm pentru prima dată când a ieşit dintr-un adăpost urmată de un şir ce nu se mai termina, de femei şi bătrâni şi câţiva militari.

Aceasta s-a petrecut în ajun, când compania, curăţind de ultimele rămăşiţe satul, a început atacul spre poziţiile din nord, iar artileria inamică bombarda la întâmplare satul. Populaţia se adăpostea de bombardamente, dar şi focurile ce se încrucişau pe străzi. Dintr-un asemenea adăpost, ieşind învăţătoarea prima, cu ochii umezi, m-a îmbrăţişat, spunându-mi: „Bine aţi venit! Cam de mult vă aşteptam”. Celelalte femei (aşezate în rând ca la primirea raţiilor pe cartelă) au socotit că trebuie să procedeze la fel. Am acceptat, cu emoţie, primirea care, de fapt, mă întârzia de la alte acţiuni. În urma lor a apărut şi locotenentul ungur care a zis „servus” şi încă ceva pe limba lui. A predat armamentul şi a vrut să ştie cam ce îl aşteaptă. I-am spus că îl trimit la comandatură să-i dea ordin de lăsare la „vatră”.