Anul 1952

În toamna anului 1952, şcoala se dezvolta. Se înfiinţează liceul. Problemele de cazare şi hrană se menţin la alt nivel. Elevii din liceu provin din toate comunele raionului. Dacă problemele materiale reuşim de-acum să le rezolvăm, apar altele, de altă natură. În întreg colectivul de peste 30 cadre didactice nu era decât o profesoară cu studii superioare, a cărei specialitate era psihologie-pedagogie, dar care preda matematica. Cu cadrele folosite la ciclul gimnazial, am încercat rezolvarea predării şi la clasa a VIII-a (cu măriri de sarcini şi efort de restructurare a cunoştinţelor).

Noua activitate de pionierat (înfiinţarea liceului, noile probleme ivite, vechile necazuri încă incomplet rezolvate şi inerţia sau chiar lipsa de bunăvoinţă a unor cadre din organul raional mi-au cerut o muncă epuizantă. Crezând, în octombrie, că şcoala poate începe în condiţii satisfăcătoare (aveam acum şi ceva cadre, şi câteva manuale), am primit aprobarea sa-mi iau concediul de odihnă pe care l-am efectuat la preventoriul din Timişul de Sus.

În vilele în care eram cazaţi se spune că au fost ţinuţi şi „prizonerii de război” - aviatori americani – din cel de-al doilea război mondial. Asemenea viaţă de prizonier parcă aş fi suportat şi eu. Camere spaţioase, aerisite, luminoase, cu perspective spre munte, cu ferestre spre cetina de brad, având confort modern. Mâncarea bună, suficientă – prea suficientă pentru pretenţiile mele. Dispensarul, clubul, biblioteca, plimbările la Predeal şi scurtele plimbări pe poteci de munte, toate completau în mod fericit confortul şi buna dispoziţie. Un neajuns totuşi a fost: aveam mereu senzaţia că mi-e frig (în cameră).

La plecare mi se face un nou control medical. Sunt întrebat ce leziuni am avut şi-i spun doctorului de infiltratul subclavicular drept, fericit că – credeam eu – nu se mai vede nimic. „Dar la stânga, aţi avut ceva?” „Nu, de ce?” „Acum, aveţi şi acolo.” Am simţit că mă ia căldura şi încep să transpir. „Şi, cam ce se vede?” „O mică cavernă. Nu vă speriaţi! Mergeţi la Cluj şi acolo o să rezolvaţi totul!”

Întors acasă am cerut medicului specialist să-mi facă trimiterea la Cluj. Acesta voia să merg la Bixad… Medicii cunoscuţi au venit la radioscopie pentru a vedea „spectacolul cu caverna”. Înainte de plecare la preventoriu nici unul nu văzuse nimic.

Şeful secţiei sănătăţii s-a hotărât cam greu şi i-au trebuit câteva zile până să se hotărască, timp în care am stat tot timpul programului la dispensar, deranjând.

Ajuns la Cluj, la clinica ftiziologică mi s-a spus că n-au paturi libere. A trebuit să constat că o „pilă” sau o „relaţie” nu strică. Era de serviciu Dr. G. Petrescu. Ne cunoşteam din satul natal. Acesta a dispus introducerea unui pat pe terasă într-un salon de unde – în perspectivă – se pregătea o ieşire. „Peste o zi, două, vei ocupa patul lui”. Aşa am fost internat la sfârşitul lui octombrie.

Controale, fişe, anamneză, diagnostic, recomandări, etc.

În a doua săptămână, încercarea reuşită de instituire a pneumotoraxului. În a doua lună, operaţia Jakobeus (!) pentru desprinderea pleurei de coaste. Antibiotice mai puţine, dar ca să zicem că am primit şi medicamente, ni se dădeau polivitamine şi codeina. Fiind o bună parte din timp „pozitiv”, mi s-au repartizat şi pastile PAS. În timpul internării eram vizitat de familie, care aducea suplimente alimentare (deşi nu eram flămânzi).

Nu uit atitudinea profesorului Dr. Danielo, şeful catedrei de ftiziologie, care, în timp ce făcea vizită prin saloane însoţit de studenţi, prezenta cazul meu ca un caz foarte grav şi periculos din punct de vedere social. Motiva apariţia bolii TBC la generaţii de copii datorită faptului că în şcoală lucrează cadre didactice bolnave, care infectează şcoala. O fi avut el dreptate, dar în şcoală aveam mulţi copii proveniţi din mediu TBC cărora le dădeam burse. I-am găsit acolo… deci, în afară de directorul liceului, trebuie să mai fi fost şi alte surse de infecţie TBC. În acelaşi salon cu mine se găsea şi un salariat al clinicii. Într-o discuţie contradictorie, afirma că noi, bolnavii, nu suntem recuperabili. Nu mă gândeam la mine, dar simţeam că nu are întru totul dreptate. Am strigat nervos: „Dacă lucrurile stau aşa, ce rost are clinica de ftiziologie şi catedra lui Danielo? Numai ca să spună studenţilor de unde se îmbolnăvesc elevii? Dacă ar fi aşa, în locul catedrei lui ar fi mai util un centru de instrucţia tragerii. În loc de profesor, ar fi mai util un plutonier major, bun trăgător. Restul personalului să fie înlocuit cu câţiva trăgători. Unde vor găsi oameni tuşind şi, mai ales, cu BK pozitivi, să-i pună la zid şi să lichideze focarele… Fără multă teorie.” Cu certitudine, pacientul respectiv a spus acest lucru medicului primar şi acesta, profesorului. De atunci a avut altă atitudine când trecea pe la patul meu. Studenţilor le-o fi spus acelaşi lucru – era sarcina lui s-o facă – dar nu în faţa mea.

După patru luni de spitalizare, m-am întors acasă. Mi s-a acordat concediu medical. Pentru aşa suferinţe se acordau concedii lungi (boala se vindecă încet).

Am făcut şase luni de concediu medical. Am crezut că e mai nimerit să mă pensionez de boală, până când mă voi mai consolida. Ca urmare, am solicitat pensionarea. Comisia de expertiză a aprobat pensionarea cu obligaţia revizuirii după şase luni.

De la această dată a încetat funcţia mea de director al liceului (funcţie pe care practic nu o prea îndeplineam de un an).