În căutarea unui loc de muncă

1932 – 1935

Cererea de numire într-un post oarecare de învăţător cât mai aproape de satul natal rămânea fără răspuns. Sora mea, care obţinuse diploma de învăţătoare la Oradea în acelaşi timp cu mine la Sighet, aştepta şi ea... Aştepta şi tata să-şi vadă copiii în slujbă la stat şi să nu-şi mai creeze greutăţi şi griji. Revizorul şcolar şef adus de cei veniţi proaspăt la putere mă cunoştea din şcoala normală. În timpul vacanţei m-a felicitat pentru succesul avut în piesa „Domnul notar”, pentru succesele la clasă şi examenul de capacitate, pentru cele citite in gazete, dar când m-am prezentat la revizorat să mă interesez de cererile noastre m-a întrebat răstit: „Cum te cheamă?”. Eu încă nu ştiam ce înseamnă propaganda electorală înaintea alegerilor. Am rămas şocat, apoi am pus nişte întrebări obraznice şi am plâns. M-am mirat mai târziu cum de nu am primit un picior undeva şi dat afară din revizorat. Un coleg mai în vârstă care a asistat la scenă, m-a luat părinteşte de după gât, am plecat împreună pe stradă: „Lasă-i pe ăştia! Mâine, poimâine pleacă ei şi venim noi care ştim să avem grijă de elementele noastre de elită”. (Desigur, alt demagog.)

Pe la revizorat n-am mai dat, căci distanţa era mare şi drumul costisitor. Am rămas acasă, la părinţi, amândoi cu sora şi pentru a umple timpul ne certam de la romane tipărite în fascicole ce circulau şi acolo: „Jidovul rătăcitor”, „Crimele inchiziţiei”, „Inima sfărâmată” ş.a. sau volume din „Colecţia celor 15 lei” sau „Femei celebre”... În sărbători mai cântam câte o priceasna la biserică sau citeam „Apostolul” şi „Fericirile”. Am aflat că unii din colegii mei, mai ales cei din josul listei clasificaţilor, aveau posturi de suplinitori. Am aflat de existenţa unei învăţătoare gravide ce urma să ia concediu de naştere. Am plecat cu căruţa la Şieu, dar acolo am aflat că am sosit târziu. Tranzacţia era făcută cu un alt coleg şomer. Atunci nu obişnuiam să folosim cuvântul. Puţin mai târziu, m-am dus la Rozavlea. Prea târziu şi aici. Unul din colegii din Săcel a fost arestat. L-am suplinit două săptămâni, dar la plata salariului o colegă a luat toţi banii, pretinzând o datorie de la titular (pe care înţelegea s-o recupereze prin munca mea...). N-am mai încercat.

Notarul comunei care cunoştea greutăţile familiei, sporite cu încă doi pretenţioşi (!) mi-a mai dat uneori câte ceva de lucru. Ivindu-se ocazia, mi-a propus să fac pe „examinatorul de carne” la abatorul comunal, muncă pe care o plăteau măcelarii evrei în funcţie de numărul animalelor sacrificate. Am ezitat pe motiv că nu cunosc meseria de veterinar. Mi-a explicat că nici nu-i cazul. Trebuia doar să pun o ştampilă şi să văd dacă măcelarii au acte de proprietate. Şachterul cunoştea animalele necorespunzătoare. Cele sănătoase erau declarate „cuşer”.

Când au început plantările de puieţi de pădure mi-a propus să fac pe „şeful de echipă”, iar ştampila s-o dau surorii mele. Aşa am mai câştigat şi noi ceva bani de pingele.


* * *


În primăvara anului 1933 a fost organizată la centrul de judeţ o manifestare antirevizionistă la care erau invitate şi delegaţii săteşti. Din delegaţia comunei mele am făcut parte şi eu. În timpul demonstraţiei din Sighet, unde am întâlnit numeroşi prieteni şi cunoscuţi, m-am întâlnit şi cu fostul meu director de la şcoala normală. Bucuros de întâlnire, m-a întrebat ce post ocup, la care eu am răspuns: „Postu’ Mare”. A aflat că am stat toată vremea, şi eu şi sora mea, fără posturi. Şi-a manifestat supărarea, şi-a făcut şi probleme de conştiinţă, apoi m-a întrebat: „De ce nu mi-ai scris?”. „Ştiam că numirile se fac la revizoratul şcolar. De ce v-aş mai fi deranjat?” „Dar mai avem şi noi un cuvânt. Putem influenţa. E o mare greşeală ca un element de nădejde în învăţământ să trăiască din ocupaţii întâmplătoare, ocazionale. Te duci acasă, îmi scrii o scrisoare... şi am să te chem la Sighet, să fii pregătit pentru a sta mai mult”.

Venit la Sighet, la chemarea directorului, mi s-a spus:”Deocamdată vei lucra ca bibliotecar onorific la biblioteca la care ai lucrat ca elev. Pe baza acestei munci îţi asigur găzduire în internat şi masă la cantină. Ca să ai şi un ban de buzunar vei face cu copiii mei, pe care îi cunoşti, limba franceză, pentru care vei primi plată. La toamnă am un plan pe care îl vom aplica împreună”.
La şcoala normală funcţiona şi şcoala de aplicaţie cu patru clase la care cei doi instructori predau simultan. Elevii normalişti, începând din penultimul an, dar mai ales în ultimul an de şcoală normală, făceau practică pedagogică. La sate, dar mai ales în mediul urban, funcţionau şcolile cu 7 clase, având deci ciclul II sau clase complementare. Cu acest învăţământ complementar nu puteau lua contact normaliştii în practica lor. Pentru clasa a V-a a trebuit să adun elevi absolvenţi de patru clase din alte şcoli primare din oraş, deoarece absolvenţii şcolii de aplicaţie intrau în liceu toţi, fără dificultate. Mi-a reuşit o adunătură de cca. 16 elevi. Am propus să lucrăm şi aici simultan, primind şi un număr corespunzător în clasa a IV-a B unde erau multe cereri.
Aşa a apărut, la dorinţa profesorului de pedagogie V. Pop, ciclul II la şcoala de aplicaţie, unde normaliştii îşi puteau forma o viziune integrală asupra întregului proces de învăţământ la care erau chemaţi. Învăţătorul care preda la aceşti elevi nu era plătit de stat (nu era post bugetar). Cadrul didactic folosit era plătit cu suma forfetară de 1500 lei lunar, plătită de Comitetul Şcolar, învăţătorul beneficiind în continuare de cameră fără chirie şi masă fără plată.

În această situaţie am lucrat până la sfârşitul lui octombrie 1933 când am fost chemat să satisfac stagiul militar, iar în locul meu a venit un alt cadru atunci eliberat din armată.

Deşi eram în faţa primului colectiv de elevi pentru a căror instruire şi educare eram solicitat, am muncit cu toată priceperea şi puterea de muncă, aşa că (gândesc eu lipsit de modestie) clasele acestea nu erau cu nimic mai prejos decât cele în care predau institutorii cu bogată experienţă. Dintre aceştia am întâlnit după război doi medici, două asistente, trei ingineri, un bun negustor şi un mare fotbalist. Nu consider că i-am desăvârşit eu, dar că o părticică din sufletul meu le-am dat şi lor.