1974 – 19..
După pensionare am mai insistat ocazional pe lângă cine m-am priceput şi care a vrut să mă asculte pentru a sprijini în continuare prin aprobare de credite etc. în vederea definitivării lucrărilor atacate, dar nefinisate, precum şi alte lucrări încă neîncepute.
La Ziua Învăţătorului, colegii la adunarea festivă mi-au trimis flori prin pionieri, m-au felicitat, oficialii au adus laude şi mulţumiri etc. (fel de fel de... nimicuri)
La masa comună organizată la şcoală mi s-au oferit cadouri, amintiri... Apoi viaţa îşi urmează cursul.
După doi ani, când împlineam vârsta integrală de vechime şi dreptul de a suplini timp de 4 luni într-un an şcolar, am încercat experienţa de a face pe educatorul în aceeaşi unitate de învăţământ. Experienţa a fost utilă, dar nu şi plăcută. O parte dintre „foşti” voiau să ştie dacă în orele de program stau cu elevii sau fumez în sala profesorală. N-am reuşit să le fac bucuria de a demonstra lipsa de punctualitate.
Clasa la care am lucrat era o „adunătură” de elevi noi cu care nu ne cunoşteam şi care în general s-au adaptat anevoios în noul tip de şcoală, pentru ei. Din principiu (!), din instinct (!) sau pur şi simplu că nu le place educatorul, mi-au jucat destule feste. Elevilor mici (poate şi mai mari) nu le place să lucreze cu oameni în vârstă, cu ochelari, care se mişcă mai încet... Nu am reuşit să realizez atât cât aş fi dorit, cu tot efortul depus. Nu ştiu dacă un altul ar fi reuşit mai mult, dar s-ar putea.
Am fost uneori solicitat să stau de vorbă cu elevii despre participarea ostaşilor români la războiul antifascist şi antiimperialist. Asemenea solicitări mi s-au făcut şi cu ocazia Zilei Victoriei din 9 Mai... sau sporadice prezenţe în prezidiul unor adunări festive.
O contribuţie modestă îmi aduc în calitate de preşedinte al comisiei de cenzori la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor.
De asemenea am contribuit modest la clarificarea şi ajutorarea veteranilor de război în obţinerea avantajelor acordate de statul nostru acestor categorii de cetăţeni (spor de pensii, reduceri sau scutiri de taxe la transport pe CFR sau pe mijloace interne de transport în comun).
luni, 12 noiembrie 2007
Pensionarea
De la această dată am mai predat câteva ore de geografie, apoi am intrat în concediu de boală.
Având în vedere că şcoala ajutătoare se va putea descurca şi fără aportul meu de acum încolo, am solicitat aprobarea ieşirii la pensie pe baza art. 7 din lege... cu vechime integrală, la cerere. Cu promisiunile inspectorului general de a-mi susţine cererea, am înaintat-o la Minister. Acesta a răspuns că nu poate aproba asemenea cereri în timpul anului şcolar. Am înaintat un certificat medical. Hârtiile s-au mai plimbat puţin, apoi am primit decizia din care am extras: „Consiliul Popular al Judeţului Maramureş, Decizia nr. 17441. Urmare examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat la cererea 3388 din anul 1974, luna mai, ziua 7 privind pe Grad V. Dumitru... născut la anul 1913, luna septembrie, ziua 20, vârsta 60 ani, având ultima funcţie înainte de pensionare director Şcoala Specială Vişeu de Sus... constată următoarele: vechimea totală în muncă 39 ani... Având în vedere cele constatate, oficiul de pensii în baza dispoziţiilor din Legea nr. 27/1966, admite cererea de pensionare... cu începere de la 1 mai 1974... cu drept de contestaţie în termen de 60 zile... Dată azi, 10.05.1974...”
Cam aici se încheie relaţiile mele cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Inspectoratul Şcolar al judeţului Maramureş îmi comunică Dispoziţia 4885 prin care se desface contractul de muncă cu data de 1 mai 1974.
Având în vedere că şcoala ajutătoare se va putea descurca şi fără aportul meu de acum încolo, am solicitat aprobarea ieşirii la pensie pe baza art. 7 din lege... cu vechime integrală, la cerere. Cu promisiunile inspectorului general de a-mi susţine cererea, am înaintat-o la Minister. Acesta a răspuns că nu poate aproba asemenea cereri în timpul anului şcolar. Am înaintat un certificat medical. Hârtiile s-au mai plimbat puţin, apoi am primit decizia din care am extras: „Consiliul Popular al Judeţului Maramureş, Decizia nr. 17441. Urmare examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat la cererea 3388 din anul 1974, luna mai, ziua 7 privind pe Grad V. Dumitru... născut la anul 1913, luna septembrie, ziua 20, vârsta 60 ani, având ultima funcţie înainte de pensionare director Şcoala Specială Vişeu de Sus... constată următoarele: vechimea totală în muncă 39 ani... Având în vedere cele constatate, oficiul de pensii în baza dispoziţiilor din Legea nr. 27/1966, admite cererea de pensionare... cu începere de la 1 mai 1974... cu drept de contestaţie în termen de 60 zile... Dată azi, 10.05.1974...”
Cam aici se încheie relaţiile mele cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Inspectoratul Şcolar al judeţului Maramureş îmi comunică Dispoziţia 4885 prin care se desface contractul de muncă cu data de 1 mai 1974.
Demisia
Înainte de înmânarea cererii, am solicitat un moment în care le-am citit din „Istoria poporului român” de la pagina 275. „...Folosind atmosfera creată, la 11/12 februarie 1866, adversarii săi l-au silit să abdice cu ajutorul câtorva ofiţeri. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una din cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român...” Cred că merită să adaug că inspectorul era profesor de istorie, iar cererea s-a înmânat în acele zile ale lui februarie, dar anul era 1974.
Juristul a râs, cam amar, apoi m-a felicitat pentru ideea avută. Drept urmare, ei i-au zis o nouă „monstruoasă coaliţie”. Cererea a fost aprobată operativ.
***
Pentru „Termopile Leonida şi apărarea Spartei şi a legilor ei...”, pentru „ostracizarea lui Aristide cel Drept...” pentru alte personaje mitologice şi istorice am devenit incomod pentru unii care ar fi dorit o muncă lejeră, comodă, lipsită de „indicaţii”, iar pentru fiecare mic succes să li se cânte osanale. Incomod am devenit şi pentru cei mulţi „foşti” care ar fi dorit să mai fie. Incomode au fost şi memoriile înaintate, insistenţele depuse pentru urgentarea rezolvării unor probleme grele în calea dezvoltării şi modernizării învăţământului. Incomodă era şi pentru mine vârsta mea şi indolenţa unora... Accidentul de muncă a fost o ocazie care a atras atenţia asupra noastră, iar unii abia aşteptau ghilotinarea directorului. Colectivul de elevi era de altă părere...
Fără tergiversări (aşa a fost mai bine pentru ca să se menţină asemănarea cu ... istoria), Inspectoratul Şcolar a trimis pe inspectorul general adjunct şi inspectorul de rută să execute Decizia nr. 2435/1974 din 20 februarie 1974. Din partea oraşului au venit directorul coordonator şi delegatul (nu preşedintele) comitetului executiv.
Necunoscând mai de-aproape atmosfera din şcoală, inspectorul general adjunct a vorbit cam în doi peri. „Ce-aţi zice de funcţia de director adjunct?” „Aut Caesar, aut nihil”, am gândit şi zis.
„Am ordin să vă aduc elogii din partea Executivului Judeţean.” M-am gândit atunci că dacă şefii aceştia mari nu vin cu acuze şi critici exagerate la lipsurile care mai dăinuie în şcoală, atunci nici eu n-am nevoie de argumente şi dovezi în apărare.
Adunarea cadrelor didactice pentru instalarea noii conduceri s-a desfăşurat în atmosferă de „calm”. Inspectorul general adjunct a spus motivul pentru care se afla printre noi, având ezitări şi căutând să evite eventuala partinitate. În timp ce inspectorul de rută se aştepta să mă refer la „monstruoasa coaliţie”, m-am referit la înfrângerea de la Războieni şi legenda cu Daniil Sihastrul.
Delegatul executivului orăşenesc a adus elogii pentru activitatea depusă. „Directorul Grad este cunoscut în toate localităţile din jur şi este singurul dascăl din Văile Izei şi Vişeului pe pieptul căruia vezi strălucind la sărbători «Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară» pentru activitatea sa din timpul războiului pentru eliberarea Transilvaniei. Noua directoare şi-a stăpânit greu emoţiile luând cuvântul, în timp ce între colaboratoarele dintru începuturi se mai ştergeau şi lacrimi. Cu urările de succes pentru noile numite, cu angajamentul de a ajuta pe cât posibil la dobândirea unei experienţe mai bogate, am încheiat şi această etapă.
Redau mai jos în extras dispoziţia Inspectoratului Şcolar: „Dispoziţia nr. 2435/1974. Inspectorul şcolar general al Inspectoratului Judeţean Maramureş, având în vedere referatul din 18 II 19 întocmit de Tov. Bălăneanu Alexandru – inspector şcolar, prin care propune eliberarea, la cerere, a Tov. Grad Dumitru din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare din Vişeu de Sus, văzând cererea Tov. Grad Dumitru înregistrată şa nr. 809/18.02.1974... în baza art. 55... dispune: Art. 1 Tov. Grad Dumitru se eliberează, la cerere, din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare Vişeu de Sus, pe data de 20 februarie 1974. Cu aceeaşi dată trece pe post de educator la Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus... Art. 2 ... Baia Mare 20.02.1974. Inspector general profesor Andrei Bălan”
Juristul a râs, cam amar, apoi m-a felicitat pentru ideea avută. Drept urmare, ei i-au zis o nouă „monstruoasă coaliţie”. Cererea a fost aprobată operativ.
***
Pentru „Termopile Leonida şi apărarea Spartei şi a legilor ei...”, pentru „ostracizarea lui Aristide cel Drept...” pentru alte personaje mitologice şi istorice am devenit incomod pentru unii care ar fi dorit o muncă lejeră, comodă, lipsită de „indicaţii”, iar pentru fiecare mic succes să li se cânte osanale. Incomod am devenit şi pentru cei mulţi „foşti” care ar fi dorit să mai fie. Incomode au fost şi memoriile înaintate, insistenţele depuse pentru urgentarea rezolvării unor probleme grele în calea dezvoltării şi modernizării învăţământului. Incomodă era şi pentru mine vârsta mea şi indolenţa unora... Accidentul de muncă a fost o ocazie care a atras atenţia asupra noastră, iar unii abia aşteptau ghilotinarea directorului. Colectivul de elevi era de altă părere...
Fără tergiversări (aşa a fost mai bine pentru ca să se menţină asemănarea cu ... istoria), Inspectoratul Şcolar a trimis pe inspectorul general adjunct şi inspectorul de rută să execute Decizia nr. 2435/1974 din 20 februarie 1974. Din partea oraşului au venit directorul coordonator şi delegatul (nu preşedintele) comitetului executiv.
Necunoscând mai de-aproape atmosfera din şcoală, inspectorul general adjunct a vorbit cam în doi peri. „Ce-aţi zice de funcţia de director adjunct?” „Aut Caesar, aut nihil”, am gândit şi zis.
„Am ordin să vă aduc elogii din partea Executivului Judeţean.” M-am gândit atunci că dacă şefii aceştia mari nu vin cu acuze şi critici exagerate la lipsurile care mai dăinuie în şcoală, atunci nici eu n-am nevoie de argumente şi dovezi în apărare.
Adunarea cadrelor didactice pentru instalarea noii conduceri s-a desfăşurat în atmosferă de „calm”. Inspectorul general adjunct a spus motivul pentru care se afla printre noi, având ezitări şi căutând să evite eventuala partinitate. În timp ce inspectorul de rută se aştepta să mă refer la „monstruoasa coaliţie”, m-am referit la înfrângerea de la Războieni şi legenda cu Daniil Sihastrul.
Delegatul executivului orăşenesc a adus elogii pentru activitatea depusă. „Directorul Grad este cunoscut în toate localităţile din jur şi este singurul dascăl din Văile Izei şi Vişeului pe pieptul căruia vezi strălucind la sărbători «Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară» pentru activitatea sa din timpul războiului pentru eliberarea Transilvaniei. Noua directoare şi-a stăpânit greu emoţiile luând cuvântul, în timp ce între colaboratoarele dintru începuturi se mai ştergeau şi lacrimi. Cu urările de succes pentru noile numite, cu angajamentul de a ajuta pe cât posibil la dobândirea unei experienţe mai bogate, am încheiat şi această etapă.
Redau mai jos în extras dispoziţia Inspectoratului Şcolar: „Dispoziţia nr. 2435/1974. Inspectorul şcolar general al Inspectoratului Judeţean Maramureş, având în vedere referatul din 18 II 19 întocmit de Tov. Bălăneanu Alexandru – inspector şcolar, prin care propune eliberarea, la cerere, a Tov. Grad Dumitru din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare din Vişeu de Sus, văzând cererea Tov. Grad Dumitru înregistrată şa nr. 809/18.02.1974... în baza art. 55... dispune: Art. 1 Tov. Grad Dumitru se eliberează, la cerere, din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare Vişeu de Sus, pe data de 20 februarie 1974. Cu aceeaşi dată trece pe post de educator la Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus... Art. 2 ... Baia Mare 20.02.1974. Inspector general profesor Andrei Bălan”
Incidentul
Colegul nostru, cu experienţă multilaterală, maistrul care făcea lucrări de atelier cu elevii, şi-a confecţionat un fierăstrău circular cu piese importate din URSS. Acesta era bun pentru confecţionat şipci, pentru tăiat lemne mai uşoare, etc. În oraş, la un moment dat, nu mai era cine să taie lemne la instituţii. Noi am considerat că acel circular la confecţionarea căruia s-a consumat şi timp plătit de noi, ar putea tăia deşeuri de fag pentru sobele noastre. Portarul nostru avea şi calificare de circularist. Într-una din zile când o clasă avea multe ore de atelier, s-a hotărât să se folosească circularul în timpul orelor de atelier. Elevii urmau să aducă deşeuri, să transporte deşeurile tăiate, să servească la mâna circularistului deşeurile spre tăiere. Elevii însă doreau să demonstreze că ei ştiu să lucreze la circular şi se pare că uneori li s-a permis acest lucru.
În ziua respectivă îmi programasem o asistenţă la orele de atelier. La începutul orei am intrat în atelier. În faţa lui era instalat circularul pregătit pentru lucru. În timp ce în atelier se distribuiau sarcini de lucru, un elev a voit să cupleze circularul la curent, neatent că acolo era portarul care trebăluia ceva. L-am oprit şi l-am dojenit. După un timp, totuşi circularul a fost pus în mişcare.
Cei din atelier îşi vedeau de treabă, dar un elev întârziat care venea de la clasă s-a aşezat la circular şi sub ochii circularistului care l-a aprobat a început să scurteze deşeuri. Din atelierul cu uşa deschisă larg se vedea ce se întâmplă afară. Să strig din atelier la elev să plece de la maşină putea atrage atenţia şi să provoace un accident. Accidentul s-a produs sub ochii mei. Afară era frig. Deşeurile erau cu zăpadă şi gheaţă. Elevul a luat pe mâini câte două mânuşi de lână. Vârful de atac al fierăstrăului a apucat mânuşa care s-a apropiat prea mult, a tras mâna şi a apucat două degete pe care le-a retezat în mânuşă. Circulatorul a fost oprit. A fost chemată salvarea care a transportat elevul la spital, apoi am anunţat procuratura şi inspectoratul pentru protecţia muncii. Au urmat cercetările pentru a stabili vinovaţii.
Cei de la protecţia muncii au stabilit că acel circular improvizat nu asigura nici un fel de protecţie muncitorului şi că lipseau instrucţiunile de utilizare a acestei „maşini infernale” de către elevi.
Noi spuneam: utilajul nu este al şcolii şi nu face parte din dotarea atelierului. Elevii nu au fost puşi să taie lemne cu acest utilaj. Elevul accidentat lipsea de la oră. El nu a ieşit din atelier, ci venea din altă parte. Circularistul, dar mai ales maistrul de atelier au fost consultaţi dacă pot îndeplini aceste sarcini gospodăreşti, fiind serviţi la mână de elevi. În timpul orelor de atelier nimeni n-a dat vreo dispoziţie cu privire la tăiatul lemnelor, această treabă nu făcea parte din obiectivele urmărite de director.
Discuţiile s-au purtat în contradictoriu. „Eu nu sunt maistru. Am fost forţat...” (minţea; lucra de mai mulţi ani pe baza deciziei de numire dată de Inspectoratul Şcolar, decizie acceptată şi niciodată contestată) „Am avut ordin...” (minţea; nu era nici un ordin, nici scris, nici verbal, cu atât mai mult cu cât era vorba de elevi) „Circularul este al şcolii. Aici l-am făcut...” (inexact; piesele componente erau aduse din URSS pe bani proprii, şcoala nu a investit nici un leu pentru confecţionarea lui şi nici nu-l avea în inventar nici măcar ca donaţie sau autodotare). „L-am făcut ca să servească şcoala” (dar şcolii făcea servicii minime, ocazional. Era, totuşi, bun pentru ciubucăreală. Putea produce vergele valorificabile, şipci, etc. sau alte lucruri utile pentru un meseriaş sau produse pentru care contabilul şi portarul găseau cumpărători.)
Dosarul de cercetare al procuraturii nu a fost încheiat. Nu au fost stabiliţi vinovaţii, dar au fost destui care nu cunoşteau nici legile, nici condiţiile în care s-a produs accidentul, nici gravitatea urmărilor pentru sănătatea accidentatului, dar care ar fi dorit să fie ghilotinat directorul şi cât mai repede. De altă părere erau toţi elevii, marea majoritate a cadrelor didactice şi parte din personalul tehnic-administrativ.
Se pare că asemenea accidente de muncă se cercetează şi se implică până la organe mai înalte. De aceea a intrat în funcţie şi Inspectoratul Şcolar Judeţean şi juristul acestui organ... Am răspuns unui chestionar întocmit de Protecţia Muncii. Am răspuns unui chestionar dat de Procuratură. Organele citeau şi voiau să afle dacă mă plâng de lipsa de sprijin şi de greutatea condiţiilor în care ne zbăteam şi nu găseau nici o acuză. „Nu simţi nevoia să te aperi?”, m-a întrebat cineva. „Deocamdată, nu văd acuzele. Când va fi cazul şi va fi necesar, mă voi apăra.”
Memoriile făcute la toate organele, până şi prefectului personal, promisiunile date de organul local şi hotărârile sesiunilor, ori deciziile comitetului executiv votate, aprobate, dar neonorate, fapte la care mă refeream în memorii, puteau fi şi capete de acuzare.
Presiunile interne (bănuiesc) asupra primarului au avut şi oarecare influenţă. De la un timp, aveam impresia că Primăria nici nu-i dispusă să-mi ajute la rezolvarea problemelor dificile. Mai mult, aveam impresia că unele organe de control judeţean erau trimise să-mi facă zile acre, pentru aspecte care nu erau cu nimic mai plăcute în alte instituţii. Un caz e tipic. De la Baza Contra Incendiilor care m-au felicitat şi m-au dat ca exemplu de întocmirea planurilor de evacuare în caz de incendiu (planuri întocmite după concepţia mea care sunt şi azi afişate), a venit unul care m-a amendat tocmai pentru asemenea plan. (Motivul: nu este actualizat. O femeie de serviciu se pensionase, iar alta i-a luat locul.)
După discuţii lungi cu juristul despre toate şi cu inspectorul despre accidente, în care au adăugat că ei n-au sancţionat pe nimeni, mi-a sugerat ideea că poate o demisie ar fi mai potrivită. „Oare, dacă voi demisiona voi fi mai puţin vinovat? Când plecaţi spre Baia Mare? Veţi pleca cu cererea mea de demisie.”
Alte exemple
Într-o programă analitică bătută la maşină găsim cuvântul ergaterapie. Ce-o fi însemnând? Aici în programele acestea sunt mulţi termeni care nu ne sunt familiari. Trebuie căutate explicaţii în altă parte. Dar nicăieri nu găsim asemenea cuvânt. Este compus. Învăţând despre Descartes am citit „Cogito, ergo sum”. Dar „erga”? Mai căutăm, ne mai consultăm, apoi după mai multă gândire: „Dar dacă e vreo greşeală a dactilografei?”… Şi era… Ergoterapie trebuia. Aşa, da. Am înţeles noi. Nu era nici un secret.
***
Localul repartizat şcolii ajutătoare era în poziţia cea mai centrală oraşului. (Vis–à–vis de primărie, între biserica nemţească şi cea ortodoxă, lângă biblioteca raională şi în faţa tribunalului). Pentru poziţia aceasta şi faptul că progresele la studii sunt minore la oligofreni (nu din cauza profesorului), s-au găsit mulţi doritori să lucreze aici: colegi sau colege, mai ales cu catedre în şcolile periferice, pentru a evita deplasările zilnice pe orice vreme, soţii de „şefi”, directori eliberaţi din funcţii la cerere, transferaţi sau apropiere de soţi sau mai ştiu eu ce motive. Foştilor directori eliberaţi sau transferaţi li se acorda prioritate. La un moment dat erau aici circa zece „foşti” directori. Un şugubăţ a zis că e „şcoala directorilor”.
În general, cam toţi aceştia erau mai tineri ca directorul în funcţie. Fiecare avea experienţa mai bogată sau mai puţin bogată şi vederi, uneori altele personale. Se adaptau bucuroşi că au prins un post – cu spor la salar – în loc bun. Cred că se gândeau şi la faptul că directorul în titlu era mai în vârstă şi merge spre pensie şi poate fi moştenit, ori, de ce nu, înlocuit (dacă nu dă randament sau nu mai e pe placul şefilor).
La acest lucru se mai gândeau şi cadre tinere cu pregătire specială, cu calificare specifică acestei şcoli. Acte de indisciplină în grup sau individual nu s-au produs, dar discuţii pe „alături” se duceau. Directorul era şi ironic (însuşire negativă). Discuta despre personaje mitologice care semănau cu unii (fără a nominaliza), făcea comparaţii cu personaje din istoria antică, etc. Era cunoscută replica analfabetului elen care s-a rugat de Aristide să-i scrie numele pe o cărămidă pentru ostracizare. „Îl cunoşti pe Aristide?” „Nu.” „Ce rău ţi-a făcut că vrei să fie ostracizat?” „Nu mi-a făcut nici un rău, dar m-am săturat să tot aud vorbindu-se de «Aristide cel Drept»”.
Odată în preajma unei vacanţe, un grup de dansatoare din colectivul nostru, care se pregătea de o plecare în străinătate cu ansamblul casei de cultură, s-au gândit să propună acordarea vacanţei cu două zile mai devreme. Propunerea a făcut-o unul care se credea mai convingător. La refuzul meu, a zis: „Dumneavoastră vă opuneţi. Nu vedeţi că nu aderă colectivul la părerea Dumneavoastră?” „Eu sunt pus aici să văd dacă se respectă legea. Dacă vreţi, călcaţi voi legea fără încuviinţarea mea. Aveţi curajul? La ce trebuie aprobarea mea? La Termopile, regele spartan Leonida a căzut împreună cu cei 300 eroi. O inscripţie care dăinuie şi azi conţine aproximativ următorul text: «Trecătorule, spune spartanilor că am murit apărând Sparta şi legile ei». Deci, faceţi cum credeţi, iar eu voi face cum cere legea şi regulamentul şcolii”.
Asemenea expresii şi istorioare îi supăra mai ales pe aceia care mai gândeau că şcoala este o instituţie de asistenţă socială pentru cadre didactice.
***
Localul repartizat şcolii ajutătoare era în poziţia cea mai centrală oraşului. (Vis–à–vis de primărie, între biserica nemţească şi cea ortodoxă, lângă biblioteca raională şi în faţa tribunalului). Pentru poziţia aceasta şi faptul că progresele la studii sunt minore la oligofreni (nu din cauza profesorului), s-au găsit mulţi doritori să lucreze aici: colegi sau colege, mai ales cu catedre în şcolile periferice, pentru a evita deplasările zilnice pe orice vreme, soţii de „şefi”, directori eliberaţi din funcţii la cerere, transferaţi sau apropiere de soţi sau mai ştiu eu ce motive. Foştilor directori eliberaţi sau transferaţi li se acorda prioritate. La un moment dat erau aici circa zece „foşti” directori. Un şugubăţ a zis că e „şcoala directorilor”.
În general, cam toţi aceştia erau mai tineri ca directorul în funcţie. Fiecare avea experienţa mai bogată sau mai puţin bogată şi vederi, uneori altele personale. Se adaptau bucuroşi că au prins un post – cu spor la salar – în loc bun. Cred că se gândeau şi la faptul că directorul în titlu era mai în vârstă şi merge spre pensie şi poate fi moştenit, ori, de ce nu, înlocuit (dacă nu dă randament sau nu mai e pe placul şefilor).
La acest lucru se mai gândeau şi cadre tinere cu pregătire specială, cu calificare specifică acestei şcoli. Acte de indisciplină în grup sau individual nu s-au produs, dar discuţii pe „alături” se duceau. Directorul era şi ironic (însuşire negativă). Discuta despre personaje mitologice care semănau cu unii (fără a nominaliza), făcea comparaţii cu personaje din istoria antică, etc. Era cunoscută replica analfabetului elen care s-a rugat de Aristide să-i scrie numele pe o cărămidă pentru ostracizare. „Îl cunoşti pe Aristide?” „Nu.” „Ce rău ţi-a făcut că vrei să fie ostracizat?” „Nu mi-a făcut nici un rău, dar m-am săturat să tot aud vorbindu-se de «Aristide cel Drept»”.
Odată în preajma unei vacanţe, un grup de dansatoare din colectivul nostru, care se pregătea de o plecare în străinătate cu ansamblul casei de cultură, s-au gândit să propună acordarea vacanţei cu două zile mai devreme. Propunerea a făcut-o unul care se credea mai convingător. La refuzul meu, a zis: „Dumneavoastră vă opuneţi. Nu vedeţi că nu aderă colectivul la părerea Dumneavoastră?” „Eu sunt pus aici să văd dacă se respectă legea. Dacă vreţi, călcaţi voi legea fără încuviinţarea mea. Aveţi curajul? La ce trebuie aprobarea mea? La Termopile, regele spartan Leonida a căzut împreună cu cei 300 eroi. O inscripţie care dăinuie şi azi conţine aproximativ următorul text: «Trecătorule, spune spartanilor că am murit apărând Sparta şi legile ei». Deci, faceţi cum credeţi, iar eu voi face cum cere legea şi regulamentul şcolii”.
Asemenea expresii şi istorioare îi supăra mai ales pe aceia care mai gândeau că şcoala este o instituţie de asistenţă socială pentru cadre didactice.
Şi puţină veselie...
Un mic – hai să-i zicem – incident. Trebuie relatat?... Eram la o oră de muzică. Profesoara îşi programase să-i înveţe pe copii un cântec popular. În text era şi versul „Şi-am zis verde matostat”. Procedând metodic, profesoara cântă întregul cântec, apoi trece la învăţarea textului.
Să se convingă că textul este înţeles de toţi copiii, întreabă (între altele): „Voi ştiţi ce-i matostatul?” „Daaaa!”, răspund în cor. „Cine vrea să ne spună?” „Un copac (!)”, zice un elev şi se uită spre mine. Apoi o mai drege. „E un copac, dar nu prea mare”. Schiţează cu mâna un copăcel… Apoi lecţia continuă. Melodia plăcută, text uşor – poate mai auzit -, cântecul a fost uşor învăţat. La sfârşit de oră l-au cântat în întregime aproape impecabil. După oră: „Dumneavoastră aţi văzut cum arată matostatul?” „Nu” „De unde ştiţi că e o plantă?”… În sala profesorală, în pauză: „Cine a văzut planta numită matostat?” Toată lumea ştia că e o plantă, dar nimeni nu o văzuse. O profesoară care spunea că a cunoscut un geolog ar fi zis că este şi o piatră cu numele acesta… Atunci mergem la dicţionar: „piatră semipreţioasă care se mai numeşte şi jasp”. De plantă nici vorbă.
La cofetărie, la o cafea: „Domnule Huciu, eşti naturalist. Spune ce e matostatul?” „O plantă.” „Cum arată? Ai vazut-o” „Nu. Sunt sigur că e o plantă.” „Descrie-o”. Nu poate…
În altă zi, tot la o cafea, cu un alt profesor naturalist: „Domnule Moraru, ce-i matostatul? O plantă? Ai văzut-o? Poţi s-o descrii?” „Nu.” „Ai văzut-o?” „Păi, cum? Cine n-a văzut-o? Este şi un cântec…” „Tocmai de la cântec ni se trage…”
De vorbă cu un geolog: „Domnule Moldovan, ce este matostatul?” „Noi, geologii, spunem matostat la o piatră verde semipreţioasă, dar se pare că ar exista şi o plantă. Eu n-o cunosc.”
Dacă elevul nu şi-ar fi „corectat” planta făcând-o mai mică, rămâneam cu ce ştiam mai dinainte, că e plantă.
Să se convingă că textul este înţeles de toţi copiii, întreabă (între altele): „Voi ştiţi ce-i matostatul?” „Daaaa!”, răspund în cor. „Cine vrea să ne spună?” „Un copac (!)”, zice un elev şi se uită spre mine. Apoi o mai drege. „E un copac, dar nu prea mare”. Schiţează cu mâna un copăcel… Apoi lecţia continuă. Melodia plăcută, text uşor – poate mai auzit -, cântecul a fost uşor învăţat. La sfârşit de oră l-au cântat în întregime aproape impecabil. După oră: „Dumneavoastră aţi văzut cum arată matostatul?” „Nu” „De unde ştiţi că e o plantă?”… În sala profesorală, în pauză: „Cine a văzut planta numită matostat?” Toată lumea ştia că e o plantă, dar nimeni nu o văzuse. O profesoară care spunea că a cunoscut un geolog ar fi zis că este şi o piatră cu numele acesta… Atunci mergem la dicţionar: „piatră semipreţioasă care se mai numeşte şi jasp”. De plantă nici vorbă.
La cofetărie, la o cafea: „Domnule Huciu, eşti naturalist. Spune ce e matostatul?” „O plantă.” „Cum arată? Ai vazut-o” „Nu. Sunt sigur că e o plantă.” „Descrie-o”. Nu poate…
În altă zi, tot la o cafea, cu un alt profesor naturalist: „Domnule Moraru, ce-i matostatul? O plantă? Ai văzut-o? Poţi s-o descrii?” „Nu.” „Ai văzut-o?” „Păi, cum? Cine n-a văzut-o? Este şi un cântec…” „Tocmai de la cântec ni se trage…”
De vorbă cu un geolog: „Domnule Moldovan, ce este matostatul?” „Noi, geologii, spunem matostat la o piatră verde semipreţioasă, dar se pare că ar exista şi o plantă. Eu n-o cunosc.”
Dacă elevul nu şi-ar fi „corectat” planta făcând-o mai mică, rămâneam cu ce ştiam mai dinainte, că e plantă.
Şcoala Specială Ajutătoare
1967-1974
Localul destinat învăţământului special era o clădire veche (cea mai veche clădire şcolară în funcţie) ce fusese construită pentru şcolarizarea copiilor coloniştilor ţipţeri) în secolul trecut.
Copiii germani erau şcolarizaţi în localuri mai moderne, din apropierea Ţipţeraiului. După primul război mondial, în acest local a funcţionat o şcoală de arte şi meserii inferioară) până prin 1930.
După închiderea şcolii inferioare de arte şi meserii (din motive bugetare de stat), localul a avut diverse întrebuinţări. Un timp, până în 1933 – a fost capelă ortodoxă şi casă parohială. La atribuirea acestui local, aici am găsit o grupă mare de preşcolari, o clasă aparţinând şcolii nr. 7, un curs pentru surori medicale şi sediul Consiliului raional al pionierilor. În condiţiile dezvoltării învăţământului, localului i s-au mai adăugat patru săli de clasă.
În discuţiile purtate cu vicepreşedinta sfatului popular raional care răspundea de problemele de învăţământ, cu şeful secţiei de învăţământ şi cultură, cu alţi factori de răspundere, am acceptat în principiu funcţia de director. După câteva zile sunt întrebat de către vicepreşedintă de ce nu mă apuc de lucru la noua instituţie. Am răspuns: „Aţi dat decizia de numire? Credeţi că pot dispune de credite bancare fără decizie de numire?”
S-a dat decizia. S-a încadrat contabilul şi administratorul. A început acţiunea de organizare. Totul trebuie luat de la început, de la „lingură şi blid”, până la asigurarea condiţiilor normale de viaţă, muncă şi odihnă. Tot necesarul, dar deocamdată pentru 20-30 de copii, a fost asigurat prin împrumuturi, donaţii, transferuri şi procurări din comerţ. Se ştie că acel ce transferă sau împrumută nu dă cele mai bune lucruri. Bugetul repartizat era suficient pentru a acoperi procurări de cazarmament şi alte necesităţi, dar comerţul ridica restricţii: nu accepta plăţi prin virament pentru materiale din fondul pieţii. Era necesară o planificare de sus şi o repartizare, dar din alte magazine en gross. Aceasta ar fi durat peste un an. Anca nu era de acord să elibereze numerar decât cel planificat. Totuşi s-au rezolvat, mai bine sau mai puţin bine. Pentru început, pături de tip cazon, reformate, însă cearşafurile şi feţele de pernă erau noi, confecţionate din materiale cu care ne-a dotat secţia de învăţământ.
Treptat am reuşit să avem cazarmament nou pentru un număr de peste 60 de copii.
Am convenit ca hrana copiilor să fie preparată la cantina liceului, apoi transportată şi servită la şcoala ajutătoare.
O problemă dificilă a fost lipsa apei din şcoală, internat şi curtea şcolii. Trebuia adusă de pe la vecini: bibliotecă, primărie, de pe şantier sau din alte locuri, unde grupul de elevi era tolerat, pentru că erau neastâmpăraţi.
Localul era lipsit şi de instalaţii sanitare. Improvizaţiile erau relativ departe de clădire, în fundul curţii. Ajungerea acolo pe ploaie, ninsoare, ger era o problemă pentru nişte copii handicapaţi în timpul nopţii. Această problemă s-a rezolvat cu improvizaţii primare... oale, căldări, etc.
Rezolvarea problemelor grele se făcea cu oarecare întârzieri, dar nu rămâneau nefăcute: evacuarea din spaţiul şi incinta şcolii a oaspeţilor indezirabili, modificări în structura internă a spaţiului, prin demolări şi reconstruiri pentru a corespunde noilor necesităţi, înlocuirea mobilierului vechi şi în stare de reformă în clase şi internet, dotarea cu cazarmament nou, etc.
Poate nu e lipsit de interes faptul că atunci când s-a dat ordinul de înfiinţare a şcolii nimeni nu ştia – din cei de aici – cum arată sau cum va arăta această instituţie. După ce a început să lucreze, unii i-au zis „şcoala de surdo-muţi”, „şcoala de ajutor” sau, mai rău, având în vedere că unii elevi aveau şi comportamente deosebite, „şcoala de nebuni”. Un funcţionar comunal şi-a adus copilul să-l şcolarizăm noi, deoarece el înţelegea să nu-şi dea copilul la orice şcoală ordinară, ci doar la una „specială”...
Profesoara Gan Elisabeta care îndeplinea funcţia de vicepreşedinte a sfatului raional, înţelegând despre ce este vorba, a adus proiectanţi de la I.J.P. pentru a face măsurători şi a întocmi proiecte de adaptare, amenajare şi modernizare a locului, lucrări executate (proiectele) prin muncă voluntară. Aceste proiecte au servit ca bază unor lucrări executate peste câţiva ani când s-au acordat şi credite bugetare.
Tot organul raional a luat măsuri pentru aducerea comisiei de diagnostic, triere şi orientare profesională, pentru a vedea copiii cu defecţiuni fizice şi intelectuale şi pentru a recruta elevi la şcoala noastră. La comisie nu s-au prezentat decât un număr redus de copii şi mai ales din aceia care nu erau recuperabili nici după ce erau şcolarizaţi la noi... Diagnosticul de oligofren nu spunea mare lucru...
Considerând că problema localului este, pentru moment, rezolvată, că elevii au fost triaţi, mai rămăsese problema cadrelor.
***
Detaşarea sau transferarea de cadre didactice din alte localităţi în a doua jumătate a anului şcolar a fost rezolvată de secţia de învăţământ, pe baza acceptării acestor cadre. Două erau bucuroase, având în vedere perspectiva apropiată a căsătoriei cu soţ din Vişeu. Aceste două cadre (una din Bogdan Vodă şi a doua din Borşa) ar fi cerut transferul sau cel puţin detaşarea din proprie iniţiativă. Alte două colege din Săliştea au acceptat bucuroase transferarea.
Comisia de diagnosticare şi triere care s-a deplasat în zona noastră a selectat circa 24 de copii, pentru clasele I şi a II-a. Pentru aceste două clase de început, aceste cadre erau suficiente. Iată deci că în condiţii încă de bâjbâială am deschis cursurile la 15 martie 1967.
Apreciind că după şapte ani de activitate în sectorul cultural, deci activitate în afara claselor de elevi, amintirile din şcoala normală nu vor fi suficiente pentru a fi un bun metodist, pedagog şi cu nivel de cunoştinţe corespunzător noilor sarcini primite, am studiat regulamente, am căutat lucrări de pedagogie mai nou apărute, mai ales materiale care tratau probleme ale copilului deficient mintal. În acest sens am găsit puţine lucrări...
Am împrumutat un regulament privind funcţionarea şcolilor pentru copii cu deficienţe fizice şi intelectuale. Am căutat să văd modul de organizare a activităţilor la Şcoala Ajutătoare din Baia Mare. Această şcoală nu avea internat. Copiii se odihneau la ora prânzului pe bănci(!) după ce serveau masa. Seara se întorceau la domiciliul părinţilor. Mi-au zis ca faţă de acest aspect noi vom avea un atu... De la serviciul administrativ-contabil am aflat de creditele bugetare anuale, de sumele alocate pentru hrana elevilor, pentru îmbrăcăminte (nimic...), pentru rechizite şcolare şi altele – încălzit, iluminat, curăţenie. Am vrut să cunosc statul de funcţiuni (încadrarea cu personal administrativ-gospodăresc, etc.)...
Am căutat să aflu cum se ocupă de corectarea deficienţelor fizice (sală de gimnastică, aparataj, utilaje speciale). Am dorit să văd cum se ocupă de corectarea deficienţelor de vorbire. Am văzut cabinetul logopedic şi pe profesoara logoped lucrând cu elevii. Cu multă bunăvoinţă mi-a împărtăşit din experienţa ei; mi-a oferit şi un supliment de cunoştinţe pe care nu le posedam.
Din fericire, după nici trei luni de funcţionare a şcolii noastre, în primele zile ale vacanţei de vară, a fost organizat în Bucureşti un curs de zece zile, la care au participat toţi directorii din învăţământul special şi responsabilii comisiilor metodice. Mi-au prins nespus de bine, mai ales lecţiile demonstrative. (bine regizate, dar puţin convingătoare), expunerile plăcute ale unor conferenţiari cu bogată experienţă, dar mai ales am profitat de schimbul de experienţă, prin contactul direct cu colegi cu practică mai îndelungată în învăţământul special. Din păcate, la internatul la care am fost cazaţi, internat al unei şcoli bucureştene, arăta mai rău ca internatul pe care l-am improvizat – pentru început cu lucruri transferate şi reformate de alţii. Mi-a plăcut modul de organizare, de gospodărire şi de convieţuire a colectivului de la şcoala de nevăzători.
Înainte de a câştiga un minim de experienţă, din prima noastră zi de şcoală, am fost puşi pe gânduri. Diriginta de serviciu care a anunţat intrarea în clasă cu clopoţelul şi cu îndemnul de a intra în ordine, a fost înjurată de mamă. Văzându-le modul de comportare şi ascultând relatările unor părinţi sosiţi aici ca însoţitori, am concluzionat că cunoştinţele dobândite în anii de practică pedagogică nu vor fi suficiente.
M-am gândit la Decroly, la metoda globală după care am predat scris-cititul cu abecedarul Dr. Florica Bagdasar, cu mulţi ani înainte, m-am gândit la sistemul Dr. Maria Montessori şi mi-am zis: „Vom vedea!”. Psihologia deficientului mintal al prof. univ. Mariana Roşca încă nu apăruse sau, cel puţin, nu ajunsese la noi.
Copiii triaţi dintr-o primă tranşă aveau deficienţe mai grave (unii) decât puteam noi şcolariza. Un elev considerat de comisie ca fiind bun pentru clasa a II-a, la sfârşitul anului l-am trecut în clasa I în loc de a III-a. Csatari Ildiko, căreia nici nu-i crescuse păr pe cap şi nu articula cuvinte inteligibile, după luni de zile a reuşit să-şi strige pe nume vecina de pat care o ajuta să se servească (Ilista în loc de Ilişca...). Din trei fraţi veniţi din Bogdan Vodă, două surori păreau recuperabile, dar aveau vicii de comportament, însă fratele mai mare era schizofren.
Am conchis că diagnosticul dat de comisie de „oligofren” sau „retardat” era cam puţin zis pentru a avea în vedere o clasificare, grupare sau orientare...
În al doilea an şcolar (dacă un ultim trimestru din anul anterior poate fi socotit an şcolar) am avut şi clasa a III-a. Am mai primit şi alţi copii, atât pentru clasa a III-a, cât şi pentru primele două. Între aceştia erau din cei cu deficienţe de vorbire, hipoacuzici, dar mai toţi cu tulburări de comportament. Uneori când nu reuşeai sa le captezi atenţia, unii se culcau în bănci sau se apucau de mâncat zgomotos, ori fredonau o melodie numai de ei ştiută, ori plecau afară fără să întrebe pe cineva... În curte se tăvăleau pe jos. Într-o parte a curţii era praf de cărbune rezultat din combustibilul consumat. Acolo era loc de tăvăleală pentru unii, în ciuda insistenţelor noastre şi a încercărilor de a-i „educa”. Se murdăreau ca bivolii şi în băltoacele ce se formau după ploaie...
Se pare că elevii cu tulburări de comportament au fost trimişi la noi la insistenţele unor cadre didactice din învăţământul de masă care i-au prezentat comisiei pentru a-şi face un pic de curăţenie în clasă, pentru a scoate din colectivul lor pe cei ce deranjează lecţiile. Printre aceştia se găseau şi din cei cu „apucături” de vagabondaj. Deseori ne pomeneam fără câte unul-doi în şcoală şi trebuia să mai facem apel şi la organele de poliţie pentru a ne ajuta să-i găsim. Plecările unora erau favorizate şi de unii şoferi care „erau duşi” de fabulaţiile copiilor şi-i duceau la „cerere”...
Dintr-o deficienţă de supraveghere era să se producă un accident cu urmări foarte grave. Lăsaţi nesupravegheaţi, câţiva elevi, zişi bolnavi, se hârjoneau în dormitor. Internatul fiind în plin centru, pe geamuri se vedea primăria, biserica (vecine), iar sub zidurile şcolii trecea artera principală de circulaţie. Era ziua când avea loc căsătoria primarului. Înghesuindu-se pe geam să vadă nunta, o elevă a fost dezechilibrată şi a căzut de la etaj în stradă. Din fericire, în cădere n-a lovit pe nimeni, iar eleva a aterizat în picioare ca şi în situaţia că ar fi dorit acest lucru. Contactul cu trotuarul nu a fost prea violent. S-a produs o simplă fisură de calcaneu. Noroc?...
După ce i-au fixat piciorul în aparat ghipsat, trebuia s-o luăm acasă. Putea frecventa cursurile. Tot colectivul s-a opus. Se susţinea ideea de a fi trimisă acasă şi a nu mai fi primită la şcoală. Personal am avut părerea că eleva trebuie să fie văzută în colectivul şcolii, chiar dacă mai târziu vom lua şi alte măsuri. Acest lucru l-am simţit necesar. Deoarece nefiind văzută după ieşirea din spital, s-ar fi afirmat că a murit, fapt ce putea fi combătut doar de ea.
***
În primii ani am predat pe materii la toate clasele. Mai târziu. La clasele I-IV a predat un singur învăţător, ca în învăţământul de masă, predarea pe materii fiind practicată la clasele V-VII.
Pentru corectarea unor deficienţe s-au organizat grupe aparte cu care au lucrat persoane cu pregătire corespunzătoare (începând din al treilea an al existenţei acestei şcoli). Pentru corectarea deficienţelor de vorbire (CDV = logopedie) ne lipseau materialele ajutătoare specifice (sonde, spatule, oglinzi logopedice, planşe). Pentru deficienţii de vorbire, datorate şi hipoacuziei, nu dispuneam de proteze acustice. La toate aceste lipsuri trebuie să mai adăugăm şi lipsa unui îndrumător al muncii logopedului. În toată regiunea se găsea un singur exemplar la Gârdani.
Avea peste optzeci de pagini dactilografiate. L-am împrumutat pentru a-l copia. Operaţiunea trebuia făcută cu mare atenţie deoarece o singură literă schimbată strica tot înţelesul sau rămâneau de neînţeles termenii specifici care nu ne erau familiari sau care ne erau complet necunoscuţi. Când, în sfârşit, am primit ceva cadre cu specialitatea „psiho-pedagogie specială”, am confecţionat oglindă logopedică, am făcut rost de unele planşe, această activitate a dat roade ceva mai vizibile.
Pentru corectarea deficienţelor fizice (mai frecvente: cifoză, scolioză, lordoză, picior plat) au fost utilizaţi profesori de educaţie fizică. Aceştia erau pregătiţi pentru această muncă. Am creat şi amenajat, cu timpul, sala de gimnastică, dotată cu aparataj corespunzător.
Corectarea deficienţelor fizice sau gimnastica medicală şi corectarea deficienţelor de vorbire făceau parte din munca specifică cu această categorie de elevi. Dacă activitatea de gimnastică medicală şi activitatea în cabinetul logopedic si-au găsit cu timpul o rezolvare satisfăcătoare, problema igienei corporale a fost greu rezolvată şi numai după ani de „suferinţă”. Şcoala şi căminul nu dispuneau de apă curentă. În incinta şcolii nu exista nici o sursă de apă. Apa necesară era transportată cu căldări de la diferite surse din oraş, de la vecinii care îngăduiau grupuri zgomotoase de copii să le calce gospodăria. Aprovizionarea aceasta nu era lipsită de riscuri (accidente de circulaţie, infectarea sursei de apă sau a celei transportate). Elevii practicau spălatul în lavoare (alte riscuri).
Problema igienei corporale şi a igienei în ansamblu a rămas în suferinţă mai mulţi ani în şir. Baia corporală – necesară cel puţin o dată săptămânal – după doi ani de tărăgăneală s-a putut realiza în înţelegere cu secţia de gospodărie comunală, contra cost, în timpul când populaţia oraşului nu aglomera localul. Într-o cabină cu o vană intrau 2-3 elevi în tură. Acest deziderat – baia corporală – a putut fi rezolvat abia după preluarea vechiului local ce a servit ca internat pentru liceu şi pentru care s-a construit un nou local cu condiţii moderne.
Pe măsură ce şcoala se dezvolta, în aceeaşi măsură se năşteau alte probleme ce-şi aşteptau rezolvarea. Acestea se rezolvau din mers. Bunăoară când numărul sălilor de clasă a devenit insuficient pentru clasele de elevi ce urmau să fie şcolarizaţi, au fost necesare restructurări în interiorul aripii noi a şcolii. Sălile mari au fost despărţite prin zidiri noi şi create săli pentru efectivele cuprinse în clase specifice.
Lucrările de amenajări şi restructurări a localului au început în timpul vacanţei de vară, dar unele au întârziat până la întoarcerea elevilor din vacanţă. Constructorii se serveau de elevi în timpul lor liber pentru a îndeplini anumite servicii (transportul cărămizilor la etaj, amestec la mortar, transport mortar la locul de construcţie, etc.) Bine înţeles că elevii priveau la ceea ce se face acolo, dar, când zidarii erau plecaţi, unii elevi s-au apucat să zidească – fie şi numai câteva cărămizi – şi să folosească mortar. Neînţelegând ei destule, au introdus cărămizi în coşurile ce se construiau, turnând şi mortar peste ele. Acest lucru nu a fost observat. Când a venit vremea frigului şi, deci, a focului, sobele respective n-au acceptat focul şi tot fumul s-a întors în sălile de clasă. Chemat coşarul să vadă ce s-a întâmplat, a folosit toate metodele pentru a elibera trecerea fumului. S-a ajuns la bila metalică. Cărămizile au rezistat, iar coşul a început să crape. A fost demontat în porţiuni mici, pe unde s-a scos umplutura, „opera elevilor constructori”, apoi s-a refăcut. Am aflat apoi şi cine au fost „zidarii voluntari”.
Din acestea şi din multele cazuri asemenea am înţeles că aceşti copii nu pot fi lăsaţi singuri mai mult timp. Şi regulamentul de funcţionare a acestor instituţii stipulează că profesorii care lucrează cu copiii dimineaţa vor preda schimbului de după-masa (educatorilor) colectivele de elevi, care vor rămâne cu ei până seara, când vor fi preluaţi de supraveghetorii de noapte.
Convins că „amintirile” din şcoala normală nu mai sunt suficiente pentru a putea obţine bune rezultate în epoca noastră, cu atât mai mult cu cât era vorba de a lucra cu copii despre care şcoala noastră de atunci nici nu pomenea, am încercat a îmbogăţi cunoştinţele pedagogice, didactice, metodologice, atât în ce priveşte propria persoană, cât şi în ce priveşte colegii de muncă. De altfel şi învăţământul de masă trecea prin transformări, îmbunătăţiri, modernizări.
Predând cunoştinţe de limba română, cunoştinţe despre natură, istorie, geografie, etc., colegii păreau mulţumiţi de obţinerea unor mici succese. Se insista în continuare la cultura intelectuală, sprijinindu-se mai mult pe memorie, lăsând necultivate alte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului. Nu rareori în discuţiile noastre profesionale a trebuit să subliniez că nu avem de gând să facem din absolvenţii noştri „academicieni”, ci oameni capabili să se integreze mediului social şi fizic, pentru a trăi în acelaşi ritm cu acesta. O colegă, pentru a arăta ce bine reţin elevii cunoştinţele predate, insista asupra „caracterului sincretic al folclorului” nostru. I-am explicat că asemenea cuvinte cum este „sincretismul” nu se fixează în vocabularul unor asemenea elevi, doar de la o zi la alta...
Se ştie că folosirea în mare măsură a metodei narative-expozitive, pe baza căreia elevii primesc cunoştinţele de-a gata, fără nici un efort propriu pentru a le cuceri prin activitate proprie creează o atmosferă de pasivitate, moleşeală. Când s-a putut lucra cu clasa, şi nu numai cu individul, am întrebuinţat metoda euristică pe scară mai largă. Elevii au fost puşi să observe obiectele (să le vadă forma, culoarea, mărimea), să le pipăie, să le ridice, etc. Despre cele constatate sunt lăsaţi sau solicitaţi să-şi spună părerile. Obiectele pot fi şi desenate sau imitate (executate din hârtie, lemn, argilă, etc.)
Desigur, încercările noastre erau de natură să lucrăm cu toată clasa, dar la aceşti copii mai ales, acest lucru nu este posibil oricând. Nu toţi au acelaşi ritm, aceeaşi putere de înţelegere, aceeaşi posibilitate de a însuşi deprinderi trainice. Este frecventa necesitate a tratării individuale, dar în acest mod înaintarea este mai lentă. Elevii mai descurcăreţi se plictisesc, obosesc aşteptând după cei mai lenţi, ba îşi caută ocupaţie cu care să-şi umple timpul de aşteptare.
La o oră de limba română (scris-citit) la clasa I, unde m-am dus să înlocuiesc o colegă bolnavă, am început prin a verifica dacă textul lecţiei vechi este cunoscut de elevi şi dacă toţi citesc (mai mult sau mai puţin corect şi curent). Cu unii treaba mergea foarte anevoios. Câţiva mai vioi, care cunoşteau bine literele deja învăţate şi care citeau „pe nerăsuflate” scurtul text al lecţiei, se ofereau mereu să citească atunci când se poticnea câte unul. Oprindu-mă la unul mai mult timp pentru a-l ajuta să se descurce, am avut surpriza să mă pomenesc cu clasa citind, în timp ce noi (eu şi Rostaş) ne chinuiam să citim... un cuvânt. Unul din cei cu tulburări de comportament, care în clasă îşi cucerise rolul de lider, pentru că nu mai era solicitat, a îndemnat clasa să cânte. Şi cei mulţi l-au ascultat. M-am ridicat din banca lui Rostaş şi i-am privit. Cântau „Obladi, oblada...” Ba unul a ridicat mătura de după sobă şi a transformat-o în chitară (nu electrică). M-am întrebat, în gând, ce-i de făcut. Voi ceilalţi, nu ştiţi să cântaţi?” „Ba da!” „Atunci, hai să cântăm cu toţi!” Şi am cântat. Cei ce au organizat „rebeliunea” s-au mirat că n-au supărat pe nimeni în încălcarea programului; s-au potolit. Un anumit număr va rămâne în urmă. Tratarea lor, ţinând seama de individualitatea fiecăruia, nu face posibilă munca colectivă, iar înaintarea e foarte lentă. E necesară o anumită măsură, în funcţie – totuşi – de individualitatea lor. Dar profesorul este acela care va stabili ritmul şi condiţiile concrete în care va munci.
Insistând mult asupra însuşirii a cât mai multor noţiuni, cunoştinţe teoretice, calcule, etc. insistând mult asupra învăţării poeziilor, a memorării unor texte, reguli gramaticale, noţiuni geografice, momente din istorie, reguli de purtare la oră, în recreaţie, în internat, în săli de spectacole, etc., chiar dacă avem impresia că „am realizat” mult, lăsăm necultivate celelalte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului handicapat.
Am socotit necesare acele metode pe baza cărora copilul să fie educat în toate laturile peronalităţii sale. Cunoştinţele teoretice vor avea valoare numai în măsura în care se transformă în deprinderi de viaţă. Integrarea socială este scopul căruia îi sunt subordonate toate activităţile organizate cu elevii handicapaţi.
Pe măsură ce anii treceau, creştea şi numărul elevilor. În creştere era şi numărul claselor de elevi. Între timp am primit şi cadre cu pregătire adecvată – profesori de defectologie (psiho-pedagogie specială), absolvenţi ai facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. Cadrele didactice absolvente a şcolilor normale sau licee pedagogice se acomodau uşor la această activitate specifică.
Baza materială, din păcate, nu se dezvolta pe măsura necesarului. Dormitoarele erau supraaglomerate. Apa lipsea... Igiena corporală - în suferinţă. Lenjeria spălată în spălătoria improvizată era uscată pe sfori întinse în dormitoare. „Instalaţiile sanitare” (vorba-vine...) nu puteau fi folosite în timpul nopţii. Curtea prea mică pentru populaţia şcolară existentă, cu gropi şi băltoace în sezonul ploios, cu praf de cărbune etc., în vreme secetoasă... Atelier de lucru manual pentru băieţi prin unele clădiri din oraş, iar pentru fete sala de clasă...
O veche construcţie care a servit cândva gimnaziul, apoi după desfiinţarea gimnaziului din motive bugetare, a fost folosită de o unitate de grăniceri, apoi internat pentru liceu, ne-a fost atribuită nouă pentru internat. Cu aceasta am rezolvat multe probleme: instalaţii sanitare cu apă curentă în clădire, spălătorie şi uscătorie pentru lenjeria de corp şi dormitoare, bucătărie proprie şi magazie de alimente, beciuri pentru păstrarea alimentelor, cameră de izolare (infirmerie), sală de mese cu mobilier corespunzător...
Memoriile întocmite şi adresate secţiei judeţene de învăţământ, cât şi Comitetului Executiv Judeţean, au avut drept urmare atragerea atenţiei a organelor judeţene asupra greutăţilor ce au apărut prin dezvoltarea şi încercările de modernizare a învăţământului... Urmarea: noi proiecte de dezvoltare şi amenajări, credite bugetare substanţiale. Mai greu a fost găsirea materialelor de construcţie. S-a creat legătura între cele două corpuri de clădire pe ambele niveluri. S-au construit instalaţii sanitare în corpul clădirii, cu apă curentă. S-a racordat şcoala la reţeaua de apă a oraşului. S-a racordat la canalizarea oraşului. S-a creat reţeaua de (aducţie) conducte pentru racordarea la sistemul de încălzire centrală. A fost reînnoită reţeaua electrică. A fost sporit spaţiul curţii de recreaţie. S-a lărgit spaţiul şi s-a amenajat atelierul de tâmplărie ca şi cel de lucru de mână pentru fete. S-a găsit spaţiu pentru bibliotecă, club şi sala de lectură. Sala de gimnastică a fost dotată şi cu materiale şi utilaje corespunzătoare pentru corectarea unor deficienţe fizice.
Şi, ca de fiecare dată, cum constructorul executa lucrări şi după începerea anului şcolar, deci în prezenţa copiilor, acest fapt ne incomoda. Tranşeele pentru conductele de apă şi încălzire traversau coridoarele, clasele, curtea şi impuneau un anumit grad de sportivitate, cu unele posibilităţi de accidentare.
Lucrări de amenajare, îmbunătăţiri, îmbogăţiri ale sălilor, atelierelor, laboratorului, infirmeriei, cabinetului logopedic, etc. au rămas şi pentru anii următori şi mai sunt poate şi azi, dar condiţii de bază mai omeneşti şi mai corespunzătoare vieţii şi muncii erau de-acum asigurate.
Una din problemele salutare care a fost rezolvată nu din primii ani ai şcolii, ci cu o întârziere remarcabilă a fost aceea a dotării cu credite şi pentru procurarea uniformelor, a îmbrăcămintei. La începuturi, copiii erau îmbrăcaţi cum veneau de acasă, fiecare după „moda” localităţii sau mediului din care veneau. Încălţămintea putea fi: opinci, saboţi, cizme, bocanci, pantofi. Dacă la venirea de acasă mai arătau cumva, după un timp curgeau zdrenţele de pe cei mai mulţi, mai ales că simţeau plăcerea de a călca în băltoace şi a se stropi, ori a se înnegri cu cărbuni...
Îmbrăcămintea nouă, chiar şi dacă la un timp necesita reparaţii, spălare, călcare, dădea un alt aspect exterior şi-i obişnuia să păstreze în stare mai bună cele primite. Acest fapt a contribuit în general şi la îmbunătăţirea disciplinei.
„Şcoala pentru viaţă prin viaţă” este principiul fundamental al metodei Decroly. Integrarea socială este scopul căruia îi concentrăm eforturile noastre în munca cu copiii handicapaţi. Din curiozitate, dar şi datorită faptului că la asemenea treburi nu se ofereau ceilalţi colegi, m-am ocupat de la început de îndeletniciri practice, de formarea unor deprinderi legate de nevoia de a se hrăni, nevoia de a se apăra de intemperii, nevoia de a se apăra contra pericolelor şi de a se sili să muncească solidar cu semenii lui. Folosirea tacâmurilor la masă nu era problemă simplă pentru un debil mintal. Legarea şireturilor sau curelelor de la opinci de asemenea cere o anumită pricepere şi oarecare îndemânare. Curăţirea şi lustruirea pantofilor este pentru oligofren o treabă complexă. Coaserea unui nasture, încheierea nasturilor, îmbrăcarea şi dezbrăcarea cămăşii sau a hainelor de asemenea cer o oarecare deprindere. Pentru unii deschiderea sau închiderea foarfecelui ca şi neputinţa de a coordona mişcările mâinilor cu catifeaua de lustruit pantofii (în loc de mişcarea mâinilor în acelaşi sens, le apropie şi le distanţează, ceea ce nu e totuna) constituie o problemă. Aceste cazuri, mai rare, nu constituie obstacole de netrecut. În general copiii manifestă interes pentru muncă, mai ales când ştiu că rezultatul muncii lor este util.
La un moment dat, pe baza unei convenţii cu o întreprindere de industrie locală, elevii noştri au confecţionat lăzi de ambalaj (din material brut care nu cerea finisare deosebită) pentru produse la export. Când ştiau că în lăzile confecţionate de ei vor fi ambalate mărfuri pentru alte ţări, fiecare dorea să facă mai multe şi le arăta colegilor şi elevilor mai mici.
Deşi unii elevi sau chiar părinţi susţineau că elevii nu trebuie să muncească, cu ajutorul lor am rezolvat numeroase sarcini gospodăreşti – ajutoare la bucătărie, la strângerea mesei şi curăţatul veselei, servitul mesei, stivuirea lemnelor, despicarea lemnelor, aducerea apei din oraş cu oale şi căldări, curăţirea şi nivelarea curţii, astuparea şi nivelarea tranşeelor rămase după întinderea ţevilor de aducţiune a apei sau a căldurii, etc., Se mai credea că acumularea în mintea unui oligofren a unui anumit bagaj de noţiuni, reguli, texte, etc. este un mare succes (este un succes, dar...). Nu se are în vedere că avem nevoie de oameni sănătoşi, zdraveni, robuşti, cu putere de muncă, ceea ce este realizabil, şi nu de „academicieni”, lucru imposibil (din acest material).
La clasele mai mari am folosit un învăţător „multilateral”. El cunoştea tâmplărie mai mult ca alţii, mai ştia ceva tinichigerie, cizmărie, foto, etc. Mare parte din absolvenţii noştri au trecut la profesionala specială, tot la tâmplărie şi zidărie, iar fetele la croitorie.
Când am avut clase care studiau şi elemente de geografie, am predat cunoştinţele respective. Desigur că pentru unii câteva noţiuni de orientare în spaţiu erau necesare şi puţin dificile: înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, sus, jos, în faţă, în spate, aproape, departe, etc., apoi punctele cardinale.
După orientare în spaţiu în clasă, în şcoală, în afara oraşului în funcţie de punctele cardinale şi unele repere din tren, am deprins desenarea planurilor clasei, şcolii şi cartierului, apoi după semnele convenţionale şi recunoaşterea pe hartă a acestor semne, precum şi a raporturilor dintre ele. Mergând din aproape în aproape, la departe, de la cunoaşterea clasei, şcolii şi împrejurimile, am trecut la cunoaşterea judeţului. După însuşirea câtorva elemente de geografie fizică generală, câteva elemente despre globul pământesc, latitudini şi longitudini, zone de căldură, învelişurile pământului, apoi continentele, am reuşit ceea ce se mai putea spune „învăţământ spre descoperire”. Prezentând o ţară într-o anumită regiune geografică, elevii deduceau mărimea, prin comparaţie, relieful, după semnele convenţionale, clima, după aşezarea pe glob şi vecinătatea mărilor şi oceanelor, plante şi unele animale în funcţie de factorii cunoscuţi. Profesorului îi rămâne uneori doar să completeze ceea ce nu se poate „ghici” sau să corecteze eventuale erori. Fiind în posesia unor asemenea elemente, ei sunt capabili de a imagina călătorii pe hartă spre diferite zone ale globului... Se înţelege că aceste capacităţi nu sunt însuşite în egală măsură şi de către toţi elevii.
***
Treptat, plecările fără învoire din internat au devenit tot mai rare. Elevi delicvenţi am avut puţini. Unul a trebuit să fie internat într-o şcoală de reeducare.
Greutăţile materiale nerezolvate la timpul respectiv erau sesizate mai mult de noi, care răspundeam de educaţia copiilor decât de ei înşişi. Mulţi dintre ei nu ştiau de mai bine ca la noi.
Cu aparate de radio, cu aparate de proiecţie, cu programe cultural-sportive, cu concursuri între clase, cu vizionarea în comun a filmelor corespunzătoare la cinematograful local, în matinee. Una din „minunile” care a contribuit la alcătuirea unui climat şi mai plăcut în cămin a fost televizorul, procurat prin mijloace bugetare.
Prin Ministerul Educaţiei şi Învăţământului am fost dotaţi şi cu două magnetofoane, folosite la cabinetul logopedic, cât şi în timpul liber, prin derulare de benzi corespunzătoare.
Din fericire, în perioada când condiţiile igienice erau deficitare, n-a apărut nici un caz de epidemie. Singura neplăcere ne-a făcut-o oreionul. Bolnavii au dormit împreună cu cei sănătoşi.
Localul destinat învăţământului special era o clădire veche (cea mai veche clădire şcolară în funcţie) ce fusese construită pentru şcolarizarea copiilor coloniştilor ţipţeri) în secolul trecut.
Copiii germani erau şcolarizaţi în localuri mai moderne, din apropierea Ţipţeraiului. După primul război mondial, în acest local a funcţionat o şcoală de arte şi meserii inferioară) până prin 1930.
După închiderea şcolii inferioare de arte şi meserii (din motive bugetare de stat), localul a avut diverse întrebuinţări. Un timp, până în 1933 – a fost capelă ortodoxă şi casă parohială. La atribuirea acestui local, aici am găsit o grupă mare de preşcolari, o clasă aparţinând şcolii nr. 7, un curs pentru surori medicale şi sediul Consiliului raional al pionierilor. În condiţiile dezvoltării învăţământului, localului i s-au mai adăugat patru săli de clasă.
În discuţiile purtate cu vicepreşedinta sfatului popular raional care răspundea de problemele de învăţământ, cu şeful secţiei de învăţământ şi cultură, cu alţi factori de răspundere, am acceptat în principiu funcţia de director. După câteva zile sunt întrebat de către vicepreşedintă de ce nu mă apuc de lucru la noua instituţie. Am răspuns: „Aţi dat decizia de numire? Credeţi că pot dispune de credite bancare fără decizie de numire?”
S-a dat decizia. S-a încadrat contabilul şi administratorul. A început acţiunea de organizare. Totul trebuie luat de la început, de la „lingură şi blid”, până la asigurarea condiţiilor normale de viaţă, muncă şi odihnă. Tot necesarul, dar deocamdată pentru 20-30 de copii, a fost asigurat prin împrumuturi, donaţii, transferuri şi procurări din comerţ. Se ştie că acel ce transferă sau împrumută nu dă cele mai bune lucruri. Bugetul repartizat era suficient pentru a acoperi procurări de cazarmament şi alte necesităţi, dar comerţul ridica restricţii: nu accepta plăţi prin virament pentru materiale din fondul pieţii. Era necesară o planificare de sus şi o repartizare, dar din alte magazine en gross. Aceasta ar fi durat peste un an. Anca nu era de acord să elibereze numerar decât cel planificat. Totuşi s-au rezolvat, mai bine sau mai puţin bine. Pentru început, pături de tip cazon, reformate, însă cearşafurile şi feţele de pernă erau noi, confecţionate din materiale cu care ne-a dotat secţia de învăţământ.
Treptat am reuşit să avem cazarmament nou pentru un număr de peste 60 de copii.
Am convenit ca hrana copiilor să fie preparată la cantina liceului, apoi transportată şi servită la şcoala ajutătoare.
O problemă dificilă a fost lipsa apei din şcoală, internat şi curtea şcolii. Trebuia adusă de pe la vecini: bibliotecă, primărie, de pe şantier sau din alte locuri, unde grupul de elevi era tolerat, pentru că erau neastâmpăraţi.
Localul era lipsit şi de instalaţii sanitare. Improvizaţiile erau relativ departe de clădire, în fundul curţii. Ajungerea acolo pe ploaie, ninsoare, ger era o problemă pentru nişte copii handicapaţi în timpul nopţii. Această problemă s-a rezolvat cu improvizaţii primare... oale, căldări, etc.
Rezolvarea problemelor grele se făcea cu oarecare întârzieri, dar nu rămâneau nefăcute: evacuarea din spaţiul şi incinta şcolii a oaspeţilor indezirabili, modificări în structura internă a spaţiului, prin demolări şi reconstruiri pentru a corespunde noilor necesităţi, înlocuirea mobilierului vechi şi în stare de reformă în clase şi internet, dotarea cu cazarmament nou, etc.
Poate nu e lipsit de interes faptul că atunci când s-a dat ordinul de înfiinţare a şcolii nimeni nu ştia – din cei de aici – cum arată sau cum va arăta această instituţie. După ce a început să lucreze, unii i-au zis „şcoala de surdo-muţi”, „şcoala de ajutor” sau, mai rău, având în vedere că unii elevi aveau şi comportamente deosebite, „şcoala de nebuni”. Un funcţionar comunal şi-a adus copilul să-l şcolarizăm noi, deoarece el înţelegea să nu-şi dea copilul la orice şcoală ordinară, ci doar la una „specială”...
Profesoara Gan Elisabeta care îndeplinea funcţia de vicepreşedinte a sfatului raional, înţelegând despre ce este vorba, a adus proiectanţi de la I.J.P. pentru a face măsurători şi a întocmi proiecte de adaptare, amenajare şi modernizare a locului, lucrări executate (proiectele) prin muncă voluntară. Aceste proiecte au servit ca bază unor lucrări executate peste câţiva ani când s-au acordat şi credite bugetare.
Tot organul raional a luat măsuri pentru aducerea comisiei de diagnostic, triere şi orientare profesională, pentru a vedea copiii cu defecţiuni fizice şi intelectuale şi pentru a recruta elevi la şcoala noastră. La comisie nu s-au prezentat decât un număr redus de copii şi mai ales din aceia care nu erau recuperabili nici după ce erau şcolarizaţi la noi... Diagnosticul de oligofren nu spunea mare lucru...
Considerând că problema localului este, pentru moment, rezolvată, că elevii au fost triaţi, mai rămăsese problema cadrelor.
***
Detaşarea sau transferarea de cadre didactice din alte localităţi în a doua jumătate a anului şcolar a fost rezolvată de secţia de învăţământ, pe baza acceptării acestor cadre. Două erau bucuroase, având în vedere perspectiva apropiată a căsătoriei cu soţ din Vişeu. Aceste două cadre (una din Bogdan Vodă şi a doua din Borşa) ar fi cerut transferul sau cel puţin detaşarea din proprie iniţiativă. Alte două colege din Săliştea au acceptat bucuroase transferarea.
Comisia de diagnosticare şi triere care s-a deplasat în zona noastră a selectat circa 24 de copii, pentru clasele I şi a II-a. Pentru aceste două clase de început, aceste cadre erau suficiente. Iată deci că în condiţii încă de bâjbâială am deschis cursurile la 15 martie 1967.
Apreciind că după şapte ani de activitate în sectorul cultural, deci activitate în afara claselor de elevi, amintirile din şcoala normală nu vor fi suficiente pentru a fi un bun metodist, pedagog şi cu nivel de cunoştinţe corespunzător noilor sarcini primite, am studiat regulamente, am căutat lucrări de pedagogie mai nou apărute, mai ales materiale care tratau probleme ale copilului deficient mintal. În acest sens am găsit puţine lucrări...
Am împrumutat un regulament privind funcţionarea şcolilor pentru copii cu deficienţe fizice şi intelectuale. Am căutat să văd modul de organizare a activităţilor la Şcoala Ajutătoare din Baia Mare. Această şcoală nu avea internat. Copiii se odihneau la ora prânzului pe bănci(!) după ce serveau masa. Seara se întorceau la domiciliul părinţilor. Mi-au zis ca faţă de acest aspect noi vom avea un atu... De la serviciul administrativ-contabil am aflat de creditele bugetare anuale, de sumele alocate pentru hrana elevilor, pentru îmbrăcăminte (nimic...), pentru rechizite şcolare şi altele – încălzit, iluminat, curăţenie. Am vrut să cunosc statul de funcţiuni (încadrarea cu personal administrativ-gospodăresc, etc.)...
Am căutat să aflu cum se ocupă de corectarea deficienţelor fizice (sală de gimnastică, aparataj, utilaje speciale). Am dorit să văd cum se ocupă de corectarea deficienţelor de vorbire. Am văzut cabinetul logopedic şi pe profesoara logoped lucrând cu elevii. Cu multă bunăvoinţă mi-a împărtăşit din experienţa ei; mi-a oferit şi un supliment de cunoştinţe pe care nu le posedam.
Din fericire, după nici trei luni de funcţionare a şcolii noastre, în primele zile ale vacanţei de vară, a fost organizat în Bucureşti un curs de zece zile, la care au participat toţi directorii din învăţământul special şi responsabilii comisiilor metodice. Mi-au prins nespus de bine, mai ales lecţiile demonstrative. (bine regizate, dar puţin convingătoare), expunerile plăcute ale unor conferenţiari cu bogată experienţă, dar mai ales am profitat de schimbul de experienţă, prin contactul direct cu colegi cu practică mai îndelungată în învăţământul special. Din păcate, la internatul la care am fost cazaţi, internat al unei şcoli bucureştene, arăta mai rău ca internatul pe care l-am improvizat – pentru început cu lucruri transferate şi reformate de alţii. Mi-a plăcut modul de organizare, de gospodărire şi de convieţuire a colectivului de la şcoala de nevăzători.
Înainte de a câştiga un minim de experienţă, din prima noastră zi de şcoală, am fost puşi pe gânduri. Diriginta de serviciu care a anunţat intrarea în clasă cu clopoţelul şi cu îndemnul de a intra în ordine, a fost înjurată de mamă. Văzându-le modul de comportare şi ascultând relatările unor părinţi sosiţi aici ca însoţitori, am concluzionat că cunoştinţele dobândite în anii de practică pedagogică nu vor fi suficiente.
M-am gândit la Decroly, la metoda globală după care am predat scris-cititul cu abecedarul Dr. Florica Bagdasar, cu mulţi ani înainte, m-am gândit la sistemul Dr. Maria Montessori şi mi-am zis: „Vom vedea!”. Psihologia deficientului mintal al prof. univ. Mariana Roşca încă nu apăruse sau, cel puţin, nu ajunsese la noi.
Copiii triaţi dintr-o primă tranşă aveau deficienţe mai grave (unii) decât puteam noi şcolariza. Un elev considerat de comisie ca fiind bun pentru clasa a II-a, la sfârşitul anului l-am trecut în clasa I în loc de a III-a. Csatari Ildiko, căreia nici nu-i crescuse păr pe cap şi nu articula cuvinte inteligibile, după luni de zile a reuşit să-şi strige pe nume vecina de pat care o ajuta să se servească (Ilista în loc de Ilişca...). Din trei fraţi veniţi din Bogdan Vodă, două surori păreau recuperabile, dar aveau vicii de comportament, însă fratele mai mare era schizofren.
Am conchis că diagnosticul dat de comisie de „oligofren” sau „retardat” era cam puţin zis pentru a avea în vedere o clasificare, grupare sau orientare...
În al doilea an şcolar (dacă un ultim trimestru din anul anterior poate fi socotit an şcolar) am avut şi clasa a III-a. Am mai primit şi alţi copii, atât pentru clasa a III-a, cât şi pentru primele două. Între aceştia erau din cei cu deficienţe de vorbire, hipoacuzici, dar mai toţi cu tulburări de comportament. Uneori când nu reuşeai sa le captezi atenţia, unii se culcau în bănci sau se apucau de mâncat zgomotos, ori fredonau o melodie numai de ei ştiută, ori plecau afară fără să întrebe pe cineva... În curte se tăvăleau pe jos. Într-o parte a curţii era praf de cărbune rezultat din combustibilul consumat. Acolo era loc de tăvăleală pentru unii, în ciuda insistenţelor noastre şi a încercărilor de a-i „educa”. Se murdăreau ca bivolii şi în băltoacele ce se formau după ploaie...
Se pare că elevii cu tulburări de comportament au fost trimişi la noi la insistenţele unor cadre didactice din învăţământul de masă care i-au prezentat comisiei pentru a-şi face un pic de curăţenie în clasă, pentru a scoate din colectivul lor pe cei ce deranjează lecţiile. Printre aceştia se găseau şi din cei cu „apucături” de vagabondaj. Deseori ne pomeneam fără câte unul-doi în şcoală şi trebuia să mai facem apel şi la organele de poliţie pentru a ne ajuta să-i găsim. Plecările unora erau favorizate şi de unii şoferi care „erau duşi” de fabulaţiile copiilor şi-i duceau la „cerere”...
Dintr-o deficienţă de supraveghere era să se producă un accident cu urmări foarte grave. Lăsaţi nesupravegheaţi, câţiva elevi, zişi bolnavi, se hârjoneau în dormitor. Internatul fiind în plin centru, pe geamuri se vedea primăria, biserica (vecine), iar sub zidurile şcolii trecea artera principală de circulaţie. Era ziua când avea loc căsătoria primarului. Înghesuindu-se pe geam să vadă nunta, o elevă a fost dezechilibrată şi a căzut de la etaj în stradă. Din fericire, în cădere n-a lovit pe nimeni, iar eleva a aterizat în picioare ca şi în situaţia că ar fi dorit acest lucru. Contactul cu trotuarul nu a fost prea violent. S-a produs o simplă fisură de calcaneu. Noroc?...
După ce i-au fixat piciorul în aparat ghipsat, trebuia s-o luăm acasă. Putea frecventa cursurile. Tot colectivul s-a opus. Se susţinea ideea de a fi trimisă acasă şi a nu mai fi primită la şcoală. Personal am avut părerea că eleva trebuie să fie văzută în colectivul şcolii, chiar dacă mai târziu vom lua şi alte măsuri. Acest lucru l-am simţit necesar. Deoarece nefiind văzută după ieşirea din spital, s-ar fi afirmat că a murit, fapt ce putea fi combătut doar de ea.
***
În primii ani am predat pe materii la toate clasele. Mai târziu. La clasele I-IV a predat un singur învăţător, ca în învăţământul de masă, predarea pe materii fiind practicată la clasele V-VII.
Pentru corectarea unor deficienţe s-au organizat grupe aparte cu care au lucrat persoane cu pregătire corespunzătoare (începând din al treilea an al existenţei acestei şcoli). Pentru corectarea deficienţelor de vorbire (CDV = logopedie) ne lipseau materialele ajutătoare specifice (sonde, spatule, oglinzi logopedice, planşe). Pentru deficienţii de vorbire, datorate şi hipoacuziei, nu dispuneam de proteze acustice. La toate aceste lipsuri trebuie să mai adăugăm şi lipsa unui îndrumător al muncii logopedului. În toată regiunea se găsea un singur exemplar la Gârdani.
Avea peste optzeci de pagini dactilografiate. L-am împrumutat pentru a-l copia. Operaţiunea trebuia făcută cu mare atenţie deoarece o singură literă schimbată strica tot înţelesul sau rămâneau de neînţeles termenii specifici care nu ne erau familiari sau care ne erau complet necunoscuţi. Când, în sfârşit, am primit ceva cadre cu specialitatea „psiho-pedagogie specială”, am confecţionat oglindă logopedică, am făcut rost de unele planşe, această activitate a dat roade ceva mai vizibile.
Pentru corectarea deficienţelor fizice (mai frecvente: cifoză, scolioză, lordoză, picior plat) au fost utilizaţi profesori de educaţie fizică. Aceştia erau pregătiţi pentru această muncă. Am creat şi amenajat, cu timpul, sala de gimnastică, dotată cu aparataj corespunzător.
Corectarea deficienţelor fizice sau gimnastica medicală şi corectarea deficienţelor de vorbire făceau parte din munca specifică cu această categorie de elevi. Dacă activitatea de gimnastică medicală şi activitatea în cabinetul logopedic si-au găsit cu timpul o rezolvare satisfăcătoare, problema igienei corporale a fost greu rezolvată şi numai după ani de „suferinţă”. Şcoala şi căminul nu dispuneau de apă curentă. În incinta şcolii nu exista nici o sursă de apă. Apa necesară era transportată cu căldări de la diferite surse din oraş, de la vecinii care îngăduiau grupuri zgomotoase de copii să le calce gospodăria. Aprovizionarea aceasta nu era lipsită de riscuri (accidente de circulaţie, infectarea sursei de apă sau a celei transportate). Elevii practicau spălatul în lavoare (alte riscuri).
Problema igienei corporale şi a igienei în ansamblu a rămas în suferinţă mai mulţi ani în şir. Baia corporală – necesară cel puţin o dată săptămânal – după doi ani de tărăgăneală s-a putut realiza în înţelegere cu secţia de gospodărie comunală, contra cost, în timpul când populaţia oraşului nu aglomera localul. Într-o cabină cu o vană intrau 2-3 elevi în tură. Acest deziderat – baia corporală – a putut fi rezolvat abia după preluarea vechiului local ce a servit ca internat pentru liceu şi pentru care s-a construit un nou local cu condiţii moderne.
Pe măsură ce şcoala se dezvolta, în aceeaşi măsură se năşteau alte probleme ce-şi aşteptau rezolvarea. Acestea se rezolvau din mers. Bunăoară când numărul sălilor de clasă a devenit insuficient pentru clasele de elevi ce urmau să fie şcolarizaţi, au fost necesare restructurări în interiorul aripii noi a şcolii. Sălile mari au fost despărţite prin zidiri noi şi create săli pentru efectivele cuprinse în clase specifice.
Lucrările de amenajări şi restructurări a localului au început în timpul vacanţei de vară, dar unele au întârziat până la întoarcerea elevilor din vacanţă. Constructorii se serveau de elevi în timpul lor liber pentru a îndeplini anumite servicii (transportul cărămizilor la etaj, amestec la mortar, transport mortar la locul de construcţie, etc.) Bine înţeles că elevii priveau la ceea ce se face acolo, dar, când zidarii erau plecaţi, unii elevi s-au apucat să zidească – fie şi numai câteva cărămizi – şi să folosească mortar. Neînţelegând ei destule, au introdus cărămizi în coşurile ce se construiau, turnând şi mortar peste ele. Acest lucru nu a fost observat. Când a venit vremea frigului şi, deci, a focului, sobele respective n-au acceptat focul şi tot fumul s-a întors în sălile de clasă. Chemat coşarul să vadă ce s-a întâmplat, a folosit toate metodele pentru a elibera trecerea fumului. S-a ajuns la bila metalică. Cărămizile au rezistat, iar coşul a început să crape. A fost demontat în porţiuni mici, pe unde s-a scos umplutura, „opera elevilor constructori”, apoi s-a refăcut. Am aflat apoi şi cine au fost „zidarii voluntari”.
Din acestea şi din multele cazuri asemenea am înţeles că aceşti copii nu pot fi lăsaţi singuri mai mult timp. Şi regulamentul de funcţionare a acestor instituţii stipulează că profesorii care lucrează cu copiii dimineaţa vor preda schimbului de după-masa (educatorilor) colectivele de elevi, care vor rămâne cu ei până seara, când vor fi preluaţi de supraveghetorii de noapte.
Convins că „amintirile” din şcoala normală nu mai sunt suficiente pentru a putea obţine bune rezultate în epoca noastră, cu atât mai mult cu cât era vorba de a lucra cu copii despre care şcoala noastră de atunci nici nu pomenea, am încercat a îmbogăţi cunoştinţele pedagogice, didactice, metodologice, atât în ce priveşte propria persoană, cât şi în ce priveşte colegii de muncă. De altfel şi învăţământul de masă trecea prin transformări, îmbunătăţiri, modernizări.
Predând cunoştinţe de limba română, cunoştinţe despre natură, istorie, geografie, etc., colegii păreau mulţumiţi de obţinerea unor mici succese. Se insista în continuare la cultura intelectuală, sprijinindu-se mai mult pe memorie, lăsând necultivate alte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului. Nu rareori în discuţiile noastre profesionale a trebuit să subliniez că nu avem de gând să facem din absolvenţii noştri „academicieni”, ci oameni capabili să se integreze mediului social şi fizic, pentru a trăi în acelaşi ritm cu acesta. O colegă, pentru a arăta ce bine reţin elevii cunoştinţele predate, insista asupra „caracterului sincretic al folclorului” nostru. I-am explicat că asemenea cuvinte cum este „sincretismul” nu se fixează în vocabularul unor asemenea elevi, doar de la o zi la alta...
Se ştie că folosirea în mare măsură a metodei narative-expozitive, pe baza căreia elevii primesc cunoştinţele de-a gata, fără nici un efort propriu pentru a le cuceri prin activitate proprie creează o atmosferă de pasivitate, moleşeală. Când s-a putut lucra cu clasa, şi nu numai cu individul, am întrebuinţat metoda euristică pe scară mai largă. Elevii au fost puşi să observe obiectele (să le vadă forma, culoarea, mărimea), să le pipăie, să le ridice, etc. Despre cele constatate sunt lăsaţi sau solicitaţi să-şi spună părerile. Obiectele pot fi şi desenate sau imitate (executate din hârtie, lemn, argilă, etc.)
Desigur, încercările noastre erau de natură să lucrăm cu toată clasa, dar la aceşti copii mai ales, acest lucru nu este posibil oricând. Nu toţi au acelaşi ritm, aceeaşi putere de înţelegere, aceeaşi posibilitate de a însuşi deprinderi trainice. Este frecventa necesitate a tratării individuale, dar în acest mod înaintarea este mai lentă. Elevii mai descurcăreţi se plictisesc, obosesc aşteptând după cei mai lenţi, ba îşi caută ocupaţie cu care să-şi umple timpul de aşteptare.
La o oră de limba română (scris-citit) la clasa I, unde m-am dus să înlocuiesc o colegă bolnavă, am început prin a verifica dacă textul lecţiei vechi este cunoscut de elevi şi dacă toţi citesc (mai mult sau mai puţin corect şi curent). Cu unii treaba mergea foarte anevoios. Câţiva mai vioi, care cunoşteau bine literele deja învăţate şi care citeau „pe nerăsuflate” scurtul text al lecţiei, se ofereau mereu să citească atunci când se poticnea câte unul. Oprindu-mă la unul mai mult timp pentru a-l ajuta să se descurce, am avut surpriza să mă pomenesc cu clasa citind, în timp ce noi (eu şi Rostaş) ne chinuiam să citim... un cuvânt. Unul din cei cu tulburări de comportament, care în clasă îşi cucerise rolul de lider, pentru că nu mai era solicitat, a îndemnat clasa să cânte. Şi cei mulţi l-au ascultat. M-am ridicat din banca lui Rostaş şi i-am privit. Cântau „Obladi, oblada...” Ba unul a ridicat mătura de după sobă şi a transformat-o în chitară (nu electrică). M-am întrebat, în gând, ce-i de făcut. Voi ceilalţi, nu ştiţi să cântaţi?” „Ba da!” „Atunci, hai să cântăm cu toţi!” Şi am cântat. Cei ce au organizat „rebeliunea” s-au mirat că n-au supărat pe nimeni în încălcarea programului; s-au potolit. Un anumit număr va rămâne în urmă. Tratarea lor, ţinând seama de individualitatea fiecăruia, nu face posibilă munca colectivă, iar înaintarea e foarte lentă. E necesară o anumită măsură, în funcţie – totuşi – de individualitatea lor. Dar profesorul este acela care va stabili ritmul şi condiţiile concrete în care va munci.
Insistând mult asupra însuşirii a cât mai multor noţiuni, cunoştinţe teoretice, calcule, etc. insistând mult asupra învăţării poeziilor, a memorării unor texte, reguli gramaticale, noţiuni geografice, momente din istorie, reguli de purtare la oră, în recreaţie, în internat, în săli de spectacole, etc., chiar dacă avem impresia că „am realizat” mult, lăsăm necultivate celelalte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului handicapat.
Am socotit necesare acele metode pe baza cărora copilul să fie educat în toate laturile peronalităţii sale. Cunoştinţele teoretice vor avea valoare numai în măsura în care se transformă în deprinderi de viaţă. Integrarea socială este scopul căruia îi sunt subordonate toate activităţile organizate cu elevii handicapaţi.
Pe măsură ce anii treceau, creştea şi numărul elevilor. În creştere era şi numărul claselor de elevi. Între timp am primit şi cadre cu pregătire adecvată – profesori de defectologie (psiho-pedagogie specială), absolvenţi ai facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. Cadrele didactice absolvente a şcolilor normale sau licee pedagogice se acomodau uşor la această activitate specifică.
Baza materială, din păcate, nu se dezvolta pe măsura necesarului. Dormitoarele erau supraaglomerate. Apa lipsea... Igiena corporală - în suferinţă. Lenjeria spălată în spălătoria improvizată era uscată pe sfori întinse în dormitoare. „Instalaţiile sanitare” (vorba-vine...) nu puteau fi folosite în timpul nopţii. Curtea prea mică pentru populaţia şcolară existentă, cu gropi şi băltoace în sezonul ploios, cu praf de cărbune etc., în vreme secetoasă... Atelier de lucru manual pentru băieţi prin unele clădiri din oraş, iar pentru fete sala de clasă...
O veche construcţie care a servit cândva gimnaziul, apoi după desfiinţarea gimnaziului din motive bugetare, a fost folosită de o unitate de grăniceri, apoi internat pentru liceu, ne-a fost atribuită nouă pentru internat. Cu aceasta am rezolvat multe probleme: instalaţii sanitare cu apă curentă în clădire, spălătorie şi uscătorie pentru lenjeria de corp şi dormitoare, bucătărie proprie şi magazie de alimente, beciuri pentru păstrarea alimentelor, cameră de izolare (infirmerie), sală de mese cu mobilier corespunzător...
Memoriile întocmite şi adresate secţiei judeţene de învăţământ, cât şi Comitetului Executiv Judeţean, au avut drept urmare atragerea atenţiei a organelor judeţene asupra greutăţilor ce au apărut prin dezvoltarea şi încercările de modernizare a învăţământului... Urmarea: noi proiecte de dezvoltare şi amenajări, credite bugetare substanţiale. Mai greu a fost găsirea materialelor de construcţie. S-a creat legătura între cele două corpuri de clădire pe ambele niveluri. S-au construit instalaţii sanitare în corpul clădirii, cu apă curentă. S-a racordat şcoala la reţeaua de apă a oraşului. S-a racordat la canalizarea oraşului. S-a creat reţeaua de (aducţie) conducte pentru racordarea la sistemul de încălzire centrală. A fost reînnoită reţeaua electrică. A fost sporit spaţiul curţii de recreaţie. S-a lărgit spaţiul şi s-a amenajat atelierul de tâmplărie ca şi cel de lucru de mână pentru fete. S-a găsit spaţiu pentru bibliotecă, club şi sala de lectură. Sala de gimnastică a fost dotată şi cu materiale şi utilaje corespunzătoare pentru corectarea unor deficienţe fizice.
Şi, ca de fiecare dată, cum constructorul executa lucrări şi după începerea anului şcolar, deci în prezenţa copiilor, acest fapt ne incomoda. Tranşeele pentru conductele de apă şi încălzire traversau coridoarele, clasele, curtea şi impuneau un anumit grad de sportivitate, cu unele posibilităţi de accidentare.
Lucrări de amenajare, îmbunătăţiri, îmbogăţiri ale sălilor, atelierelor, laboratorului, infirmeriei, cabinetului logopedic, etc. au rămas şi pentru anii următori şi mai sunt poate şi azi, dar condiţii de bază mai omeneşti şi mai corespunzătoare vieţii şi muncii erau de-acum asigurate.
Una din problemele salutare care a fost rezolvată nu din primii ani ai şcolii, ci cu o întârziere remarcabilă a fost aceea a dotării cu credite şi pentru procurarea uniformelor, a îmbrăcămintei. La începuturi, copiii erau îmbrăcaţi cum veneau de acasă, fiecare după „moda” localităţii sau mediului din care veneau. Încălţămintea putea fi: opinci, saboţi, cizme, bocanci, pantofi. Dacă la venirea de acasă mai arătau cumva, după un timp curgeau zdrenţele de pe cei mai mulţi, mai ales că simţeau plăcerea de a călca în băltoace şi a se stropi, ori a se înnegri cu cărbuni...
Îmbrăcămintea nouă, chiar şi dacă la un timp necesita reparaţii, spălare, călcare, dădea un alt aspect exterior şi-i obişnuia să păstreze în stare mai bună cele primite. Acest fapt a contribuit în general şi la îmbunătăţirea disciplinei.
„Şcoala pentru viaţă prin viaţă” este principiul fundamental al metodei Decroly. Integrarea socială este scopul căruia îi concentrăm eforturile noastre în munca cu copiii handicapaţi. Din curiozitate, dar şi datorită faptului că la asemenea treburi nu se ofereau ceilalţi colegi, m-am ocupat de la început de îndeletniciri practice, de formarea unor deprinderi legate de nevoia de a se hrăni, nevoia de a se apăra de intemperii, nevoia de a se apăra contra pericolelor şi de a se sili să muncească solidar cu semenii lui. Folosirea tacâmurilor la masă nu era problemă simplă pentru un debil mintal. Legarea şireturilor sau curelelor de la opinci de asemenea cere o anumită pricepere şi oarecare îndemânare. Curăţirea şi lustruirea pantofilor este pentru oligofren o treabă complexă. Coaserea unui nasture, încheierea nasturilor, îmbrăcarea şi dezbrăcarea cămăşii sau a hainelor de asemenea cer o oarecare deprindere. Pentru unii deschiderea sau închiderea foarfecelui ca şi neputinţa de a coordona mişcările mâinilor cu catifeaua de lustruit pantofii (în loc de mişcarea mâinilor în acelaşi sens, le apropie şi le distanţează, ceea ce nu e totuna) constituie o problemă. Aceste cazuri, mai rare, nu constituie obstacole de netrecut. În general copiii manifestă interes pentru muncă, mai ales când ştiu că rezultatul muncii lor este util.
La un moment dat, pe baza unei convenţii cu o întreprindere de industrie locală, elevii noştri au confecţionat lăzi de ambalaj (din material brut care nu cerea finisare deosebită) pentru produse la export. Când ştiau că în lăzile confecţionate de ei vor fi ambalate mărfuri pentru alte ţări, fiecare dorea să facă mai multe şi le arăta colegilor şi elevilor mai mici.
Deşi unii elevi sau chiar părinţi susţineau că elevii nu trebuie să muncească, cu ajutorul lor am rezolvat numeroase sarcini gospodăreşti – ajutoare la bucătărie, la strângerea mesei şi curăţatul veselei, servitul mesei, stivuirea lemnelor, despicarea lemnelor, aducerea apei din oraş cu oale şi căldări, curăţirea şi nivelarea curţii, astuparea şi nivelarea tranşeelor rămase după întinderea ţevilor de aducţiune a apei sau a căldurii, etc., Se mai credea că acumularea în mintea unui oligofren a unui anumit bagaj de noţiuni, reguli, texte, etc. este un mare succes (este un succes, dar...). Nu se are în vedere că avem nevoie de oameni sănătoşi, zdraveni, robuşti, cu putere de muncă, ceea ce este realizabil, şi nu de „academicieni”, lucru imposibil (din acest material).
La clasele mai mari am folosit un învăţător „multilateral”. El cunoştea tâmplărie mai mult ca alţii, mai ştia ceva tinichigerie, cizmărie, foto, etc. Mare parte din absolvenţii noştri au trecut la profesionala specială, tot la tâmplărie şi zidărie, iar fetele la croitorie.
Când am avut clase care studiau şi elemente de geografie, am predat cunoştinţele respective. Desigur că pentru unii câteva noţiuni de orientare în spaţiu erau necesare şi puţin dificile: înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, sus, jos, în faţă, în spate, aproape, departe, etc., apoi punctele cardinale.
După orientare în spaţiu în clasă, în şcoală, în afara oraşului în funcţie de punctele cardinale şi unele repere din tren, am deprins desenarea planurilor clasei, şcolii şi cartierului, apoi după semnele convenţionale şi recunoaşterea pe hartă a acestor semne, precum şi a raporturilor dintre ele. Mergând din aproape în aproape, la departe, de la cunoaşterea clasei, şcolii şi împrejurimile, am trecut la cunoaşterea judeţului. După însuşirea câtorva elemente de geografie fizică generală, câteva elemente despre globul pământesc, latitudini şi longitudini, zone de căldură, învelişurile pământului, apoi continentele, am reuşit ceea ce se mai putea spune „învăţământ spre descoperire”. Prezentând o ţară într-o anumită regiune geografică, elevii deduceau mărimea, prin comparaţie, relieful, după semnele convenţionale, clima, după aşezarea pe glob şi vecinătatea mărilor şi oceanelor, plante şi unele animale în funcţie de factorii cunoscuţi. Profesorului îi rămâne uneori doar să completeze ceea ce nu se poate „ghici” sau să corecteze eventuale erori. Fiind în posesia unor asemenea elemente, ei sunt capabili de a imagina călătorii pe hartă spre diferite zone ale globului... Se înţelege că aceste capacităţi nu sunt însuşite în egală măsură şi de către toţi elevii.
***
Treptat, plecările fără învoire din internat au devenit tot mai rare. Elevi delicvenţi am avut puţini. Unul a trebuit să fie internat într-o şcoală de reeducare.
Greutăţile materiale nerezolvate la timpul respectiv erau sesizate mai mult de noi, care răspundeam de educaţia copiilor decât de ei înşişi. Mulţi dintre ei nu ştiau de mai bine ca la noi.
Cu aparate de radio, cu aparate de proiecţie, cu programe cultural-sportive, cu concursuri între clase, cu vizionarea în comun a filmelor corespunzătoare la cinematograful local, în matinee. Una din „minunile” care a contribuit la alcătuirea unui climat şi mai plăcut în cămin a fost televizorul, procurat prin mijloace bugetare.
Prin Ministerul Educaţiei şi Învăţământului am fost dotaţi şi cu două magnetofoane, folosite la cabinetul logopedic, cât şi în timpul liber, prin derulare de benzi corespunzătoare.
Din fericire, în perioada când condiţiile igienice erau deficitare, n-a apărut nici un caz de epidemie. Singura neplăcere ne-a făcut-o oreionul. Bolnavii au dormit împreună cu cei sănătoşi.
Formaţii artistice
Corul casei de cultură, alcătuit din cadre didactice, câţiva cântăreţi inimoşi de la IFET, alţii de la întreprinderea de industrie locală, de la cooperativa meşteşugărească, din comerţ, din spital condus şi instruit de la venirea mea de către profesoara Maria Mihalca, cânta cântece „patriotice-revoluţionare” la sărbători naţionale şi aniversări. În primii ani, programele artistice începeau cu imnurile de stat al U.R.S.S. şi al R.P.R. Cu timpul, corul vişeuan şi-a îmbogăţit repertoriul cu prelucrări de cântece populare, cu coruri din opere şi operete, coruri de Vidu, Brediceanu, Oancea, Dima, etc. şi s-a mai curăţat de zgura impusă la începuturi. Treptat a depăşit faza „festivismului” cu multe imnuri şi s-a detaşat spre spectacole muzical-coregrafice independente, prezentate la sediu sau în deplasare prin satele raionului. De la un timp numărul amatorilor bărbaţi a scăzut din diverse motive (schimbări în locul de muncă, transferări în alte localităţi), astfel că, la un moment dat, a devenit cor de femei.
Acest cor de femei a participat cu succes la diverse concursuri organizate de sus. Dialog la distanţă, festivalul Craiul Munţilor, festivalul Vidu şi altele au fost tot atâtea ocazii de afirmare a acestei formaţii.
Ceva mai târziu, alăturând şi combinând corul cu formaţia de dansuri, s-a creat ansamblul folcloric muzical-coregrafic care a vizitat Polonia, Republica Democrată Germană, Franţa, Spania, Austria şi Turcia, de unde s-au întors cu trofee ca „Zeiţa de Aur” din Turcia.
***
Între formaţiile de amatori ale noastre care şi-au dobândit renume câştigând premii pe plan naţional şi internaţional în cadrul ansamblului,a fost formaţia de dansuri. Lipsa de profesionalism a instructorilor de dansuri ne-a împiedicat mult timp să ne afirmăm. Formaţia se auto-construia, dar „repertoriul” unuia sau altuia se epuiza rapid. Formaţia era prezentă la spectacole festive sau în campanie electorală.
Când instruirea a fost preluată de maestrul Gavril Ghiur de la Casa de Creaţie a judeţului, s-a produs saltul spre calitate. Cu „Anotimpuri” şi „Geneze” s-a obţinut premiul I pe ţară, în cadrul festivalurilor organizate pe ţară, iar ansamblul (împreună cu corul) au colindat în multe ţări europene.
Aceste afirmări s-au obţinut după plecarea mea de la cultură.
Brigăzile artistice de agitaţie, montajele literare, montajele literar-coregrafice, au constituit preocupări permanente ale noastre în perioadele respective. Din păcate, colectivul de creaţie era şi el lipsit de profesionalism. Cenaclul literar se limita la citirea unor creaţii proprii şi la aprecierea lor. Era şi aceasta o mişcare de „debut”.
În cei aproape opt ani cât am lucrat la casa de cultură am acordat atenţie tuturor formelor muncii culturale de masă, dar cel mai mult timp l-am acordat teatrului de amatori, iar pe de altă parte răspândirii cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, brigada ştiinţifică, conferinţele, simpozioanele, mesele rotunde, etc.
Un partener de dialog a reţinut în sarcina mea: „Cel mai mult mă nemulţumeşte pasivitatea, indolenţa li egoismul... Mă declar optimist şi cred că acestea vor fi treptat înlăturate. N-am crezut niciodată în oamenii care învârt frumos cuvintele în planuri de intenţie şi rămân aici. Nici o satisfacţie nu e mai mare ca aceea pe care ţi-o dă munca. Forţa noastră a rămas proaspătă tocmai din acest motiv.”
La 54 de ani nu mai eram chiar „tânăr” sau nu mai eram suficient de tânăr pentru a suporta toate deplasările în raion pentru îndrumarea unor formaţii ale căminelor culturale, pentru a suporta toate deplasările cerute de munca de conferenţiar sau responsabil al brigăzii ştiinţifice, pentru a însoţi şi îndruma celelalte formaţii proprii în deplasările în localităţile raionului sau în afara lui.
La ideea sugerată de un fiu al Vişeului care lucra în cadrul Ministerului Învăţământului şi Culturii şi care dorea să rămână ceva în Vişeu după urmele lui, idee potrivit căreia să se deschidă o şcoală specială ajutătoare, pentru copiii handicapaţi, oligofreni, s-a luat hotărârea înfiinţării acestei instituţii. Pentru început era doar localul în care s-ar fi putut deschide şcoala. Pentru amenajări, procurarea de materiale, mobilier, veselă, selectarea şi recrutarea elevilor, cât şi alte multe probleme care trebuiau rezolvate la orice început, era nevoie de un organizator. Ca şi în alte situaţii de pionierat, s-au gândit „cei mari” că eu aş putea face acest nou început...
Acest cor de femei a participat cu succes la diverse concursuri organizate de sus. Dialog la distanţă, festivalul Craiul Munţilor, festivalul Vidu şi altele au fost tot atâtea ocazii de afirmare a acestei formaţii.
Ceva mai târziu, alăturând şi combinând corul cu formaţia de dansuri, s-a creat ansamblul folcloric muzical-coregrafic care a vizitat Polonia, Republica Democrată Germană, Franţa, Spania, Austria şi Turcia, de unde s-au întors cu trofee ca „Zeiţa de Aur” din Turcia.
***
Între formaţiile de amatori ale noastre care şi-au dobândit renume câştigând premii pe plan naţional şi internaţional în cadrul ansamblului,a fost formaţia de dansuri. Lipsa de profesionalism a instructorilor de dansuri ne-a împiedicat mult timp să ne afirmăm. Formaţia se auto-construia, dar „repertoriul” unuia sau altuia se epuiza rapid. Formaţia era prezentă la spectacole festive sau în campanie electorală.
Când instruirea a fost preluată de maestrul Gavril Ghiur de la Casa de Creaţie a judeţului, s-a produs saltul spre calitate. Cu „Anotimpuri” şi „Geneze” s-a obţinut premiul I pe ţară, în cadrul festivalurilor organizate pe ţară, iar ansamblul (împreună cu corul) au colindat în multe ţări europene.
Aceste afirmări s-au obţinut după plecarea mea de la cultură.
Brigăzile artistice de agitaţie, montajele literare, montajele literar-coregrafice, au constituit preocupări permanente ale noastre în perioadele respective. Din păcate, colectivul de creaţie era şi el lipsit de profesionalism. Cenaclul literar se limita la citirea unor creaţii proprii şi la aprecierea lor. Era şi aceasta o mişcare de „debut”.
În cei aproape opt ani cât am lucrat la casa de cultură am acordat atenţie tuturor formelor muncii culturale de masă, dar cel mai mult timp l-am acordat teatrului de amatori, iar pe de altă parte răspândirii cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, brigada ştiinţifică, conferinţele, simpozioanele, mesele rotunde, etc.
Un partener de dialog a reţinut în sarcina mea: „Cel mai mult mă nemulţumeşte pasivitatea, indolenţa li egoismul... Mă declar optimist şi cred că acestea vor fi treptat înlăturate. N-am crezut niciodată în oamenii care învârt frumos cuvintele în planuri de intenţie şi rămân aici. Nici o satisfacţie nu e mai mare ca aceea pe care ţi-o dă munca. Forţa noastră a rămas proaspătă tocmai din acest motiv.”
La 54 de ani nu mai eram chiar „tânăr” sau nu mai eram suficient de tânăr pentru a suporta toate deplasările în raion pentru îndrumarea unor formaţii ale căminelor culturale, pentru a suporta toate deplasările cerute de munca de conferenţiar sau responsabil al brigăzii ştiinţifice, pentru a însoţi şi îndruma celelalte formaţii proprii în deplasările în localităţile raionului sau în afara lui.
La ideea sugerată de un fiu al Vişeului care lucra în cadrul Ministerului Învăţământului şi Culturii şi care dorea să rămână ceva în Vişeu după urmele lui, idee potrivit căreia să se deschidă o şcoală specială ajutătoare, pentru copiii handicapaţi, oligofreni, s-a luat hotărârea înfiinţării acestei instituţii. Pentru început era doar localul în care s-ar fi putut deschide şcoala. Pentru amenajări, procurarea de materiale, mobilier, veselă, selectarea şi recrutarea elevilor, cât şi alte multe probleme care trebuiau rezolvate la orice început, era nevoie de un organizator. Ca şi în alte situaţii de pionierat, s-au gândit „cei mari” că eu aş putea face acest nou început...
Alte activităţi
Şi înainte, dar mai ales după luarea conducerii casei de cultură, am îndeplinit funcţia de conferenţiar şi pionier, şi-apoi, ani de zile, responsabilul brigăzii ştiinţifice.
Cu un colectiv bine închegat şi alcătuit din medici, profesori, ingineri şi jurişti, la sediu, în sectoarele forestiere, în cartiere şi comunele şi satele raionului, am satisfăcuta acuta nevoie a publicului de informaţii şi noutăţi din cele mai variate domenii ale ştiinţei şi culturii.
În perioada respectivă, oamenii îşi puneau întrebarea dacă cosmonauţii vor putea ajunge la lună, dacă au aselenizat, dacă vor merge şi mai departe. Întrebările erau legate de progresele obţinute de omenire în cucerirea cosmosului. Publicul vrea să ştie cum se pot transmite imagini dintr-o localitate în alta (e vorba de televiziune), când va fi posibil acest lucru şi la noi... Publicul dorea să ştie care sunt cauzele anumitor boli şi cum pot fi prevenite sau cum pot fi tratate, dacă împotriva cancerului s-au descoperit tratamente, dar pentru vindecarea silicozei?
La sate oamenii voiau să ştie cum se combat bolile pomilor fructiferi, cum pot fi sporite recoltele de fructe, despre unele boli la animale şi combaterea lor. Mai voiau să ştie în plus anumite prevederi legale cu privire la donaţii, moşteniri, divorţuri...
O foarte intensă activitate de informare s-a desfăşurat în preajma eclipsei de soare vizibilă şi la noi. Uneori au fost necesare explicaţii în plus – în afara explicării fenomenului în sine – cu privire la eventualele urmări sau efecte asupra omului şi a animalelor. La Leordina – bunăoară – femei superstiţioase s-au înţeles să-şi procure lumânări, să se adune în anumite locuri şi să moară împreună. „Dacă şi acest lucru se va întâmpla la ora şi în modul cum spun aceşti profesori, atunci o să-i cred oricând. Dar...” Fenomenul s-a produs în ziua, ora şi conform cu descrierile avansate de brigadă. Alte fenomene – mai ales de care se înspăimântau unii – nu s-au produs. Deci... avantaj brigada.
Au fost câţiva ani secetoşi. Oamenii vroiau să ştie de ce şi dacă seceta poate fi combătută, dacă savanţii ar putea provoca ploaia la comandă. Au fost ani ploioşi, chiar cu inundaţii, ploi „ruperi de nori”... Oamenii vroiau să ştie de ce plouă, de ce ninge, de unde grindina, ce sunt cicloanele. Pot fi prevăzute şi combătute cel puţin urmările? Au voit să ştie de ce fulgeră, de ce tună, ce este trăsnetul. De ce nu fulgeră şi nu tună iarna (!)?
Se produc cutremure de pământ. Se produc erupţii vulcanice cu efecte catastrofale. Oamenii voiau să ştie care sunt cauzele şi dacă pot fi prevăzute, prevenite şi combătute.
În mod obişnuit întrebările apăreau în mod spontan din sală. Alteori eram invitaţi să răspundem la întrebări deja adunate din sat, cartier ori punct de lucru.
Oamenii mai voiau informaţii cu privire la situaţia politică din diferite zone ale lumii. Care sunt relaţiile din China populară şi Taiwan? Ce se întâmplă în Vietnam, Laos şi Cambogia? Ce diferenţă este între Israel şi Palestina? Palestinienii şi evreii nu sunt acelaşi lucru? Ce-i cu loviturile de stat de prin America Latină? Ce a vrut Lumumba, dar Chombe? Ce este cu luptele din Nigeria? Dar războiul din Algeria? Dacă e posibil un război atomic, cine ar învinge şi care ar fi urmările?
Dar oamenii mai voiau să ştie care este părerea noastră cu privire la sectele religioase. Ce credeam despre traversarea Mării Roşii ca pe uscat doar la ridicarea bastonului lui Moise? Ce părere aveam despre potopul lui Noe şi de capacitatea corăbiei de a fi găzduit atâta vreme toate speciile de vieţuitoare existente în lume? Dacă la construirea Turnului Babel s-au amestecat toate limbile pământului, oare atunci au apărut toate limbile tuturor naţiilor? Dacă Iosua a oprit soarele şi luna în loc şi dacă a reuşit să dărâme zidurile cetăţii Ierochon numai prin strigăte şi ţipete?...
Membrii brigăzii căutau să formuleze răspunsuri pe înţelesul tuturor (unele răspunsuri chiar pentru oameni mai simpli), dar fără a vulgariza ştiinţa. Explicaţiile erau credibile, dar mai erau şi din cei ce se îndoiau de cele auzite, ori din cei ce înţelegeau incomplet.
Uneori ascultătorii urmăreau cu nesaţ răspunsurile la unele întrebări sau se minunau la alte răspunsuri, mai ales din cele ce arătau cuceririle ştiinţei, ori se amuzau, ori se îndoiau. Mai puţină credibilitate acordau problemei evoluţiei vieţii şi a cuceririlor cosmice. „Credeţi că vor ajunge pe lună?” „Da!” „Când?” „Conform planului Apollo în anul...” „N-o să le ajute Dumnezeu la comunişti.” „Dar cei ce au planificat anul şi data la care vor trimite oameni pe lună, sunt americani, capitalişti!” „Unde e sfoara cu care s-a măsurat distanţa până la lună?”
Şi totuşi omul a reuşit să aselenizeze. Ştiinţele au făcut cuceriri epocale. Războaiele atomice n-au avut loc. Problemele din Indonezia, Indochina, Nigeria, Algeria, etc. s-au rezolvat în felul lor... Viaţa îşi urmează cursul cu etape de acalmie sau zguduiri.
În cei opt ani cât am lucrat în cultură şi am răspuns de activitatea brigăzii ştiinţifice am efectuat circa o sută de ieşiri între oameni. Şi, în general, lucram cu „săli arhipline”, mai ales în zilele nelucrătoare.
Pe vremea aceea nu eram cuprinşi în reţeaua naţională de electrificare. Aparate de recepţie erau puţine. Televizorul în zona noastră era încă un vis frumos, dar nerealizat. Pe sate încă mai găseai analfabeţi. Şcoala de zece ani obligatorie abia se legifera. Prin iulie 1973 un ziarist m-a întrebat, printre altele: „Ce anume v-a ataşat de localitatea unde munciţi şi trăiţi de 23 de ani?” „Când am venit aici, Vişeul era o comună oarecare. M-am stabilit, am rămas şi n-aş mai pleca. Aş spune că am crescut odată cu localitatea. Ce m-a legat? Oamenii şi nevoia de a face ceva. Viaţa îşi are rostul său nu numai în oraşele mari. La Bucureşti, să zicem, aş fi rămas anonim, sau, cel mult, o o «celebritate de cartier». La Vişeu de Sus am fost martor activ al tuturor evenimentelor, de la naşterea oraşului până la ceea ce este el astăzi când dialogăm. Este aceasta o bucurie omenească, nu?”
Casa raională de cultură
1959 – 1967
Activităţile Casei raionale de cultură se desfăşurau la acea dată în localul fostului Cazinou. Acest local, care la început (puţin înainte de reforma administrativă din 1950) era folosit ca depozit de cereale, a suferit multe transformări. Sala destinată balurilor şi recepţiilor a fost transformată în sală de cinema, după ce i s-a adăugat un balcon şi cabină de protecţie. S-a dovedit cu timpul nesatisfăcător, având în vedere şi mişcarea artistică de amatori.
Camerele de dormit (fusese şi un mic hotel...) au fost desfiinţate prin demolarea pereţilor despărţitori. Au fost desfiinţate şi sala de biliard şi jocuri de noroc, ca şi sala în care se servea masa. O bucătărie la demisol, placată în faianţă, utilată cu tot necesarul pentru gătitul mesei, ca şi magaziile de alimente şi materiale, au fost desfiinţate şi demolate.
Localul a intrat într-o transformare capitală. S-a construit o sală de spectacole cu peste 500 de locuri (socotind şi locurile de la balconul nou construit). În sală s-a construit şi o scenă şi i s-a adăugat o cabină de protecţie pentru banda de 32 mm. S-au zidit pereţi laterali care, după părerea constructorului, nu garantau suportarea acoperişului, pentru care au fost plantaţi stâlpi de beton exteriori. Faţada la stradă arăta ca un siloz. Noul local a fost destinat proiecţiilor cinematografice zilnice, sala de spectacole pentru programele artiştilor amatori sau formaţii profesioniste în turneu şi sala unde se ţineau conferinţele raionale de partid sau sesiunile mai festive ale Sfatului raional.
La început, a avut rang de cămin cultural. Aici erau prezente programe artistice, cu artişti amatori. Corul mixt instruit şi condus de învăţătorul Al. Rădulescu (pe atunci inspector şcolar) era alcătuit în majoritate din cadre didactice. Câţiva recitatori şi formaţiile artistice ale şcolilor din localitate completau programele la zile festive. În perioada când s-a introdus limba rusă ca obiect de învăţământ începând de la clasa a IV- a în sus, precum şi cursuri populare de limba rusă pentru adulţi (mai ales cadre didactice), s-a alcătuit şi o echipă de dansuri populare ruseşti cu adulţi, iar mai apoi şi cu şcolari. (Principalii animatori: Maria Tătaru şi Alexandrina Doina).
Iată, deci, mişcarea artistică de amatori animată de câteva cadre didactice inimoase, care dădeau tot ce puteau (şi puteau mult) pentru ca activitatea la centru de raion să se facă observată.
Printre aceştia aş aminti pe numele mic: Coca, Miţa şi Sanda. Din când în când mai treceau pe aici şi formaţii de profesionişti (echipe de teatru, orchestre populare însoţite de cântăreţi de muzică populară şi echipe de dansuri populare, ori cântăreţi de muzică uşoară (adesea şuşanele). Activitatea a început să se diversifice, gusturile populaţiei (mă refer la localnicii care nu au umblat mult în lume) se formează, pretenţiile devin mai mari şi variate. Localitatea devine oraş (1956), iar instituţiile şi întreprinderile din oraş sporesc numărul populaţiei, mai ales a celor care au văzut mai multe şi care simt nevoia de cultură şi divertisment.
Devenită Casa raională de cultură, avea director, instructori salariaţi, personal administrativ şi de serviciu, colaboratori, etc. Se pare că rezultatele muncii nu satisfăceau pe deplin gusturile şi pretenţiile organelor raionale. Directorii erau schimbaţi la intervale scurte (1 an – 1 1/2 ani), deoarece cunoştinţele cultural-artistice nu puteau fi prea bogate şi variate, iar cei chemaţi se epuizau relativ repede.
Într-o vreme de aceasta, de instabilitate, am fost chemat şi mi s-a propus funcţia de director. Ca om care nu doream urcuşuri şi nici multe schimbări care cer „oarecare calificare”, nu m-am declarat de acord. „Ce salar ai ca pedagog?” „600 lei” „Aici, vei avea mai mult decât dublu” „Nu prea mă tentează câştigurile!” „Dar ai de crescut copii. Te-ai apucat să-ţi construieşti o casă. Muncind aici vei reuşi mai uşor... Să-ţi spun sincer (îmi spune secretarul cu propaganda), aici avem bani mai mulţi şi nu vrem să-i dăm unui om pe care nu ne putem baza.” „Dar eu sunt suferind, încă nu m-am restabilit definitiv.” „Aici, nu-ţi va cere nimeni să faci mai multe decât faci şi acuma...”
Discuţiile s-au mai prelungit, apoi după o săptămână am fost chemat din nou. „Organul a hotărât. De la 1 iulie preiei conducerea Casei raionale de cultură în calitate de director.” Nu m-am mai târguit şi am trecut la noua slujbă, renunţând şi la pensia de gradul III.
***
La şcoală începea vacanţa de vară. Eu luam în primire o activitate pentru care nu aveam o pregătire specială, ci cunoştinţele generale din şcoală, cele dobândite din anii de activitate ca autodidact şi experienţa dobândită în viaţă. Era 1 iulie 1959.
În noua activitate, în afara organizării şi coordonării întregii activităţi, ne-am împărţit sarcinile cu ceilalţi activişti culturali, cam după preferinţe (să nu zic după specialitate, deoarece nu eram specializat în vreo ramură).
Activitatea de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, conferenţiarii şi brigada ştiinţifica îmi aparţineau, dar din activitatea artiştilor amatori m-am ocupat de formaţiile de teatru.
Gustul pentru teatru l-am prins încă din primii ani de şcoală normală când, pentru a ni se acorda dreptul de spectatori fără plată, trebuia să cărăm scaunele din sălile de meditaţie la teatru şi de la teatru (Palatul cultural sau teatrul de vară) pentru ca să aibă pe ce să stea alţi spectatori mai mari (ca vârstă, sex, titluri, ranguri, etc.)
Este adevărat că la primele spectacole vizionate nu prea am înţeles de ce se face întuneric în sală în timp ce într-un capăt se menţinea lumina aprinsă şi se certau doi sau mai mulţi, cu sa u fără motiv. Când am priceput, elev fiind, am jucat în timpul vacanţei, piesa „Mana vacilor”, piesă ce combătea superstiţiile. Ca normalist în ultimul an am jucat în piesa „Domnul notar” de Octavian Goga. Am mai interpretat roluri şi în „Florin şi Florica” de Vasile Alecsandri, cât şi în piesa „Cine bate?” în Săcel. În Săcel, încă înainte de a mă muta la Vişeu, am alcătuit o echipă de teatru de amatori cu care am prezentat spectacole reuşite. Piesele jucate erau de mică întindere, scrise anume pentru amatorii din mediul sătesc şi tratau probleme ale transformărilor prin care trecea societatea noastră.
Cu un an mai devreme de venirea mea, s-a făcut încercarea de a pregăti şi prezenta spectacole cu piesa „Gaiţele” de Kiriţescu. Încercarea a reuşit. Cu toate stângăciile ei, cu lipsa unor decoruri şi recuzite adecvate, spectacolul în premieră a avut succes mai ales în rândul intelectualilor şi a constituit un îndemn pentru alte asemenea încercări.
Cu ocazia unor sărbători naţionale, aniversări şi alte ocazii se jucau piese scurte într-un act şi cu conţinut adecvat aniversării. Erau piesele recomandate şi comandate de conducerea acelor timpuri.
O primă piesă pe care am pus-o în scenă – şi ea legată de evenimente curente, alegerile - a fost „Escu” de Tudor Muşatescu. Spectacolul a entuziasmat publicul local care a solicitat reluarea şi prezentarea mai multor spectacole. Piesa a fost jucată şi în deplasare, la Casa de cultură a sindicatelor din Baia Borşa.
Tot de Tudor Muşatescu a fost şi următoarea piesă regizată (şi jucat atât la sediu, cât şi în deplasare) – „Titanic vals”.
De un mare succes s-a bucurat piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul. În comunele în care s-a jucat această piesă, succesul se datora şi temei acesteia – ura faţă de ocupantul străin. La Cuhea (Bogdan Vodă), unde spectacolele de teatru lipseau aproape cu desăvârşire până atunci, copiii şi tineretul care nu părăsise comuna încă, trăiau din plin cu cei de pe scenă. Către final, când dezertorul îi dă ordonanţei ofiţerului neamţ replica: „...dar de ce crezi, neamţule, că s-a găsit acela care să-şi bată joc de Silvestru Trandafir? Tu ştii unde e Schvalbe al tău? Uite-l acolo...” Pe scenă era o ladă de campanie pe sub a cărei capac ieşea mâneca uniformei purtată de locotenentul neamţ. Copiii care invadaseră sala căminului şi ocupau tot spaţiul din faţa scenei, la auzul replicii şi a gestului ce arăta spre lada de campanie, au sărit pe scenă, năvălind spre ladă pentru a-şi împlini bucuria de a fi văzut pe duşman ucis. A trebuit să suspendăm spectacolul pentru a face puţină ordine. De abia după ce secretarul comunei, urcat şi el acum pe scenă, a spus: „-Vă dau cuvântul meu de onoare că neamţul nu-i acolo...!”, puţin supăraţi şi un pic dezamăgiţi, copiii s-au dat jos de pe scenă şi am reluat, adică am continuat spectacolul.
Tot de Mihail Sorbul a fost şi piesa jucată la noi cu artiştii noştri amatori, „Patima roşie”. Succesul a fost mai modest.
„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian a avut de asemenea succes deosebit în rândul intelectualilor şi elevilor.
Cu concursul unor cadre didactice şi elevi de la liceul din localitate s-au pregătit şi prezentat spectacole cu piesele ”Oameni care tac” de V. Alecsandri şi „Prietena mea Pix”, ambele de mare succes, la vremea lor.
Având în distribuţie în exclusivitate cadre didactice de la şcoala nr. 1, s-a jucat piesa „Poveste cu şorţurile schimbate”.
„Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa ne-a creat probleme de regie tehnică şi scenografie, dar s-a bucurat de bune aprecieri. De asemenea, de bune aprecieri s-au bucurat şi spectacolele cu piesa „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu.
În piese scurte ca: „Şi pe strada noastră”, „Gara mică” şi „În august cerul e senin”, precum şi în altele de acest gen era redată rezistenţa şi lupta populaţiei împotriva ocupanţilor fascişti, în perioada apropierii trupelor sovietice. La aceasta din urmă, când eroul principal era într-o situaţie critică, fetiţa unei profesoare care se găsea în braţele mamei sale – spectatoare – a ţipat puternic: „Mămico, moare nenea Pop...”
Gustul pentru teatru, chiar şi de amatori fiind, a crescut în rândul populaţiei locale. Din plăcere, din politeţe sau de dragul interpreţilor cunoscuţi, publicul lua cu asalt sala de spectacole. Şi după plecarea mea înapoi la învăţământ am mai fost rugat să regizez unele spectacole de teatru. Aşa am ajuns să regizez piesa „Visul unei nopţi de iarnă”.
Mai mult decât regie, mi s-a cerut să accept un rol în piesa „Goana după fluturi” de Bogdan Amaru. Am interpretat rolul dlui Farada, fost ofiţer de marină, mare negustor de cereale, care nu voia să-şi mărite unica fiică cu fiecine, chiar dacă peţitorul e doctorand în biologie, dar sărac. Nişte colegi mai „băşcăloşi” au afirmat după spectacol – văzându-mi jocul agitat, perseverenţa până la încăpăţânare – „Ţi-ai jucat propriul rol”.
În presa locală din 1 iulie 1973, sub semnătura lui V.R. Ghenceanu şi Augustin Cozmuţă, în articolul „Eforturi de autodepăşire”, între altele, scrie: „... Când am ajuns seara la Vişeu de Sus tocmai se petrecea un fapt de cultură: spectacol cu piesa <> ... şi am trăit bucuria reîntâlnirii cu pasionaţi animatori ai vieţii artistice vişeuane... şi am înţeles că cei din Vişeu de Sus şi-au făcut din teatru o preocupare statornică... concurând în acest fel bilanţul mult mai sărac al Teatrului Popular din Sighetul Marmaţiei şi demonstrând posibilitatea unui teatru popular şi aici. De fiecare dată, piesa inclusă în repertoriu nu se opreşte la premieră şi cele 20-25 de spectacole anual, în localităţi din judeţ şi în afara lui, sunt mărturii ale unui lucru înţeles până la capăt”.
Am mai regizat şi procese literare, precum şi brigăzi artistice de agitaţie, ori montaje literar-coregrafice.
Activităţile Casei raionale de cultură se desfăşurau la acea dată în localul fostului Cazinou. Acest local, care la început (puţin înainte de reforma administrativă din 1950) era folosit ca depozit de cereale, a suferit multe transformări. Sala destinată balurilor şi recepţiilor a fost transformată în sală de cinema, după ce i s-a adăugat un balcon şi cabină de protecţie. S-a dovedit cu timpul nesatisfăcător, având în vedere şi mişcarea artistică de amatori.
Camerele de dormit (fusese şi un mic hotel...) au fost desfiinţate prin demolarea pereţilor despărţitori. Au fost desfiinţate şi sala de biliard şi jocuri de noroc, ca şi sala în care se servea masa. O bucătărie la demisol, placată în faianţă, utilată cu tot necesarul pentru gătitul mesei, ca şi magaziile de alimente şi materiale, au fost desfiinţate şi demolate.
Localul a intrat într-o transformare capitală. S-a construit o sală de spectacole cu peste 500 de locuri (socotind şi locurile de la balconul nou construit). În sală s-a construit şi o scenă şi i s-a adăugat o cabină de protecţie pentru banda de 32 mm. S-au zidit pereţi laterali care, după părerea constructorului, nu garantau suportarea acoperişului, pentru care au fost plantaţi stâlpi de beton exteriori. Faţada la stradă arăta ca un siloz. Noul local a fost destinat proiecţiilor cinematografice zilnice, sala de spectacole pentru programele artiştilor amatori sau formaţii profesioniste în turneu şi sala unde se ţineau conferinţele raionale de partid sau sesiunile mai festive ale Sfatului raional.
La început, a avut rang de cămin cultural. Aici erau prezente programe artistice, cu artişti amatori. Corul mixt instruit şi condus de învăţătorul Al. Rădulescu (pe atunci inspector şcolar) era alcătuit în majoritate din cadre didactice. Câţiva recitatori şi formaţiile artistice ale şcolilor din localitate completau programele la zile festive. În perioada când s-a introdus limba rusă ca obiect de învăţământ începând de la clasa a IV- a în sus, precum şi cursuri populare de limba rusă pentru adulţi (mai ales cadre didactice), s-a alcătuit şi o echipă de dansuri populare ruseşti cu adulţi, iar mai apoi şi cu şcolari. (Principalii animatori: Maria Tătaru şi Alexandrina Doina).
Iată, deci, mişcarea artistică de amatori animată de câteva cadre didactice inimoase, care dădeau tot ce puteau (şi puteau mult) pentru ca activitatea la centru de raion să se facă observată.
Printre aceştia aş aminti pe numele mic: Coca, Miţa şi Sanda. Din când în când mai treceau pe aici şi formaţii de profesionişti (echipe de teatru, orchestre populare însoţite de cântăreţi de muzică populară şi echipe de dansuri populare, ori cântăreţi de muzică uşoară (adesea şuşanele). Activitatea a început să se diversifice, gusturile populaţiei (mă refer la localnicii care nu au umblat mult în lume) se formează, pretenţiile devin mai mari şi variate. Localitatea devine oraş (1956), iar instituţiile şi întreprinderile din oraş sporesc numărul populaţiei, mai ales a celor care au văzut mai multe şi care simt nevoia de cultură şi divertisment.
Devenită Casa raională de cultură, avea director, instructori salariaţi, personal administrativ şi de serviciu, colaboratori, etc. Se pare că rezultatele muncii nu satisfăceau pe deplin gusturile şi pretenţiile organelor raionale. Directorii erau schimbaţi la intervale scurte (1 an – 1 1/2 ani), deoarece cunoştinţele cultural-artistice nu puteau fi prea bogate şi variate, iar cei chemaţi se epuizau relativ repede.
Într-o vreme de aceasta, de instabilitate, am fost chemat şi mi s-a propus funcţia de director. Ca om care nu doream urcuşuri şi nici multe schimbări care cer „oarecare calificare”, nu m-am declarat de acord. „Ce salar ai ca pedagog?” „600 lei” „Aici, vei avea mai mult decât dublu” „Nu prea mă tentează câştigurile!” „Dar ai de crescut copii. Te-ai apucat să-ţi construieşti o casă. Muncind aici vei reuşi mai uşor... Să-ţi spun sincer (îmi spune secretarul cu propaganda), aici avem bani mai mulţi şi nu vrem să-i dăm unui om pe care nu ne putem baza.” „Dar eu sunt suferind, încă nu m-am restabilit definitiv.” „Aici, nu-ţi va cere nimeni să faci mai multe decât faci şi acuma...”
Discuţiile s-au mai prelungit, apoi după o săptămână am fost chemat din nou. „Organul a hotărât. De la 1 iulie preiei conducerea Casei raionale de cultură în calitate de director.” Nu m-am mai târguit şi am trecut la noua slujbă, renunţând şi la pensia de gradul III.
***
La şcoală începea vacanţa de vară. Eu luam în primire o activitate pentru care nu aveam o pregătire specială, ci cunoştinţele generale din şcoală, cele dobândite din anii de activitate ca autodidact şi experienţa dobândită în viaţă. Era 1 iulie 1959.
În noua activitate, în afara organizării şi coordonării întregii activităţi, ne-am împărţit sarcinile cu ceilalţi activişti culturali, cam după preferinţe (să nu zic după specialitate, deoarece nu eram specializat în vreo ramură).
Activitatea de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, conferenţiarii şi brigada ştiinţifica îmi aparţineau, dar din activitatea artiştilor amatori m-am ocupat de formaţiile de teatru.
Gustul pentru teatru l-am prins încă din primii ani de şcoală normală când, pentru a ni se acorda dreptul de spectatori fără plată, trebuia să cărăm scaunele din sălile de meditaţie la teatru şi de la teatru (Palatul cultural sau teatrul de vară) pentru ca să aibă pe ce să stea alţi spectatori mai mari (ca vârstă, sex, titluri, ranguri, etc.)
Este adevărat că la primele spectacole vizionate nu prea am înţeles de ce se face întuneric în sală în timp ce într-un capăt se menţinea lumina aprinsă şi se certau doi sau mai mulţi, cu sa u fără motiv. Când am priceput, elev fiind, am jucat în timpul vacanţei, piesa „Mana vacilor”, piesă ce combătea superstiţiile. Ca normalist în ultimul an am jucat în piesa „Domnul notar” de Octavian Goga. Am mai interpretat roluri şi în „Florin şi Florica” de Vasile Alecsandri, cât şi în piesa „Cine bate?” în Săcel. În Săcel, încă înainte de a mă muta la Vişeu, am alcătuit o echipă de teatru de amatori cu care am prezentat spectacole reuşite. Piesele jucate erau de mică întindere, scrise anume pentru amatorii din mediul sătesc şi tratau probleme ale transformărilor prin care trecea societatea noastră.
Cu un an mai devreme de venirea mea, s-a făcut încercarea de a pregăti şi prezenta spectacole cu piesa „Gaiţele” de Kiriţescu. Încercarea a reuşit. Cu toate stângăciile ei, cu lipsa unor decoruri şi recuzite adecvate, spectacolul în premieră a avut succes mai ales în rândul intelectualilor şi a constituit un îndemn pentru alte asemenea încercări.
Cu ocazia unor sărbători naţionale, aniversări şi alte ocazii se jucau piese scurte într-un act şi cu conţinut adecvat aniversării. Erau piesele recomandate şi comandate de conducerea acelor timpuri.
O primă piesă pe care am pus-o în scenă – şi ea legată de evenimente curente, alegerile - a fost „Escu” de Tudor Muşatescu. Spectacolul a entuziasmat publicul local care a solicitat reluarea şi prezentarea mai multor spectacole. Piesa a fost jucată şi în deplasare, la Casa de cultură a sindicatelor din Baia Borşa.
Tot de Tudor Muşatescu a fost şi următoarea piesă regizată (şi jucat atât la sediu, cât şi în deplasare) – „Titanic vals”.
De un mare succes s-a bucurat piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul. În comunele în care s-a jucat această piesă, succesul se datora şi temei acesteia – ura faţă de ocupantul străin. La Cuhea (Bogdan Vodă), unde spectacolele de teatru lipseau aproape cu desăvârşire până atunci, copiii şi tineretul care nu părăsise comuna încă, trăiau din plin cu cei de pe scenă. Către final, când dezertorul îi dă ordonanţei ofiţerului neamţ replica: „...dar de ce crezi, neamţule, că s-a găsit acela care să-şi bată joc de Silvestru Trandafir? Tu ştii unde e Schvalbe al tău? Uite-l acolo...” Pe scenă era o ladă de campanie pe sub a cărei capac ieşea mâneca uniformei purtată de locotenentul neamţ. Copiii care invadaseră sala căminului şi ocupau tot spaţiul din faţa scenei, la auzul replicii şi a gestului ce arăta spre lada de campanie, au sărit pe scenă, năvălind spre ladă pentru a-şi împlini bucuria de a fi văzut pe duşman ucis. A trebuit să suspendăm spectacolul pentru a face puţină ordine. De abia după ce secretarul comunei, urcat şi el acum pe scenă, a spus: „-Vă dau cuvântul meu de onoare că neamţul nu-i acolo...!”, puţin supăraţi şi un pic dezamăgiţi, copiii s-au dat jos de pe scenă şi am reluat, adică am continuat spectacolul.
Tot de Mihail Sorbul a fost şi piesa jucată la noi cu artiştii noştri amatori, „Patima roşie”. Succesul a fost mai modest.
„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian a avut de asemenea succes deosebit în rândul intelectualilor şi elevilor.
Cu concursul unor cadre didactice şi elevi de la liceul din localitate s-au pregătit şi prezentat spectacole cu piesele ”Oameni care tac” de V. Alecsandri şi „Prietena mea Pix”, ambele de mare succes, la vremea lor.
Având în distribuţie în exclusivitate cadre didactice de la şcoala nr. 1, s-a jucat piesa „Poveste cu şorţurile schimbate”.
„Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa ne-a creat probleme de regie tehnică şi scenografie, dar s-a bucurat de bune aprecieri. De asemenea, de bune aprecieri s-au bucurat şi spectacolele cu piesa „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu.
În piese scurte ca: „Şi pe strada noastră”, „Gara mică” şi „În august cerul e senin”, precum şi în altele de acest gen era redată rezistenţa şi lupta populaţiei împotriva ocupanţilor fascişti, în perioada apropierii trupelor sovietice. La aceasta din urmă, când eroul principal era într-o situaţie critică, fetiţa unei profesoare care se găsea în braţele mamei sale – spectatoare – a ţipat puternic: „Mămico, moare nenea Pop...”
Gustul pentru teatru, chiar şi de amatori fiind, a crescut în rândul populaţiei locale. Din plăcere, din politeţe sau de dragul interpreţilor cunoscuţi, publicul lua cu asalt sala de spectacole. Şi după plecarea mea înapoi la învăţământ am mai fost rugat să regizez unele spectacole de teatru. Aşa am ajuns să regizez piesa „Visul unei nopţi de iarnă”.
Mai mult decât regie, mi s-a cerut să accept un rol în piesa „Goana după fluturi” de Bogdan Amaru. Am interpretat rolul dlui Farada, fost ofiţer de marină, mare negustor de cereale, care nu voia să-şi mărite unica fiică cu fiecine, chiar dacă peţitorul e doctorand în biologie, dar sărac. Nişte colegi mai „băşcăloşi” au afirmat după spectacol – văzându-mi jocul agitat, perseverenţa până la încăpăţânare – „Ţi-ai jucat propriul rol”.
În presa locală din 1 iulie 1973, sub semnătura lui V.R. Ghenceanu şi Augustin Cozmuţă, în articolul „Eforturi de autodepăşire”, între altele, scrie: „... Când am ajuns seara la Vişeu de Sus tocmai se petrecea un fapt de cultură: spectacol cu piesa <
Am mai regizat şi procese literare, precum şi brigăzi artistice de agitaţie, ori montaje literar-coregrafice.
Pedagog
Considerând excursiile şcolare, printre altele, şi ca un mijloc de educaţie naţional-patriotică, de câte ori am dispus de mijloace materiale şi ne-am putut încadra în timp, am organizat asemenea activităţi. La două din ele m-aş referi mai cu seamă.
Pe una dintre ele am organizat-o cu elevii clasei a VII-a în anul 1952, pe când încă mai eram director. Excursia s-a făcut pe itinerarul: Cluj, Ciucea, Oradea, Carei, Satu-Mare, Baia Mare, Dej şi înapoi la Vişeu de Sus. Întreprinderile vizitate la Cluj, Baia Mare, Dej, etc., expoziţiile, peisajele geografice, au contribuit într-o măsură şi la orientarea profesională.
Excursia organizată cu clasele terminale ale liceului în anul 1958 (21 iulie – 7 august) pe itinerarul Vişeu de Sus, Salva, Vatra Dornei, Suceava, Iaşi, Bârlad, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Predeal, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Cluj şi înapoi la Vişeu a fost de cea mai mare durată în timp (18 zile), pe traseul cel mai lung şi cu cel mai mare număr de participanţi (80 de elevi şi profesori).
Pregătirea ei s-a făcut din timp, prin procurarea fondurilor necesare (sume realizate din carnavalul elevilor şi serbări şcolare, cu o simbolică contribuţie bănească a părinţilor cu situaţie materială mai bună). Deplasarea s-a făcut cu trenul, în vagon special atribuit de staţia CFR, vagon de clasă pe care l-am amenajat pentru dormit în timpul nopţii. Vagonul nostru era decuplat la cererea noastră în staţiile localităţilor în care aveam de vizitat diverse obiective. Cuplarea se făcea la trenuri personale indicate de noi, atât ca orar, cât şi ca itinerar.
De obicei, soseam şi opream în localitatea planificată la ore matinale. Serveam mese calde şi vizitam obiectivele până seara: muzee, monumente, parcuri, etc. Deplasarea spre oprirea următoare se făcea (în principiu) noaptea.
Opriri mai mari de douăzeci şi patru de ore am făcut pe litoral – 4 zile -, în Bucureşti – 4 zile – (aici n-am dormit în vagon, ci la internatul Kosmodemianskaia) şi pe Valea Prahovei – 2 zile.
Pentru situaţiile în care nu am fi reuşit să servim hrana caldă, cât şi pe durata mai lungă a şederii în tren, am avut rezervă de alimente la noi (roşii, telemea, pateuri de ficat, salamuri, unt, ceai, zahăr etc.).
La întoarcere, după vizitarea litoralului şi Bucureştilor, doar Valea Prahovei i-a mai înviorat pe elevi. Restul localităţilor nu mai prezentau interes deosebit (ceva în plus Sighişoara). Nici chiar seara de dans de la restaurantul Ursus din Cluj din ultima seară nu mai era atractivă.
În acelaşi an s-a organizat o excursie cu elevii mai mici, de data aceasta în sud – Oltenia, Ada Kaleh (încă exista), Banatul, au alţi însoţitori.
Cred că elevii interni (dar şi externi) n-au uitat serile distractive şi de dans organizate sâmbăta seara la internat (când la începuturi le era ruşine să danseze).
Orăşenii îşi potriveau ceasurile când internii se deplasau de la internat spre liceu, încolonaţi şi cântând marşuri sportive sau cântece patriotice, dimineaţa la ora 7,30.
Elevii găzduiţi în internat – internat mixt – ar fi dorit ceva mai multă libertate decât prevedeau regulamentele şi decenţa. Lângă noi era cinematograful la care rulau filme pentru vizionarea cărora nu aveam întotdeauna timp. Lângă noi erau şi arena sportivă şi clubul sportiv. Noi aveam jocuri de şah, dominouri, remi şi tenis de masă, dar la club se mai putea şi fuma, iar unii preferau vizionarea filmelor în loc să stea la meditaţie pentru pregătirea temelor de casă. Luaţi de scurt să motiveze absenţele de la programul obligatoriu, legat de ore fixe, grăbiţi, dădeau un răspuns fabricat pe loc. În cele mai multe cazuri, cunoşteam şi noi motivele absenţelor. Deseori, cunoscând că nu spuneau adevărul, ziceam: „- Altă minciună să ne spui! Asta nu ţine!” Şi dacă vedeau că nu sunt crezuţi şi bănuiau justificările lor nu pot fi crezute, se hotărau să spună adevărul. Sancţiuni nu prea erau, doar jena de a fi observat că nu s-au purtat corect.
Tineri simpatici, plini de viaţă, săvârşeau destule boacăne, mai uşoare sau mai grave. Se aşteptau să fie apostrofaţi de director sau de diriginţi; se aşteptau să fie discutaţi în conferinţa profesorală, poate chiar eliminări, dar nu se întâmpla nimic. Directorii şi diriginţii erau cadre tinere, cu vârsta aproape de a elevilor mai mari. Ei erau informaţi despre bazaconiile săvârşite de elevi, pentru ca elevii să fie mai bine cunoscuţi şi pentru a avea teme pentru orele educative. Noi ştiam multe, dar vorbe puţine. Elevii credeau că „moşul” care e mereu cu ei nu-i reclama diriginţilor şi directorului, pentru care, deşi nu-l iubeau prea mult, îl respectau şi îl ascultau.
Datorită pregătirii militare, a participării la război, a experienţei dobândite, am fost solicitat să predau la ultimele clase cunoştinţe de ALA (Apărare locală antiaeriană). Disciplina pe care o pretindeam, disciplina şi cunoştinţele predate, i-au făcut pe elevi şi profesorul de limba română să găsească o asemănare între mine şi un erou din literatură: Moş Teaca, eroul lui Constantin Bacalbaşa.
Desigur, acest supranume circula cu discreţie. Eu am aflat aceasta destul de târziu şi mi s-a spus fără răutate, şi nu pentru reproş. Pe această temă ne-am amuzat copios la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Absolvenţii au acum vârsta moşului şi au fost invitaţi sa preia prerogativele...
Organul raional de partid, cât şi cel orăşenesc mă solicitau deseori să ajut la redactarea unor materiale. Acolo erau mulţi, dar ştiinţă de carte era mai puţină. Toţi ştiau să dea dispoziţii, să pretindă, să critice, dar la redactarea unor materiale ca: dări de seamă trimestriale sau pentru conferinţele anuale, rapoarte, informări, cuvântări ocazionale (sărbători naţionale, aniversări), acolo erau mai puţin pricepuţi, agramaţi, etc., dar şi mai comozi.
Greutatea consta nu numai în asigurarea unei clarităţi a exprimării, dar şi asigurarea conţinutului adecvat şi a purităţii ideologice. Exprimarea liberă, mai colorată şi în limbaj mai elevat nu era recomandat, drept care şi redactorii şi-au adaptat stilul, şi-au însuşit „limbajul de lemn”.
Pe una dintre ele am organizat-o cu elevii clasei a VII-a în anul 1952, pe când încă mai eram director. Excursia s-a făcut pe itinerarul: Cluj, Ciucea, Oradea, Carei, Satu-Mare, Baia Mare, Dej şi înapoi la Vişeu de Sus. Întreprinderile vizitate la Cluj, Baia Mare, Dej, etc., expoziţiile, peisajele geografice, au contribuit într-o măsură şi la orientarea profesională.
Excursia organizată cu clasele terminale ale liceului în anul 1958 (21 iulie – 7 august) pe itinerarul Vişeu de Sus, Salva, Vatra Dornei, Suceava, Iaşi, Bârlad, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Predeal, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Cluj şi înapoi la Vişeu a fost de cea mai mare durată în timp (18 zile), pe traseul cel mai lung şi cu cel mai mare număr de participanţi (80 de elevi şi profesori).
Pregătirea ei s-a făcut din timp, prin procurarea fondurilor necesare (sume realizate din carnavalul elevilor şi serbări şcolare, cu o simbolică contribuţie bănească a părinţilor cu situaţie materială mai bună). Deplasarea s-a făcut cu trenul, în vagon special atribuit de staţia CFR, vagon de clasă pe care l-am amenajat pentru dormit în timpul nopţii. Vagonul nostru era decuplat la cererea noastră în staţiile localităţilor în care aveam de vizitat diverse obiective. Cuplarea se făcea la trenuri personale indicate de noi, atât ca orar, cât şi ca itinerar.
De obicei, soseam şi opream în localitatea planificată la ore matinale. Serveam mese calde şi vizitam obiectivele până seara: muzee, monumente, parcuri, etc. Deplasarea spre oprirea următoare se făcea (în principiu) noaptea.
Opriri mai mari de douăzeci şi patru de ore am făcut pe litoral – 4 zile -, în Bucureşti – 4 zile – (aici n-am dormit în vagon, ci la internatul Kosmodemianskaia) şi pe Valea Prahovei – 2 zile.
Pentru situaţiile în care nu am fi reuşit să servim hrana caldă, cât şi pe durata mai lungă a şederii în tren, am avut rezervă de alimente la noi (roşii, telemea, pateuri de ficat, salamuri, unt, ceai, zahăr etc.).
La întoarcere, după vizitarea litoralului şi Bucureştilor, doar Valea Prahovei i-a mai înviorat pe elevi. Restul localităţilor nu mai prezentau interes deosebit (ceva în plus Sighişoara). Nici chiar seara de dans de la restaurantul Ursus din Cluj din ultima seară nu mai era atractivă.
În acelaşi an s-a organizat o excursie cu elevii mai mici, de data aceasta în sud – Oltenia, Ada Kaleh (încă exista), Banatul, au alţi însoţitori.
Cred că elevii interni (dar şi externi) n-au uitat serile distractive şi de dans organizate sâmbăta seara la internat (când la începuturi le era ruşine să danseze).
Orăşenii îşi potriveau ceasurile când internii se deplasau de la internat spre liceu, încolonaţi şi cântând marşuri sportive sau cântece patriotice, dimineaţa la ora 7,30.
Elevii găzduiţi în internat – internat mixt – ar fi dorit ceva mai multă libertate decât prevedeau regulamentele şi decenţa. Lângă noi era cinematograful la care rulau filme pentru vizionarea cărora nu aveam întotdeauna timp. Lângă noi erau şi arena sportivă şi clubul sportiv. Noi aveam jocuri de şah, dominouri, remi şi tenis de masă, dar la club se mai putea şi fuma, iar unii preferau vizionarea filmelor în loc să stea la meditaţie pentru pregătirea temelor de casă. Luaţi de scurt să motiveze absenţele de la programul obligatoriu, legat de ore fixe, grăbiţi, dădeau un răspuns fabricat pe loc. În cele mai multe cazuri, cunoşteam şi noi motivele absenţelor. Deseori, cunoscând că nu spuneau adevărul, ziceam: „- Altă minciună să ne spui! Asta nu ţine!” Şi dacă vedeau că nu sunt crezuţi şi bănuiau justificările lor nu pot fi crezute, se hotărau să spună adevărul. Sancţiuni nu prea erau, doar jena de a fi observat că nu s-au purtat corect.
Tineri simpatici, plini de viaţă, săvârşeau destule boacăne, mai uşoare sau mai grave. Se aşteptau să fie apostrofaţi de director sau de diriginţi; se aşteptau să fie discutaţi în conferinţa profesorală, poate chiar eliminări, dar nu se întâmpla nimic. Directorii şi diriginţii erau cadre tinere, cu vârsta aproape de a elevilor mai mari. Ei erau informaţi despre bazaconiile săvârşite de elevi, pentru ca elevii să fie mai bine cunoscuţi şi pentru a avea teme pentru orele educative. Noi ştiam multe, dar vorbe puţine. Elevii credeau că „moşul” care e mereu cu ei nu-i reclama diriginţilor şi directorului, pentru care, deşi nu-l iubeau prea mult, îl respectau şi îl ascultau.
Datorită pregătirii militare, a participării la război, a experienţei dobândite, am fost solicitat să predau la ultimele clase cunoştinţe de ALA (Apărare locală antiaeriană). Disciplina pe care o pretindeam, disciplina şi cunoştinţele predate, i-au făcut pe elevi şi profesorul de limba română să găsească o asemănare între mine şi un erou din literatură: Moş Teaca, eroul lui Constantin Bacalbaşa.
Desigur, acest supranume circula cu discreţie. Eu am aflat aceasta destul de târziu şi mi s-a spus fără răutate, şi nu pentru reproş. Pe această temă ne-am amuzat copios la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Absolvenţii au acum vârsta moşului şi au fost invitaţi sa preia prerogativele...
Organul raional de partid, cât şi cel orăşenesc mă solicitau deseori să ajut la redactarea unor materiale. Acolo erau mulţi, dar ştiinţă de carte era mai puţină. Toţi ştiau să dea dispoziţii, să pretindă, să critice, dar la redactarea unor materiale ca: dări de seamă trimestriale sau pentru conferinţele anuale, rapoarte, informări, cuvântări ocazionale (sărbători naţionale, aniversări), acolo erau mai puţin pricepuţi, agramaţi, etc., dar şi mai comozi.
Greutatea consta nu numai în asigurarea unei clarităţi a exprimării, dar şi asigurarea conţinutului adecvat şi a purităţii ideologice. Exprimarea liberă, mai colorată şi în limbaj mai elevat nu era recomandat, drept care şi redactorii şi-au adaptat stilul, şi-au însuşit „limbajul de lemn”.
Pensionar...
Ca pensionar, am lucrat în funcţia de contabil al liceului. Continuare unor lucrări de îmbunătăţiri şi amenajări începute ca director au constituit în continuare preocuparea mea, cu atât mai mult cu cât noul director era puţin familiarizat cu problemele specifice şcolii.
Noua ocupaţie nu era din cele mai plăcute.
Salarizarea cadrelor didactice, a personalului administrativ şi de serviciu era sarcina prin care aveam contact mai strâns cu foştii colegi de muncă.
Gestionarea burselor de hrană, de merit sau de îmbrăcăminte (câte erau), ocaziona relaţii cu părinţii sau elevii bursieri.
Aprovizionarea internatului şi execuţia mijloacelor extrabugetare cereau consum mai mare de energie. Distribuitorii, mânuitorii, preparatorii hranei erau tentaţi să dijmuiască, să creeze plusuri pe care să şi le însuşească. Cele mai tentante alimente erau uleiul, zahărul, untul şi carnea. Principalii amatori de ciupeli erau administratorul, magazionerul şi bucătăresele. Principalii păgubaşi erau elevii.
În internat erau multe improvizaţii. La început, primii interni au dormit pe paturi comune, pe paturi aduse de părinţii lor. În perioada când de pe dealuri curgeau şuvoi spre şcoala cu internat, un părinte (Radu) se prezintă cu trei copii, o fată şi doi băieţi. „I-am adus aici să înveţe, să nu crească acasă <>” „Nu avem paturi. Unde-i culcăm?” Peste câteva ore vine din nou şi spune că a rezolvat problema. Găsise o masă mai lungă, reformată, la care lipsea tăblia, dar păstra sertarul. „Vor dormi pe paie, că aşa au dormit şi acasă.” „Bine, dar sunt trei.” „Împreună au dormit şi până acuma.” I-am explicat că fata trebuie să doarmă în camera fetelor şi trebuie să-i despart.
Între timp – cu anii – am confecţionat paturi supraetajate, apoi am fost dotaţi cu paturi de lemn individuale şi câteva dulapuri.
Din hesian şi pânză albă (metraj) primite de la Secţia regională de învăţământ am confecţionat în cursul vacanţelor saltele (saci umpluţi cu paie) şi cearceafuri, feţe de pernă, etc. Pe măsura trecerii timpului, ne îmbunătăţeam condiţiile de cazare.
În sălile de învăţământ am construit sobe de teracotă în locul celor de tuci. În unele săli cu duşumele prea uzate, duşumelele au fost înlocuite. Instalaţia electrică, ce era suferindă şi din cauza uzinei care nu furniza curent corespunzător, a fost îmbunătăţită.
***
Lumea se obişnuise că pentru rezolvarea tuturor sarcinilor materiale să se facă apel la mine. Aceste practici au devenit epuizante pentru mine. Având perspectiva eliberării de către grăniceri a fostului local al gimnaziului, am insistat pe lângă organele locale pentru retrocedarea pentru nevoile învăţământului a acelui local. În acest scop, aveam opoziţia secţiei sănătăţii, care voia să deschidă o policlinică. Argumentele învăţământului erau mai convingătoare. Preşedintele raionului a recurs la măsuri de intimidare. A trimis căruţele raionului să-mi care bagajele la o clădire pe arena sportivă pentru a elibera bucătăria şi camera de locuit în scopul sporirii spaţiului de cazare a elevilor. Măsura a fost contramandată de organul colectiv, iar clădirea eliberată de grăniceri a fost retrocedată învăţământului. Au urmat reparaţii capitale, amenajări, dotări şi elevii interni au fost aduşi de acum într-un singur local – cu dormitoare şi cantină – în condiţii mai omeneşti.
Epuizantele hărţuieli în vederea realizării problemelor administrative m-au făcut să urăsc munca administrativă. Pe lângă oboseala determinată de munca administrativă, faptul că nu mai lucram cu elevii în clasă era riscant pentru mine. După o anumită legislaţie, cel ce nu lucrează la clasă mai mult de trei ani, pierde calificarea de cadru didactic. Pentru revenirea în învăţământ era necesar un nou examen profesional.
Deşi salariul contabilului era mai consistent ca al pedagogului (cu ceva), am preferat funcţia de pedagog al liceului, pentru care am solicitat aprobarea noului director, cerere care a fost aprobată (1957).
Noua ocupaţie nu era din cele mai plăcute.
Salarizarea cadrelor didactice, a personalului administrativ şi de serviciu era sarcina prin care aveam contact mai strâns cu foştii colegi de muncă.
Gestionarea burselor de hrană, de merit sau de îmbrăcăminte (câte erau), ocaziona relaţii cu părinţii sau elevii bursieri.
Aprovizionarea internatului şi execuţia mijloacelor extrabugetare cereau consum mai mare de energie. Distribuitorii, mânuitorii, preparatorii hranei erau tentaţi să dijmuiască, să creeze plusuri pe care să şi le însuşească. Cele mai tentante alimente erau uleiul, zahărul, untul şi carnea. Principalii amatori de ciupeli erau administratorul, magazionerul şi bucătăresele. Principalii păgubaşi erau elevii.
În internat erau multe improvizaţii. La început, primii interni au dormit pe paturi comune, pe paturi aduse de părinţii lor. În perioada când de pe dealuri curgeau şuvoi spre şcoala cu internat, un părinte (Radu) se prezintă cu trei copii, o fată şi doi băieţi. „I-am adus aici să înveţe, să nu crească acasă <
Între timp – cu anii – am confecţionat paturi supraetajate, apoi am fost dotaţi cu paturi de lemn individuale şi câteva dulapuri.
Din hesian şi pânză albă (metraj) primite de la Secţia regională de învăţământ am confecţionat în cursul vacanţelor saltele (saci umpluţi cu paie) şi cearceafuri, feţe de pernă, etc. Pe măsura trecerii timpului, ne îmbunătăţeam condiţiile de cazare.
În sălile de învăţământ am construit sobe de teracotă în locul celor de tuci. În unele săli cu duşumele prea uzate, duşumelele au fost înlocuite. Instalaţia electrică, ce era suferindă şi din cauza uzinei care nu furniza curent corespunzător, a fost îmbunătăţită.
***
Lumea se obişnuise că pentru rezolvarea tuturor sarcinilor materiale să se facă apel la mine. Aceste practici au devenit epuizante pentru mine. Având perspectiva eliberării de către grăniceri a fostului local al gimnaziului, am insistat pe lângă organele locale pentru retrocedarea pentru nevoile învăţământului a acelui local. În acest scop, aveam opoziţia secţiei sănătăţii, care voia să deschidă o policlinică. Argumentele învăţământului erau mai convingătoare. Preşedintele raionului a recurs la măsuri de intimidare. A trimis căruţele raionului să-mi care bagajele la o clădire pe arena sportivă pentru a elibera bucătăria şi camera de locuit în scopul sporirii spaţiului de cazare a elevilor. Măsura a fost contramandată de organul colectiv, iar clădirea eliberată de grăniceri a fost retrocedată învăţământului. Au urmat reparaţii capitale, amenajări, dotări şi elevii interni au fost aduşi de acum într-un singur local – cu dormitoare şi cantină – în condiţii mai omeneşti.
Epuizantele hărţuieli în vederea realizării problemelor administrative m-au făcut să urăsc munca administrativă. Pe lângă oboseala determinată de munca administrativă, faptul că nu mai lucram cu elevii în clasă era riscant pentru mine. După o anumită legislaţie, cel ce nu lucrează la clasă mai mult de trei ani, pierde calificarea de cadru didactic. Pentru revenirea în învăţământ era necesar un nou examen profesional.
Deşi salariul contabilului era mai consistent ca al pedagogului (cu ceva), am preferat funcţia de pedagog al liceului, pentru care am solicitat aprobarea noului director, cerere care a fost aprobată (1957).
Anul 1952
În toamna anului 1952, şcoala se dezvolta. Se înfiinţează liceul. Problemele de cazare şi hrană se menţin la alt nivel. Elevii din liceu provin din toate comunele raionului. Dacă problemele materiale reuşim de-acum să le rezolvăm, apar altele, de altă natură. În întreg colectivul de peste 30 cadre didactice nu era decât o profesoară cu studii superioare, a cărei specialitate era psihologie-pedagogie, dar care preda matematica. Cu cadrele folosite la ciclul gimnazial, am încercat rezolvarea predării şi la clasa a VIII-a (cu măriri de sarcini şi efort de restructurare a cunoştinţelor).
Noua activitate de pionierat (înfiinţarea liceului, noile probleme ivite, vechile necazuri încă incomplet rezolvate şi inerţia sau chiar lipsa de bunăvoinţă a unor cadre din organul raional mi-au cerut o muncă epuizantă. Crezând, în octombrie, că şcoala poate începe în condiţii satisfăcătoare (aveam acum şi ceva cadre, şi câteva manuale), am primit aprobarea sa-mi iau concediul de odihnă pe care l-am efectuat la preventoriul din Timişul de Sus.
În vilele în care eram cazaţi se spune că au fost ţinuţi şi „prizonerii de război” - aviatori americani – din cel de-al doilea război mondial. Asemenea viaţă de prizonier parcă aş fi suportat şi eu. Camere spaţioase, aerisite, luminoase, cu perspective spre munte, cu ferestre spre cetina de brad, având confort modern. Mâncarea bună, suficientă – prea suficientă pentru pretenţiile mele. Dispensarul, clubul, biblioteca, plimbările la Predeal şi scurtele plimbări pe poteci de munte, toate completau în mod fericit confortul şi buna dispoziţie. Un neajuns totuşi a fost: aveam mereu senzaţia că mi-e frig (în cameră).
La plecare mi se face un nou control medical. Sunt întrebat ce leziuni am avut şi-i spun doctorului de infiltratul subclavicular drept, fericit că – credeam eu – nu se mai vede nimic. „Dar la stânga, aţi avut ceva?” „Nu, de ce?” „Acum, aveţi şi acolo.” Am simţit că mă ia căldura şi încep să transpir. „Şi, cam ce se vede?” „O mică cavernă. Nu vă speriaţi! Mergeţi la Cluj şi acolo o să rezolvaţi totul!”
Întors acasă am cerut medicului specialist să-mi facă trimiterea la Cluj. Acesta voia să merg la Bixad… Medicii cunoscuţi au venit la radioscopie pentru a vedea „spectacolul cu caverna”. Înainte de plecare la preventoriu nici unul nu văzuse nimic.
Şeful secţiei sănătăţii s-a hotărât cam greu şi i-au trebuit câteva zile până să se hotărască, timp în care am stat tot timpul programului la dispensar, deranjând.
Ajuns la Cluj, la clinica ftiziologică mi s-a spus că n-au paturi libere. A trebuit să constat că o „pilă” sau o „relaţie” nu strică. Era de serviciu Dr. G. Petrescu. Ne cunoşteam din satul natal. Acesta a dispus introducerea unui pat pe terasă într-un salon de unde – în perspectivă – se pregătea o ieşire. „Peste o zi, două, vei ocupa patul lui”. Aşa am fost internat la sfârşitul lui octombrie.
Controale, fişe, anamneză, diagnostic, recomandări, etc.
În a doua săptămână, încercarea reuşită de instituire a pneumotoraxului. În a doua lună, operaţia Jakobeus (!) pentru desprinderea pleurei de coaste. Antibiotice mai puţine, dar ca să zicem că am primit şi medicamente, ni se dădeau polivitamine şi codeina. Fiind o bună parte din timp „pozitiv”, mi s-au repartizat şi pastile PAS. În timpul internării eram vizitat de familie, care aducea suplimente alimentare (deşi nu eram flămânzi).
Nu uit atitudinea profesorului Dr. Danielo, şeful catedrei de ftiziologie, care, în timp ce făcea vizită prin saloane însoţit de studenţi, prezenta cazul meu ca un caz foarte grav şi periculos din punct de vedere social. Motiva apariţia bolii TBC la generaţii de copii datorită faptului că în şcoală lucrează cadre didactice bolnave, care infectează şcoala. O fi avut el dreptate, dar în şcoală aveam mulţi copii proveniţi din mediu TBC cărora le dădeam burse. I-am găsit acolo… deci, în afară de directorul liceului, trebuie să mai fi fost şi alte surse de infecţie TBC. În acelaşi salon cu mine se găsea şi un salariat al clinicii. Într-o discuţie contradictorie, afirma că noi, bolnavii, nu suntem recuperabili. Nu mă gândeam la mine, dar simţeam că nu are întru totul dreptate. Am strigat nervos: „Dacă lucrurile stau aşa, ce rost are clinica de ftiziologie şi catedra lui Danielo? Numai ca să spună studenţilor de unde se îmbolnăvesc elevii? Dacă ar fi aşa, în locul catedrei lui ar fi mai util un centru de instrucţia tragerii. În loc de profesor, ar fi mai util un plutonier major, bun trăgător. Restul personalului să fie înlocuit cu câţiva trăgători. Unde vor găsi oameni tuşind şi, mai ales, cu BK pozitivi, să-i pună la zid şi să lichideze focarele… Fără multă teorie.” Cu certitudine, pacientul respectiv a spus acest lucru medicului primar şi acesta, profesorului. De atunci a avut altă atitudine când trecea pe la patul meu. Studenţilor le-o fi spus acelaşi lucru – era sarcina lui s-o facă – dar nu în faţa mea.
După patru luni de spitalizare, m-am întors acasă. Mi s-a acordat concediu medical. Pentru aşa suferinţe se acordau concedii lungi (boala se vindecă încet).
Am făcut şase luni de concediu medical. Am crezut că e mai nimerit să mă pensionez de boală, până când mă voi mai consolida. Ca urmare, am solicitat pensionarea. Comisia de expertiză a aprobat pensionarea cu obligaţia revizuirii după şase luni.
De la această dată a încetat funcţia mea de director al liceului (funcţie pe care practic nu o prea îndeplineam de un an).
Noua activitate de pionierat (înfiinţarea liceului, noile probleme ivite, vechile necazuri încă incomplet rezolvate şi inerţia sau chiar lipsa de bunăvoinţă a unor cadre din organul raional mi-au cerut o muncă epuizantă. Crezând, în octombrie, că şcoala poate începe în condiţii satisfăcătoare (aveam acum şi ceva cadre, şi câteva manuale), am primit aprobarea sa-mi iau concediul de odihnă pe care l-am efectuat la preventoriul din Timişul de Sus.
În vilele în care eram cazaţi se spune că au fost ţinuţi şi „prizonerii de război” - aviatori americani – din cel de-al doilea război mondial. Asemenea viaţă de prizonier parcă aş fi suportat şi eu. Camere spaţioase, aerisite, luminoase, cu perspective spre munte, cu ferestre spre cetina de brad, având confort modern. Mâncarea bună, suficientă – prea suficientă pentru pretenţiile mele. Dispensarul, clubul, biblioteca, plimbările la Predeal şi scurtele plimbări pe poteci de munte, toate completau în mod fericit confortul şi buna dispoziţie. Un neajuns totuşi a fost: aveam mereu senzaţia că mi-e frig (în cameră).
La plecare mi se face un nou control medical. Sunt întrebat ce leziuni am avut şi-i spun doctorului de infiltratul subclavicular drept, fericit că – credeam eu – nu se mai vede nimic. „Dar la stânga, aţi avut ceva?” „Nu, de ce?” „Acum, aveţi şi acolo.” Am simţit că mă ia căldura şi încep să transpir. „Şi, cam ce se vede?” „O mică cavernă. Nu vă speriaţi! Mergeţi la Cluj şi acolo o să rezolvaţi totul!”
Întors acasă am cerut medicului specialist să-mi facă trimiterea la Cluj. Acesta voia să merg la Bixad… Medicii cunoscuţi au venit la radioscopie pentru a vedea „spectacolul cu caverna”. Înainte de plecare la preventoriu nici unul nu văzuse nimic.
Şeful secţiei sănătăţii s-a hotărât cam greu şi i-au trebuit câteva zile până să se hotărască, timp în care am stat tot timpul programului la dispensar, deranjând.
Ajuns la Cluj, la clinica ftiziologică mi s-a spus că n-au paturi libere. A trebuit să constat că o „pilă” sau o „relaţie” nu strică. Era de serviciu Dr. G. Petrescu. Ne cunoşteam din satul natal. Acesta a dispus introducerea unui pat pe terasă într-un salon de unde – în perspectivă – se pregătea o ieşire. „Peste o zi, două, vei ocupa patul lui”. Aşa am fost internat la sfârşitul lui octombrie.
Controale, fişe, anamneză, diagnostic, recomandări, etc.
În a doua săptămână, încercarea reuşită de instituire a pneumotoraxului. În a doua lună, operaţia Jakobeus (!) pentru desprinderea pleurei de coaste. Antibiotice mai puţine, dar ca să zicem că am primit şi medicamente, ni se dădeau polivitamine şi codeina. Fiind o bună parte din timp „pozitiv”, mi s-au repartizat şi pastile PAS. În timpul internării eram vizitat de familie, care aducea suplimente alimentare (deşi nu eram flămânzi).
Nu uit atitudinea profesorului Dr. Danielo, şeful catedrei de ftiziologie, care, în timp ce făcea vizită prin saloane însoţit de studenţi, prezenta cazul meu ca un caz foarte grav şi periculos din punct de vedere social. Motiva apariţia bolii TBC la generaţii de copii datorită faptului că în şcoală lucrează cadre didactice bolnave, care infectează şcoala. O fi avut el dreptate, dar în şcoală aveam mulţi copii proveniţi din mediu TBC cărora le dădeam burse. I-am găsit acolo… deci, în afară de directorul liceului, trebuie să mai fi fost şi alte surse de infecţie TBC. În acelaşi salon cu mine se găsea şi un salariat al clinicii. Într-o discuţie contradictorie, afirma că noi, bolnavii, nu suntem recuperabili. Nu mă gândeam la mine, dar simţeam că nu are întru totul dreptate. Am strigat nervos: „Dacă lucrurile stau aşa, ce rost are clinica de ftiziologie şi catedra lui Danielo? Numai ca să spună studenţilor de unde se îmbolnăvesc elevii? Dacă ar fi aşa, în locul catedrei lui ar fi mai util un centru de instrucţia tragerii. În loc de profesor, ar fi mai util un plutonier major, bun trăgător. Restul personalului să fie înlocuit cu câţiva trăgători. Unde vor găsi oameni tuşind şi, mai ales, cu BK pozitivi, să-i pună la zid şi să lichideze focarele… Fără multă teorie.” Cu certitudine, pacientul respectiv a spus acest lucru medicului primar şi acesta, profesorului. De atunci a avut altă atitudine când trecea pe la patul meu. Studenţilor le-o fi spus acelaşi lucru – era sarcina lui s-o facă – dar nu în faţa mea.
După patru luni de spitalizare, m-am întors acasă. Mi s-a acordat concediu medical. Pentru aşa suferinţe se acordau concedii lungi (boala se vindecă încet).
Am făcut şase luni de concediu medical. Am crezut că e mai nimerit să mă pensionez de boală, până când mă voi mai consolida. Ca urmare, am solicitat pensionarea. Comisia de expertiză a aprobat pensionarea cu obligaţia revizuirii după şase luni.
De la această dată a încetat funcţia mea de director al liceului (funcţie pe care practic nu o prea îndeplineam de un an).
Anul 1951
La începutul verii anului 1951, iarăşi sunt chemat şi dat la dispoziţia altei instituţii. Sunt concentrat în scopul de a conduce un centru militar de vize a livretelor militare. În oraş au fost înfiinţate 3 asemenea centre, puse sub conducerea Comisariatului militar raional. Într-o dimineaţă, pe când îmi făceam toaleta, am observat urme de sânge în spută. Plecând la serviciu, am mai controlat sputa. Erau urme de sânge proaspăt, ceea ce mă pune pe gânduri. Lucram vis-à-vis de spitalul regional. Întreb pe directorul spitalului, pe care l-am văzut întâmplător, dacă poate să-mi facă o radioscopie. „Chiar acum, dacă doriţi”, mi-a răspuns. După control, spune: „Pregătiţi-vă să daţi în primire! Aţi scăpat de armată!” Făcându-mi-se propunerea de a mă activa, având în vedere marile avantaje în comparaţie cu învăţământul, nu m-am declarat de acord. Eram sătul de militărie, chiar dacă trăiam mai modest. La observaţia medicului cu privire la „scăpare” m-am bucurat, dar nu-mi era indiferent motivul. Dânsul a sesizat „un infiltrat subclavicular drept”, deci TBC pulmonar. Nu l-am luat în serios. Am consultat un alt medic mai în vârstă. Acelaşi diagnostic. Raportând la comandant, am fost trimis la Bistriţa la spitalul militar. Aici mi s-a spus: „Avem indicaţii să nu speriem pacienţii, dar eu aş vrea să vă sperii puţin. Luaţi în serios situaţia. Veţi face o cură sanatorială de 6-8 săptămâni, apoi vom vedea. Să fim optimişti!”
Am urmat sfaturile. Hemoftizia a mai durat câteva zile, până am ajuns la sanatoriul Toria. Întors din sanatoriu, în concediu de boală fiind, am ajuns toţi la concluzia că nu voi mai putea face muncă de teren, că va trebui să trec într-un loc de muncă mai liniştit. Continuând concediul medical, am fost transferat ca director la Şcoala Nr.1 din Vişeu de Sus. Schimbând locul de muncă, fiind şi degrevat de munca la clasă, m-am mai înviorat.
Curios este faptul că această deteriorare sanitară apărut nu în timpul unui efort prelungit, ci chiar atunci când lucram în condiţii mai bune. Mai puţin efort fizic, mai bine şi la timp alimentat, mai puţină solicitare nervoasă şi totuşi, boala care a lucrat insidios, s-a arătat abia acum. Urmările războiului, ale eforturilor fizice la secţia învăţământ, şi-au spus cuvântul. La Borşa şi Baia Borşa, la Moisei, cu puţine excepţii, se putea merge pe şosea, dar pe jos, pe drumuri desfundate, pline de noroi sau înzăpezite, pe vreme bună, pe ploaie sau ninsoare, pe ger sau caniculă, căci mijloace de transport în comun, pe atunci, nu erau. La Crasna şi Poienile de sub Munte nici măcar drumuri nu erau spre posturile împinse sau şcolile periferice. Trebuiau încălecate dealuri, trebuiau coborâte văi… Mâncare nu se găsea pentru a putea fi cumpărată. Să găseşti câţiva biscuiţi într-o cooperativă era o fericire. Pe lângă uzura fizică, se adaugă şi uzura nervoasă. Foarte multe probleme trebuiau rezolvate urgent, dar rezolvarea se realiza lent. Sau nu se realiza.
Problema copiilor neşcolarizaţi se rezolva anevoios. Şi numai parţial. Pe plaiuri muntoase, prin terenuri acoperite, prin vremuri nefavorabile – ploi, viscol – chiar cu riscul întâlnirii unor animale periculoase, elevii nu-şi asumau orice risc. La acestea se mai adaugă şi lipsa de încălţăminte. (Uneori aceeaşi pereche de opinci era purtată alternativ de doi fraţi, care mergeau la şcoala unul de dimineaţa şi altul după-masa.)
La o şedinţă la comitetul raional unde am prezentat o dare de seamă, subliniind greutăţi pe care nu le puteam rezolva, secretarul adjunct de partid – fost elev al meu, dar care nu a terminat ciclul primar – mi-a spus în plen: „Ce-ai vrut, să-ţi dau maşina mea să-ţi ducă copiii la şcoală?” Pasămite maşina – un ARO – era a lui, iar copiii neşcolarizaţi erau ai mei.
Nici pentru obţinerea unor localuri în vederea deschiderii internatelor şi cantinelor n-am găsit suficientă înţelegere întotdeauna. În perioada proletcultistă, în general, n-am primit ajutorul organului cu suficientă bunăvoinţă.
***
Trecut la Şcoala Nr. 1, credeam că, nemaiavând probleme de teren şi având asigurarea formată a ajutorului ce l-aş putea primi de la organul raional, după epuizarea concediului medical, în decembrie 1951 am început munca la această unitate şcolară.
Realizarea unei mari proporţii de şcolarizaţi era în funcţie de capacitatea de cazare şi hrană. Subsolul şcolii, care era destul de spaţios, servea drept depozit de lemne, mobilier reformat, etc. Cu sprijinul părinţilor, am amenajat o cantină, cu magazii, bucătărie şi sală de mese la care puteau servi masa circa 100 elevi într-un schimb. Pentru aceasta a fost nevoie de cherestea, ciment, tâmplari, dulgheri, etc. Muncile calificate trebuiau plătite. A trebuit refăcută instalaţia electrică. Pentru acoperirea cheltuielilor de procurare a materialelor, cât şi plata manoperei, pe lângă prevederile bugetare foarte modeste, am recurs la contribuţia părinţilor, la care am găsit multă bunăvoinţă.
Faptul că hrana se servea în mod gratuit – costul fiind acoperit din bursele de întreţinere – în afara copiilor care au început să curgă şuvoi de pe dealuri pentru a fi găzduiţi, hrăniţi şi şcolarizaţi pe gratis, au cerut găzduire şi copiii din apropierea şcolii, săraci, orfani şi din familii dezorganizate. Spaţiul disponibil a fost ocupat până la refuz. Dormeau doi (şi chiar trei) copii mai mici într-un pat improvizat. Copiii veniţi în asemenea condiţii nu aveau nici măcar lenjerie de corp, pentru schimb… Ca un paliativ, am folosit clădiri libere în localitate sau care se puteau elibera: fostul atelier de tâmplărie a comraiprodului, fosta „sală-restaurant” a unei cârciumi, locuinţa Mihalca., fosta sală de şedinţe a Sfatului raional, casa lui Cucu, etc. Concomitent, dar mai ales alternativ, ne-am servit de aceste posibilităţi până când ni s-a permis să ocupăm o fostă sinagogă, în care am construit paturi supraetajate.
Înfiinţarea Şcolii Nr. 4 din Valea Răului, a şcolii de la Valea Rea, a postului împins la Gurguieta, cât şi dezvoltarea şcolii de la Valea Scradei, au uşurat problema cazării numărului mare de copii de la periferii… Dar…
Am urmat sfaturile. Hemoftizia a mai durat câteva zile, până am ajuns la sanatoriul Toria. Întors din sanatoriu, în concediu de boală fiind, am ajuns toţi la concluzia că nu voi mai putea face muncă de teren, că va trebui să trec într-un loc de muncă mai liniştit. Continuând concediul medical, am fost transferat ca director la Şcoala Nr.1 din Vişeu de Sus. Schimbând locul de muncă, fiind şi degrevat de munca la clasă, m-am mai înviorat.
Curios este faptul că această deteriorare sanitară apărut nu în timpul unui efort prelungit, ci chiar atunci când lucram în condiţii mai bune. Mai puţin efort fizic, mai bine şi la timp alimentat, mai puţină solicitare nervoasă şi totuşi, boala care a lucrat insidios, s-a arătat abia acum. Urmările războiului, ale eforturilor fizice la secţia învăţământ, şi-au spus cuvântul. La Borşa şi Baia Borşa, la Moisei, cu puţine excepţii, se putea merge pe şosea, dar pe jos, pe drumuri desfundate, pline de noroi sau înzăpezite, pe vreme bună, pe ploaie sau ninsoare, pe ger sau caniculă, căci mijloace de transport în comun, pe atunci, nu erau. La Crasna şi Poienile de sub Munte nici măcar drumuri nu erau spre posturile împinse sau şcolile periferice. Trebuiau încălecate dealuri, trebuiau coborâte văi… Mâncare nu se găsea pentru a putea fi cumpărată. Să găseşti câţiva biscuiţi într-o cooperativă era o fericire. Pe lângă uzura fizică, se adaugă şi uzura nervoasă. Foarte multe probleme trebuiau rezolvate urgent, dar rezolvarea se realiza lent. Sau nu se realiza.
Problema copiilor neşcolarizaţi se rezolva anevoios. Şi numai parţial. Pe plaiuri muntoase, prin terenuri acoperite, prin vremuri nefavorabile – ploi, viscol – chiar cu riscul întâlnirii unor animale periculoase, elevii nu-şi asumau orice risc. La acestea se mai adaugă şi lipsa de încălţăminte. (Uneori aceeaşi pereche de opinci era purtată alternativ de doi fraţi, care mergeau la şcoala unul de dimineaţa şi altul după-masa.)
La o şedinţă la comitetul raional unde am prezentat o dare de seamă, subliniind greutăţi pe care nu le puteam rezolva, secretarul adjunct de partid – fost elev al meu, dar care nu a terminat ciclul primar – mi-a spus în plen: „Ce-ai vrut, să-ţi dau maşina mea să-ţi ducă copiii la şcoală?” Pasămite maşina – un ARO – era a lui, iar copiii neşcolarizaţi erau ai mei.
Nici pentru obţinerea unor localuri în vederea deschiderii internatelor şi cantinelor n-am găsit suficientă înţelegere întotdeauna. În perioada proletcultistă, în general, n-am primit ajutorul organului cu suficientă bunăvoinţă.
***
Trecut la Şcoala Nr. 1, credeam că, nemaiavând probleme de teren şi având asigurarea formată a ajutorului ce l-aş putea primi de la organul raional, după epuizarea concediului medical, în decembrie 1951 am început munca la această unitate şcolară.
Realizarea unei mari proporţii de şcolarizaţi era în funcţie de capacitatea de cazare şi hrană. Subsolul şcolii, care era destul de spaţios, servea drept depozit de lemne, mobilier reformat, etc. Cu sprijinul părinţilor, am amenajat o cantină, cu magazii, bucătărie şi sală de mese la care puteau servi masa circa 100 elevi într-un schimb. Pentru aceasta a fost nevoie de cherestea, ciment, tâmplari, dulgheri, etc. Muncile calificate trebuiau plătite. A trebuit refăcută instalaţia electrică. Pentru acoperirea cheltuielilor de procurare a materialelor, cât şi plata manoperei, pe lângă prevederile bugetare foarte modeste, am recurs la contribuţia părinţilor, la care am găsit multă bunăvoinţă.
Faptul că hrana se servea în mod gratuit – costul fiind acoperit din bursele de întreţinere – în afara copiilor care au început să curgă şuvoi de pe dealuri pentru a fi găzduiţi, hrăniţi şi şcolarizaţi pe gratis, au cerut găzduire şi copiii din apropierea şcolii, săraci, orfani şi din familii dezorganizate. Spaţiul disponibil a fost ocupat până la refuz. Dormeau doi (şi chiar trei) copii mai mici într-un pat improvizat. Copiii veniţi în asemenea condiţii nu aveau nici măcar lenjerie de corp, pentru schimb… Ca un paliativ, am folosit clădiri libere în localitate sau care se puteau elibera: fostul atelier de tâmplărie a comraiprodului, fosta „sală-restaurant” a unei cârciumi, locuinţa Mihalca., fosta sală de şedinţe a Sfatului raional, casa lui Cucu, etc. Concomitent, dar mai ales alternativ, ne-am servit de aceste posibilităţi până când ni s-a permis să ocupăm o fostă sinagogă, în care am construit paturi supraetajate.
Înfiinţarea Şcolii Nr. 4 din Valea Răului, a şcolii de la Valea Rea, a postului împins la Gurguieta, cât şi dezvoltarea şcolii de la Valea Scradei, au uşurat problema cazării numărului mare de copii de la periferii… Dar…
Inspector
O primă preocupare pe care am avut-o în calitate de şef al secţiei învăţământ a raionului Vişeu a fost cunoaşterea realităţilor din această zonă (zona plasei Vişeu). Localuri corespunzătoare de şcoli se găseau în fiecare comună, dar cuprinderea tuturor copiilor în aceste localuri nu era posibilă. Peste 3500 copii erau neşcolarizaţi.
Cuprinderea lor în şcoală impunea găsirea unor noi localuri de şcoală, mobilier, dar mai ales cadre didactice. În majoritatea acestor comune, populaţia era răspândită în diverse cătune, pe văi, pe dealuri, departe de localul din centrul comunei. O răspândire enormă aveau copiii din Borşa, din Poienile de Sub Munte şi din Crasna. Aducerea lor la şcolile centrale era imposibilă. Aceşti copii proveneau din familii nevoiaşe. Erau rău îmbrăcaţi şi, majoritatea, desculţi.
Măsurile luate în vederea cuprinderii tuturor copiilor de vârstă şcolară (sau cel puţin majoritatea lor) în şcoli şi închiderea robinetului care regenera analfabetismul, s-au concretizat în:
1. Înfiinţarea cu sprijinul Secţiei Învăţământ regionala Rodna, cu sediul în Bistriţa a 7 internate şcolare pentru copiii cu domiciliul în afara satelor. Aceste internate însă au făcut servicii mai mari şcolilor cu şapte clase, care cuprindeau şi alte comune.
2. Înfiinţarea (sau dezvoltarea celor existente) în satele sau cătunele îndepărtate a unor şcoli noi, în case particulare închiriate, sau împingerea unor posturi spre aceste periferii.
3. Selectarea şi angajarea de cadre didactice suplinitoare, cetăţenii mai răsăriţi din sectoarele respective.
4. Acordarea de burse în bani pentru cei ce erau internaţi sau pentru cei proveniţi din familii nevoiaşe, familii descompuse sau din cei cu boli cronice etc.
5. Acordarea de burse în îmbrăcăminte.
Măsurile prevăzute la punctele 3 şi 4 au fost parţial rezolvate cu ajutorul Ministerului şi al Secţiei regionale. La realizarea măsurilor prevăzute la punctele 1-3 s-a recurs la organele locale, care au înţeles sau n-au înţeles aceste deziderate.
La secţia de învăţământ raională mai era un inspector şcolar şi un referent. Cu mari greutăţi şi întârzieri am reuşit să realizăm o parte bunişoară din sarcinile propuse. Şi aici au apărut unele situaţii anecdotice – ca să nu le spunem dramatice. Astfel, în Borşa am reuşit să avem şcoli în toate cătunele, răspândite pe zeci de kilometri. În sectorul Runc, pe pantele Pietrosului către poale, cu greu s-a găsit o casă care avea spaţiu excedentar (în sensul că se puteau dispensa de o cameră) ce putea fi închiriat. În casa respectivă, fiul gazdei nu făcuse nici un an de şcoală, dar ca autodidact scria, citea şi socotea. Ei n-au nevoie de chirie, dar să-l angăjăm pe Grec Mihai Belei învăţător, iar pe mama-sa îngrijitoare de curăţenie. În situaţia existentă era convenabil pentru noi. Mihai, fost analfabet, apoi autodidact, nu ştie pedagogie, dar va şcolariza peste douăzeci de copii, învăţându-i carte după priceperea lui.
În comuna Crasna am înfiinţat 5 şcoli periferice pentru o populaţie puţin numeroasă. În cătunul Hrehoreţ am închiriat o cameră într-o casă pe deal. Gazda făcea focul cu lemnele ei şi întreţinea curăţenia. Pentru asta primea o sumă forfetară. Învăţătorul , ţăran cu 4-5 clase, nu avea cameră de locuit. Camera închiriată pentru şcoală i-a servit şi drept dormitor. Tabla şcolară era pe cuptor, rezemată de horn. Copiii – pentru a scrie pe tablă – trebuia să treacă prin patul dascălului şi să se urce sau să se întindă spre a ajunge la tablă. În situaţii mai urgente, învăţătorul ţinea elevul în braţe până scria pe tablă cele cerute. De ce patul în clasă? Pentru că afară nu era loc drept şi nici acoperit…
La Poienile de Sub Munte am împins posturi în asemenea situaţii în şapte cătune. La Pentaia, camera închiriată nu permitea şi instalarea unei table de scris care ar fi încurcat intrarea şi ieşirea din clasă. Învăţătorul şi elevii se serveau de tăblia uşii în loc de tablă. Odată găsindu-mă în clasă, aşteptând să vină şi inspectorul de limba ucraineană, învăţătorul rezolva o problemă. Vorbind cu clasa, din când în când scria pe tablă (uşă). Inspectorul ucrainean, auzind discuţii, a deschis uşa fără zgomot, dar dascălul cu creta a întins mâna spre tablă fără să întoarcă şi capul. Era să scrie pe faţa lui. Elevii care erau cu faţa spre uşă au izbucnit în râs spontan. Atunci a văzut şi propunătorul situaţia anecdotică în care se găseau…
Tot la Poieni era să fim acuzaţi cu inspectorul ucrainean de pactizare cu „duşmanul de clasă”. Postul de la Uloha funcţiona într-o cameră închiriată, cu un geam mic, cu pământ pe jos, cu ieşirea direct în câmp (margine de pădure). Dascălul s-a plâns de condiţiile slabe. Am întrebat dacă nu s-ar găsi alt local. „Este, ni se spune, un chiabur care dispune de trei case. Cea de pe deal – deci din sectorul şcolii – este cu duşumele şi luminoasă, dar locuieşte acolo chiaburul. El ar putea fi evacuat şi să locuiască mai în vale.” Ne-am deplasat cu colegul la chiabur, neînsoţiţi de nimeni, pentru a nu vedea că a fost reclamat. Am găsit o cameră, dar numai una. Avea duşumele. În casă un pat cu picioare înalte, cu un cearceaf gros de cânepă care acoperea parţial paiele libere. Un loc de perne, un sac de paie. Gazda (soţul nu era acasă, iar când a aflat de la vecini că are musafiri, s-a ascuns), deci soţia, era gravidă, iar prin casă circulau trei copii mărunţi, sub 5 ani, cu cămăşuţe de cânepă, rupte la poală şi desculţi, toţi. Colegul a vorbit cu gazda în limba ucraineană (altfel cred că nu ştia). Servind copiii cu cartofi fierţi la coajă, puşi într-o trocuţă de lemn, cu slatină (saramură), a apărut atunci de sub pat un purceluş care s-a oferit să mănânce cartofi împreună cu copiii. Casele celelalte erau mai rele şi neterminate, drept care nu se puteau muta acolo. Am oferit copiilor „chiaburului” lei mărunţi şi bomboane, urându-le „zdarove”…
În urma măsurilor luate (internate, case particulare închiriate, burse de întreţinere, cadre „improvizate”), şcolarizarea s-a îmbunătăţit simţitor, frecvenţa de asemenea, dar calitatea învăţământului mai suferea acolo unde lipseau cadre calificate.
Acţiunea de alfabetizare încă suferea. Marea parte a analfabeţilor locuiau departe de centrele şcolare, deci în locuri greu accesibile cadrelor de la şcoli. Au fost cu timpul angajate cadre necalificate care locuiau în sectoarele respective…
Cuprinderea lor în şcoală impunea găsirea unor noi localuri de şcoală, mobilier, dar mai ales cadre didactice. În majoritatea acestor comune, populaţia era răspândită în diverse cătune, pe văi, pe dealuri, departe de localul din centrul comunei. O răspândire enormă aveau copiii din Borşa, din Poienile de Sub Munte şi din Crasna. Aducerea lor la şcolile centrale era imposibilă. Aceşti copii proveneau din familii nevoiaşe. Erau rău îmbrăcaţi şi, majoritatea, desculţi.
Măsurile luate în vederea cuprinderii tuturor copiilor de vârstă şcolară (sau cel puţin majoritatea lor) în şcoli şi închiderea robinetului care regenera analfabetismul, s-au concretizat în:
1. Înfiinţarea cu sprijinul Secţiei Învăţământ regionala Rodna, cu sediul în Bistriţa a 7 internate şcolare pentru copiii cu domiciliul în afara satelor. Aceste internate însă au făcut servicii mai mari şcolilor cu şapte clase, care cuprindeau şi alte comune.
2. Înfiinţarea (sau dezvoltarea celor existente) în satele sau cătunele îndepărtate a unor şcoli noi, în case particulare închiriate, sau împingerea unor posturi spre aceste periferii.
3. Selectarea şi angajarea de cadre didactice suplinitoare, cetăţenii mai răsăriţi din sectoarele respective.
4. Acordarea de burse în bani pentru cei ce erau internaţi sau pentru cei proveniţi din familii nevoiaşe, familii descompuse sau din cei cu boli cronice etc.
5. Acordarea de burse în îmbrăcăminte.
Măsurile prevăzute la punctele 3 şi 4 au fost parţial rezolvate cu ajutorul Ministerului şi al Secţiei regionale. La realizarea măsurilor prevăzute la punctele 1-3 s-a recurs la organele locale, care au înţeles sau n-au înţeles aceste deziderate.
La secţia de învăţământ raională mai era un inspector şcolar şi un referent. Cu mari greutăţi şi întârzieri am reuşit să realizăm o parte bunişoară din sarcinile propuse. Şi aici au apărut unele situaţii anecdotice – ca să nu le spunem dramatice. Astfel, în Borşa am reuşit să avem şcoli în toate cătunele, răspândite pe zeci de kilometri. În sectorul Runc, pe pantele Pietrosului către poale, cu greu s-a găsit o casă care avea spaţiu excedentar (în sensul că se puteau dispensa de o cameră) ce putea fi închiriat. În casa respectivă, fiul gazdei nu făcuse nici un an de şcoală, dar ca autodidact scria, citea şi socotea. Ei n-au nevoie de chirie, dar să-l angăjăm pe Grec Mihai Belei învăţător, iar pe mama-sa îngrijitoare de curăţenie. În situaţia existentă era convenabil pentru noi. Mihai, fost analfabet, apoi autodidact, nu ştie pedagogie, dar va şcolariza peste douăzeci de copii, învăţându-i carte după priceperea lui.
În comuna Crasna am înfiinţat 5 şcoli periferice pentru o populaţie puţin numeroasă. În cătunul Hrehoreţ am închiriat o cameră într-o casă pe deal. Gazda făcea focul cu lemnele ei şi întreţinea curăţenia. Pentru asta primea o sumă forfetară. Învăţătorul , ţăran cu 4-5 clase, nu avea cameră de locuit. Camera închiriată pentru şcoală i-a servit şi drept dormitor. Tabla şcolară era pe cuptor, rezemată de horn. Copiii – pentru a scrie pe tablă – trebuia să treacă prin patul dascălului şi să se urce sau să se întindă spre a ajunge la tablă. În situaţii mai urgente, învăţătorul ţinea elevul în braţe până scria pe tablă cele cerute. De ce patul în clasă? Pentru că afară nu era loc drept şi nici acoperit…
La Poienile de Sub Munte am împins posturi în asemenea situaţii în şapte cătune. La Pentaia, camera închiriată nu permitea şi instalarea unei table de scris care ar fi încurcat intrarea şi ieşirea din clasă. Învăţătorul şi elevii se serveau de tăblia uşii în loc de tablă. Odată găsindu-mă în clasă, aşteptând să vină şi inspectorul de limba ucraineană, învăţătorul rezolva o problemă. Vorbind cu clasa, din când în când scria pe tablă (uşă). Inspectorul ucrainean, auzind discuţii, a deschis uşa fără zgomot, dar dascălul cu creta a întins mâna spre tablă fără să întoarcă şi capul. Era să scrie pe faţa lui. Elevii care erau cu faţa spre uşă au izbucnit în râs spontan. Atunci a văzut şi propunătorul situaţia anecdotică în care se găseau…
Tot la Poieni era să fim acuzaţi cu inspectorul ucrainean de pactizare cu „duşmanul de clasă”. Postul de la Uloha funcţiona într-o cameră închiriată, cu un geam mic, cu pământ pe jos, cu ieşirea direct în câmp (margine de pădure). Dascălul s-a plâns de condiţiile slabe. Am întrebat dacă nu s-ar găsi alt local. „Este, ni se spune, un chiabur care dispune de trei case. Cea de pe deal – deci din sectorul şcolii – este cu duşumele şi luminoasă, dar locuieşte acolo chiaburul. El ar putea fi evacuat şi să locuiască mai în vale.” Ne-am deplasat cu colegul la chiabur, neînsoţiţi de nimeni, pentru a nu vedea că a fost reclamat. Am găsit o cameră, dar numai una. Avea duşumele. În casă un pat cu picioare înalte, cu un cearceaf gros de cânepă care acoperea parţial paiele libere. Un loc de perne, un sac de paie. Gazda (soţul nu era acasă, iar când a aflat de la vecini că are musafiri, s-a ascuns), deci soţia, era gravidă, iar prin casă circulau trei copii mărunţi, sub 5 ani, cu cămăşuţe de cânepă, rupte la poală şi desculţi, toţi. Colegul a vorbit cu gazda în limba ucraineană (altfel cred că nu ştia). Servind copiii cu cartofi fierţi la coajă, puşi într-o trocuţă de lemn, cu slatină (saramură), a apărut atunci de sub pat un purceluş care s-a oferit să mănânce cartofi împreună cu copiii. Casele celelalte erau mai rele şi neterminate, drept care nu se puteau muta acolo. Am oferit copiilor „chiaburului” lei mărunţi şi bomboane, urându-le „zdarove”…
În urma măsurilor luate (internate, case particulare închiriate, burse de întreţinere, cadre „improvizate”), şcolarizarea s-a îmbunătăţit simţitor, frecvenţa de asemenea, dar calitatea învăţământului mai suferea acolo unde lipseau cadre calificate.
Acţiunea de alfabetizare încă suferea. Marea parte a analfabeţilor locuiau departe de centrele şcolare, deci în locuri greu accesibile cadrelor de la şcoli. Au fost cu timpul angajate cadre necalificate care locuiau în sectoarele respective…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)